vineri, 28 august 2015

Jurnal CXVIII – Despre iubire și moarte (de Patrick Suskind)

21.01 Pentru prima oră am simțit tentația de a fura o carte. Nu de a o fura fizic, desigur, ci de a o scoate din raft, de a o deschide și de a-i sustrage tot conținutul încet-încet prin lectură, prefăcându-mă că de fapt o răsfoiesc. (Împrejurările erau propice: librăria avea un loc amenajat pentru citit, iar cartea nu se întindea pe mai mult de 80 de pagini, cu până la 150 de cuvinte pe pagină.) Nu a fost un impuls inocent-romantic de bibliofil convins, nu a fost o părăsire de sine în mrejele imaginarului, fenomen ce se manifesta la unele persoane cu un organ al realității anemiat și cu foarte mult timp la dispoziție. Nimic din toate asta! Pur și simplu am vrut – conștient – să îmi însușesc conținutul de idei al acestei cărți. Pentru că mă tulbura și mă interesa subiectul ”Despre Iubire și Moarte” într-o măsură de care nici eu însumi nu îmi dădeam seama (Jurnal CII – Despre moarte si despre iubire). Și pentru că puteam!...

Mă reîntâlneam cu erosul și thanatosul, cele două dimensiuni esențiale ale ființei. Aș fi vrut să ating imponderabilitatea și detașarea suverană pe care ți-le aduc renunțările la dorințe și la spaime; însă imposibilitatea acestui lucru și limitările la care sunt condamnat de alcătuirea lumii și a mea proprie îmi păreau cunoscute în totalitate: oricât de mult ai admira culoarea, consistența sau parfumul unui vin, doar bându-l îi poți simții gustul – adică atunci când este prea târziu și anestezicul sau otrava încep să își facă efectul. Iubirea și moartea alterează ireversibil persoana căruia îi sunt dăruite; nici una, nici alta nu pot ieși din orizontul ființei; de fapt ele (de)limitează ființa: moartea în parcursul ei orizontal, iubirea în ascensiunea ei pe verticală. Din această tristețe nu se poate evada decât prin eliberarea iubirii și a morți de cele doua verbe ce le dau putere asupra ființei: a dori și a dispărea (a nu mai fi!). Tot astfel – ce revelație! - și ființa se poate elibera și se poate realiza dincolo de limite; va fi nu pentru că îi este frica de dispariție sau de sărăcie.

În timp ce stăteam aplecat asupra cărții, la una din mesele amenajate printre rafturi, prin jurul meu roiau diverse persoane cu pasul rărit până la limita la care se puteau citi titlurile cărților. Abia în ilegalitatea în care mă aflam devenisem conștient de prezența lor. Pășeau înainte și înapoi și se aplecau sau se ridicau pe vârfuri ca și cum ar fi dansat pe muzica cu ritmuri lente ce răsuna în întreaga librărie. 



Poate că și printre ele se aflau câteva care cochetaseră cu ideea unui furt; poate ca unele o și puseseră în practică și scăpaseră nepedepsite. Câte însă fuseseră ispitite tocmai de cartea “Despre iubire și moarte”?

Iar eu ce speram să pescuiesc în adâncul ei în afara unor gânduri gândite și răzgândite de mine și de alții înaintea mea de atâtea ori?  Reinterpretări dintr-o perspectiva modernă a lui Platon (Banchetul și Phaidros? O antiteză, o paralelă sau o simbioză între iubire și moarte? O taxonomie clară a iubiri (și a morții), care să ajute deciziile etice? Poate! De fapt știam prea bine că toate aceste frământări se găseau de fapt în mine, erau ale mele și orice răspunsuri căutam, chiar și venite din exterior, ele trebuiau să treacă prin mine mai întâi și, oricum, ele ar fi fost validate doar în clipa ultimă, extatică a iubirii sau a morții.

Am gândit toate acestea în timp ce dădeam fiecare pagina (ajunsesem la pagina 40, aproape de jumătatea cărții) cu religiozitate, fără să citesc vreun rând – sau, de fapt, fără să îl înțeleg conștient. Fusesem până atunci atent doar la mine însumi – la trăsura cu un vizitiu și doi cai (unul nărăvaș și altul de soi, dresat): la mintea, la sufletul și la trupul meu, la locul în care iubirea și moartea îngemănate așteptau în întuneric și la nimic altceva. Îmi trecuseră prin fata ochilor 40 de pagini cu semne pe care le cunoșteam, dar pe care nu le putusem asocia, ca un dislexic. M-am simit dezamăgit și furios în același timp pentru acest furt dejucat de forte exterioare (poate de muzica difuzată ce împiedica concentrarea sau de dansul celorlalți iubitori de carte) - sau poate sabotat de mine însumi. Cumpărarea cărții a fost inevitabilă; nu puteam rata o carte care – chiar daca rămânea opacă –  îmi putea canaliza gândirea și îmi putea susține concentrarea!


Chiar și aceasta mica acoladă de jurnal o scriu mângâindu-i coperțile. Cine știe ce se află în ea?!…

Run - Snow Patrol (cover by Junik)

sâmbătă, 22 august 2015

Mitologia științifică a comunismului de Lucian Boia


Regina damnaților de Anne Rice


Katy Perry - The One That Got Away Acoustic


 Katy Perry - The One That Got Away Acoustic

Jurnal CXVII – Câteva comentarii pe marginea cărții „O idee care ne sucește mințile”

Cedez tentației de a comenta unele idei – cu denumirea de reflecții asupra comunismului - ale dlui H.R. Patapievici introduse într-un discurs „de pahar” și apoi publicate în cartea „O idee care ne sucește mințile”

  1. „În universitățile occidentale, se manifestă o grijă specială ca Marx și Lenin să nu fie prezentați în legătură cu crimele care fie s-au inspirat din lucrările lor, fie au fost direct instigate de ei. Universitarii numesc asta obiectivitate academică. Anul trecut a apărut în Statele Unite, la una dintre cele mai prestigioase edituri universitare, o ediție comentată a Manifestului Partidului Comunist – o lucrare a lui Marx și Engels din 1848. Editorul a scris o introducere, în care reușește performanța de a nu cita nici una dintre criticile clasice aduse ideilor economice, sociale și politice prezentate în Manifest.” ș.a.m.d. („O idee carene sucește mințile”, pag. 108). Ne confruntăm cu o construcție logică deficitară al cărei viciu se ascunde tocmai în axiomele sale. Legătura dintre comunismul ideologic și regimurile comuniste nu este una determinist-simplă; nu regimul este moștenitorul si materializarea ideilor comuniste, ci ideile comuniste sunt paravanul și justificarea regimului comunist (și a crimelor sale). Marx a fost un gânditor, nu un ucigaș; nu ideile sale au ucis; polemica sa, vituperată și irațională uneori, a fost o reacție la situația economică, socială și politică a vremii sale. Este anacronică – ba chiar penibilă – judecata lui Marx prin prisma traumelor secolului XX. Desigur, se pot face analogii, comparații, speculații contrafactuale, etc…, dar nimic mai mult din punctul de vedere al unui istoric, filozof sau om politic. Închipuiți-vă că l-am putea judeca pe J.J. Rousseau pentru teroarea iacobină, doar pentru faptul că Robespierre și-a inspirat rechizitoriile și acțiunile din Discursurile filozofului iluminist (fără a-l înțelege de fapt în totalitate). Să fim serioși! Este într-adevăr vinovat J.J. Rousseau cu ale sale discursuri despre inegalitate și cu ale sale îndemnuri la întoarcere spre starea naturală, idilică a omului pentru că, în 1794, Incoruptibilul scrie: „Dorim […] să îndeplinim intențiile naturii și destinul omului, realizând promisiunile filozofiei” (adică ale lui Rousseau) și înalță ghilotina?
  2.  „[…], s-a ajuns aici: a interzice simbolurile prin care cei mai sângeroși dictatori ai secolului trecut și-au dominat ideologic supușii și victimele constituie, în lumea liberă de azi, lumea care, să nu uităm, a învins toate aceste dictaturi totalitare, o încălcare a dreptului la liberă exprimare și în general, reprezintă o violare a Convenției Europene a Drepturilor Oamenilor. Cum e cu putință?” (pag. 110). Nu neapărat poziția ferm-morală - la care de altfel, în condiții de discernământ, ader – trezește interesul (și poate mirarea), cât mai ales senzația de lipsă de adecvare a ei cu crezul intim al autorului. În 2008, pe vremea în care H.R. Patapievici conducea ICR-ul, a izbucnit în țară un scandal cel puțin neplăcut legat de un ponei roz cu svastică, arătat cu mândrie peste hotare ca fiind un produs cultural autentic și modern românesc. Pe atunci autorul (indignat de peste timp de prea multa libertate în utilizarea simbolurilor totalitariste), nu s-a arătat deloc indignat de actul imoral de a plasa svastica pe pulpa poneiului roz, (după cum nu s-a arătat indignat nici de actul inestetic în sine al prezenței poneiului roz la expoziție). Dar poate că nu se înțelege cu adevărat situația: poate că în arta simbolurile politice își pierd înțelesurile și forța și sunt recuperate prin conceptualizare, (după cum în 1917 pisoarul lui Duchamp pierzându-și utilitatea și-a pierdut și simbolul și a devenit artă). Sau poate că nu; poate că utilitatea simbolurilor este simbolistica și ea nu se pierde nici în artă…
  3. „Societățile capitalist-liberale nu ucid.” (pag.120) Nici nu au de ce. Ele nu sunt nici rele, nici crude; ele sunt doar indiferente, ca și natura; ce nu le este util moare singur, iar aceasta moarte – sau în termeni mai blânzi: înlăturarea sau părăsirea – nu este altceva decât însăși dovada vinovăției și condamnarea în același timp. Dacă statul din aceste societăți capitalist-liberale nu are nicio putere (sau puterile sale sunt limitate) nicio pretenție de egalitate sau de dreptate (socială, politică sau economică) a celor ce nu și-o pot asigura singuri, adresata lui, nu are vreun temei. Cel puțin există o claritate morală indiscutabilă în privința capitalismului, pe care oamenii moderni (sau recenți) o au din plin. 

(18.01.2016)