În
„Imposibila ușurătate a ființei”, Milan Kundera (prin vocea personajul
principal, confruntat cu opresivul – până la insuportabil – regim comunist din
timpul primăverii pragheze) își ridică aceleași întrebări legate de vinovația „celor
care nu au știut”. În paginile romanului nu există un răspuns definitiv, ci
doar o paralelă între situația celor ce au girat prin acțiunile sau pasivitatea
lor sistemul și Mitul lui Oedip; dar tocmai invitația de a medita la tema
destinului și a discernământului seduce. Descoperindu-și propriile crime
(uciderea tatălui și căsătoria cu propria mama), făptuite în necunoștință de
cauză, Oedip nu se poate totuși împăca cu sine, își scoate ochii, renunță la
tron și părăsește Theba. Nimeni nu l-ar considera vinovat, ba chiar i-ar deplânge
soarta. (Notă: Mai mult chiar: în psihanaliză intenția oedipiană ridicată la
suprafața conștiinței și acceptată este o cale de tratament.) Cu atât mai mult
surprinde și impresionează decizia sa radicală. (Pe care eu o văd ca o luare în
stăpânire a propriului destin, ca o negare furibundă și totodată victorioasă a lipsei
de sens a hazardului sau a cruzimii zeilor, ca o redare a demnității ființei umane
imperfecte, dar perfectibile. Auto-pedeapsirea nu face altceva decât să îl încununeze
post-factum pe Oedip cu povara deciziei și respectiv a libertății sales.) Este
o lecție – ca atâtea altele – pe care antichitatea prin forța mitului o dă modernității
(presupunând că aceasta este dispusă să asculte). Au mai rămas printre noi destui
dintre cei ce au provocat nenorociri mai mici sau mai mari țării și semenilor înainte
de 1989 – fie că au făcut sau nu parte din instituțiile comuniste – și care „nu
au știut”. Poate că, după
recunoasterea si acceptarea trădărilor sau crimelor făptuite fără a ști sau a
înțelege situația, dacă există responsabilitate și discernământ, propriile lor conștiințe
vor acționa ca (prea) aspri judecatori, tocmai pentru a le elibera destinul din
ghearele răului orb numit comunism. Chiar și numai existența conștiiței în
sine este măsura ruperii de acest rău, ca precondiție pentru salvare. În opinia
mea lustrația – subiect apus acum, la 25 de ani de la Revoluție - ar fi trebuit
să fie nu o lege, ci o probă de conștiință, o alegere, tocmai pentru a
resuscita discernământul și simțul etic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu