miercuri, 30 septembrie 2015
Un sonet uitat
Să ne prefacem totuși că e simplu,
Să treci de la minune la dezastru,
Să schimbi – ca fisiunea într-un astru –
Pluralul într-un singular multiplu
Și să te-ntorci estropiat la fastul
Culorilor ce îți denunță chipul
Oglinzilor concave. Vine timpul
Să fie cenușiu după albastru!
Tot ce a fost rămâne ca o rană,
Ca oboseala unui zbor abrupt!
Iubirea noastră n-a fost pământeană,
Căci firul vieții pe pământ mi-e rupt
Și fie dorm cu visele sub geană
Deasupra-i, fie veșnic, dedesubt.
30.09.2015
luni, 21 septembrie 2015
Ușurătatea ființei, Oedip și comunismul
În
„Imposibila ușurătate a ființei”, Milan Kundera (prin vocea personajul
principal, confruntat cu opresivul – până la insuportabil – regim comunist din
timpul primăverii pragheze) își ridică aceleași întrebări legate de vinovația „celor
care nu au știut”. În paginile romanului nu există un răspuns definitiv, ci
doar o paralelă între situația celor ce au girat prin acțiunile sau pasivitatea
lor sistemul și Mitul lui Oedip; dar tocmai invitația de a medita la tema
destinului și a discernământului seduce. Descoperindu-și propriile crime
(uciderea tatălui și căsătoria cu propria mama), făptuite în necunoștință de
cauză, Oedip nu se poate totuși împăca cu sine, își scoate ochii, renunță la
tron și părăsește Theba. Nimeni nu l-ar considera vinovat, ba chiar i-ar deplânge
soarta. (Notă: Mai mult chiar: în psihanaliză intenția oedipiană ridicată la
suprafața conștiinței și acceptată este o cale de tratament.) Cu atât mai mult
surprinde și impresionează decizia sa radicală. (Pe care eu o văd ca o luare în
stăpânire a propriului destin, ca o negare furibundă și totodată victorioasă a lipsei
de sens a hazardului sau a cruzimii zeilor, ca o redare a demnității ființei umane
imperfecte, dar perfectibile. Auto-pedeapsirea nu face altceva decât să îl încununeze
post-factum pe Oedip cu povara deciziei și respectiv a libertății sales.) Este
o lecție – ca atâtea altele – pe care antichitatea prin forța mitului o dă modernității
(presupunând că aceasta este dispusă să asculte). Au mai rămas printre noi destui
dintre cei ce au provocat nenorociri mai mici sau mai mari țării și semenilor înainte
de 1989 – fie că au făcut sau nu parte din instituțiile comuniste – și care „nu
au știut”. Poate că, după
recunoasterea si acceptarea trădărilor sau crimelor făptuite fără a ști sau a
înțelege situația, dacă există responsabilitate și discernământ, propriile lor conștiințe
vor acționa ca (prea) aspri judecatori, tocmai pentru a le elibera destinul din
ghearele răului orb numit comunism. Chiar și numai existența conștiiței în
sine este măsura ruperii de acest rău, ca precondiție pentru salvare. În opinia
mea lustrația – subiect apus acum, la 25 de ani de la Revoluție - ar fi trebuit
să fie nu o lege, ci o probă de conștiință, o alegere, tocmai pentru a
resuscita discernământul și simțul etic.
Etichete:
Articol politic,
Carti citite,
Despre comunism
joi, 17 septembrie 2015
luni, 14 septembrie 2015
vineri, 4 septembrie 2015
Abonați-vă la:
Postări (Atom)