Iubiri caraghioase de Milan Kundera

Un sonet uitat

Să ne prefacem totuși că e simplu,

Să treci de la minune la dezastru,

Să schimbi – ca fisiunea într-un astru –

Pluralul într-un singular multiplu

Și să te-ntorci estropiat la fastul

Culorilor ce îți denunță chipul

Oglinzilor concave. Vine timpul

Să fie cenușiu după albastru!

Tot ce a fost rămâne ca o rană,

Ca oboseala unui zbor abrupt!

Iubirea noastră n-a fost pământeană,

Căci firul vieții pe pământ mi-e rupt

Și fie dorm cu visele sub geană

Deasupra-i, fie veșnic, dedesubt.

30.09.2015

Ușurătatea ființei, Oedip și comunismul

În „Imposibila ușurătate a ființei”, Milan Kundera (prin vocea personajul principal, confruntat cu opresivul – până la insuportabil – regim comunist din timpul primăverii pragheze) își ridică aceleași întrebări legate de vinovația „celor care nu au știut”. În paginile romanului nu există un răspuns definitiv, ci doar o paralelă între situația celor ce au girat prin acțiunile sau pasivitatea lor sistemul și Mitul lui Oedip; dar tocmai invitația de a medita la tema destinului și a discernământului seduce. Descoperindu-și propriile crime (uciderea tatălui și căsătoria cu propria mama), făptuite în necunoștință de cauză, Oedip nu se poate totuși împăca cu sine, își scoate ochii, renunță la tron și părăsește Theba. Nimeni nu l-ar considera vinovat, ba chiar i-ar deplânge soarta. (Notă: Mai mult chiar: în psihanaliză intenția oedipiană ridicată la suprafața conștiinței și acceptată este o cale de tratament.) Cu atât mai mult surprinde și impresionează decizia sa radicală. (Pe care eu o văd ca o luare în stăpânire a propriului destin, ca o negare furibundă și totodată victorioasă a lipsei de sens a hazardului sau a cruzimii zeilor, ca o redare a demnității ființei umane imperfecte, dar perfectibile. Auto-pedeapsirea nu face altceva decât să îl încununeze post-factum pe Oedip cu povara deciziei și respectiv a libertății sales.) Este o lecție – ca atâtea altele – pe care antichitatea prin forța mitului o dă modernității (presupunând că aceasta este dispusă să asculte). Au mai rămas printre noi destui dintre cei ce au provocat nenorociri mai mici sau mai mari țării și semenilor înainte de 1989 – fie că au făcut sau nu parte din instituțiile comuniste – și care „nu au știut”.  Poate că, după recunoasterea si acceptarea trădărilor sau crimelor făptuite fără a ști sau a înțelege situația, dacă există responsabilitate și discernământ, propriile lor conștiințe vor acționa ca (prea) aspri judecatori, tocmai pentru a le elibera destinul din ghearele răului orb numit comunism. Chiar și numai existența conștiiței în sine este măsura ruperii de acest rău, ca precondiție pentru salvare. În opinia mea lustrația – subiect apus acum, la 25 de ani de la Revoluție - ar fi trebuit să fie nu o lege, ci o probă de conștiință, o alegere, tocmai pentru a resuscita discernământul și simțul etic.

Amurgul filozofilor de Giovanni Papini

Maria Nazionale - Odiami

Și dacă dragostea ar dăinui de Alain Finkielkraut