sâmbătă, 22 august 2015

Jurnal CXVII – Câteva comentarii pe marginea cărții „O idee care ne sucește mințile”

Cedez tentației de a comenta unele idei – cu denumirea de reflecții asupra comunismului - ale dlui H.R. Patapievici introduse într-un discurs „de pahar” și apoi publicate în cartea „O idee care ne sucește mințile”

  1. „În universitățile occidentale, se manifestă o grijă specială ca Marx și Lenin să nu fie prezentați în legătură cu crimele care fie s-au inspirat din lucrările lor, fie au fost direct instigate de ei. Universitarii numesc asta obiectivitate academică. Anul trecut a apărut în Statele Unite, la una dintre cele mai prestigioase edituri universitare, o ediție comentată a Manifestului Partidului Comunist – o lucrare a lui Marx și Engels din 1848. Editorul a scris o introducere, în care reușește performanța de a nu cita nici una dintre criticile clasice aduse ideilor economice, sociale și politice prezentate în Manifest.” ș.a.m.d. („O idee carene sucește mințile”, pag. 108). Ne confruntăm cu o construcție logică deficitară al cărei viciu se ascunde tocmai în axiomele sale. Legătura dintre comunismul ideologic și regimurile comuniste nu este una determinist-simplă; nu regimul este moștenitorul si materializarea ideilor comuniste, ci ideile comuniste sunt paravanul și justificarea regimului comunist (și a crimelor sale). Marx a fost un gânditor, nu un ucigaș; nu ideile sale au ucis; polemica sa, vituperată și irațională uneori, a fost o reacție la situația economică, socială și politică a vremii sale. Este anacronică – ba chiar penibilă – judecata lui Marx prin prisma traumelor secolului XX. Desigur, se pot face analogii, comparații, speculații contrafactuale, etc…, dar nimic mai mult din punctul de vedere al unui istoric, filozof sau om politic. Închipuiți-vă că l-am putea judeca pe J.J. Rousseau pentru teroarea iacobină, doar pentru faptul că Robespierre și-a inspirat rechizitoriile și acțiunile din Discursurile filozofului iluminist (fără a-l înțelege de fapt în totalitate). Să fim serioși! Este într-adevăr vinovat J.J. Rousseau cu ale sale discursuri despre inegalitate și cu ale sale îndemnuri la întoarcere spre starea naturală, idilică a omului pentru că, în 1794, Incoruptibilul scrie: „Dorim […] să îndeplinim intențiile naturii și destinul omului, realizând promisiunile filozofiei” (adică ale lui Rousseau) și înalță ghilotina?
  2.  „[…], s-a ajuns aici: a interzice simbolurile prin care cei mai sângeroși dictatori ai secolului trecut și-au dominat ideologic supușii și victimele constituie, în lumea liberă de azi, lumea care, să nu uităm, a învins toate aceste dictaturi totalitare, o încălcare a dreptului la liberă exprimare și în general, reprezintă o violare a Convenției Europene a Drepturilor Oamenilor. Cum e cu putință?” (pag. 110). Nu neapărat poziția ferm-morală - la care de altfel, în condiții de discernământ, ader – trezește interesul (și poate mirarea), cât mai ales senzația de lipsă de adecvare a ei cu crezul intim al autorului. În 2008, pe vremea în care H.R. Patapievici conducea ICR-ul, a izbucnit în țară un scandal cel puțin neplăcut legat de un ponei roz cu svastică, arătat cu mândrie peste hotare ca fiind un produs cultural autentic și modern românesc. Pe atunci autorul (indignat de peste timp de prea multa libertate în utilizarea simbolurilor totalitariste), nu s-a arătat deloc indignat de actul imoral de a plasa svastica pe pulpa poneiului roz, (după cum nu s-a arătat indignat nici de actul inestetic în sine al prezenței poneiului roz la expoziție). Dar poate că nu se înțelege cu adevărat situația: poate că în arta simbolurile politice își pierd înțelesurile și forța și sunt recuperate prin conceptualizare, (după cum în 1917 pisoarul lui Duchamp pierzându-și utilitatea și-a pierdut și simbolul și a devenit artă). Sau poate că nu; poate că utilitatea simbolurilor este simbolistica și ea nu se pierde nici în artă…
  3. „Societățile capitalist-liberale nu ucid.” (pag.120) Nici nu au de ce. Ele nu sunt nici rele, nici crude; ele sunt doar indiferente, ca și natura; ce nu le este util moare singur, iar aceasta moarte – sau în termeni mai blânzi: înlăturarea sau părăsirea – nu este altceva decât însăși dovada vinovăției și condamnarea în același timp. Dacă statul din aceste societăți capitalist-liberale nu are nicio putere (sau puterile sale sunt limitate) nicio pretenție de egalitate sau de dreptate (socială, politică sau economică) a celor ce nu și-o pot asigura singuri, adresata lui, nu are vreun temei. Cel puțin există o claritate morală indiscutabilă în privința capitalismului, pe care oamenii moderni (sau recenți) o au din plin. 

(18.01.2016)

Niciun comentariu: