miercuri, 1 aprilie 2015

Jurnal CXVI – Viziuni asupra orei de religie

Viziunea filozofică. Educaţia este împărţită între verbele a şti şi a fi (între informativ şi formativ). Dacă ne dorim oameni compleţi, cu o deplină libertate de discernământ, capabili să îşi asigure nu numai traiul, dar şi fericirea, ea – educația – ar trebui să hrănească şi să antreneze toate tipurile de gândire – gândirea rațională, mistică, afectivă, creativă şi sensibilă (XXXIX).  Dacă ne dorim în schimb oameni postmoderni atunci – da! – putem scoate din curriculara şcolară educația religioasă, istoria şi tot ceea ce atentează la definiția şi totodată postulatul modernității: modernitatea ca ieșire din orice religie/ideologie şi din orice timp. Deși postmodernitatea este filozofia preferată şi în concordanţă totală cu vremurile, personal eu sunt solidar cu punctul de vedere conform căruia postmodernitatea este o fundătura. Din interiorul ei acest lucru nu este vizibil pentru că nu are nicio ideologie care să îi dea un sens, iar timpul este ca o bandă a lui Moebus. Una dintre ieșirile posibile (XXXIII) – nu singura! - pe care le întrezăresc din această fundătura este ieşirea înapoi (XXI), ieşirea prin religie: fie prin negarea afirmaţiei deicide a lui Nietzsche : “Gott ist tot!”, fie prin reînvierea Lui. Este o opţiune pe care ar trebui măcar să o avem la îndemână.

Viziunea culturala. Printre altele – extrăgând selectiv pentru argumentație – modernitatea înseamnă şi multiculturalism şi libertate. Multiculturalism pentru ca aparţinem mai multor culturi în acelaşi timp şi libertate pentru ca decizia de afiliere la culturile din care facem parte ar trebui să ne aparţină. Suntem români (în cadrul culturii române/româneşti), suntem creştini (în cadrul culturii religioase creştine ortodoxe), suntem angajaţi (în cadrul culturilor organizaţionale), suntem microbişti (în cadrul culturilor sportive) şi suntem copii, părinţi, soţi (în cadrul culturilor familiale). (vezi Prăbuşirea civilizaţiei occidentale). E o inflaţie de libertate în jur (XXIII); în principiu putem intra şi ieşi din aceste culturi după bunul plac: putem emigra în ţări mai dezvoltate economic, putem să ne botezam în altă confesiune, putem să ne schimbăm slujba, preferinţele sportive, putem divorţa sau ne putem înstrăina de membrii familiei, însă două sunt culturile în care suntem introduşi fără a fi consultaţi, la o vârstă la care alegerea nu este posibilă: cultura națională şi cultura religioasă. Şi acest lucru este de înţeles: nu putem fi nimeni şi ai nimănui până când putem ști cine şi ai cui suntem de fapt. Avem nevoie de o identitate materială şi de una spirituală iniţială. Prea puţini contestă acest fapt în cazul culturii naţionale. Suntem «numiţi» români prin certificatul de naştere şi apoi suntem «forţaţi» să ne învăţăm istoria, geografia şi suntem «expuşi» zilnic la produsele culturi româneşti; «devenim» români (câţi dintre noi mai devenim – mai exact: mai rămânem – români!). De ce – dacă tot suntem botezaţi creştini – să nu aflam măcar ce înseamnă religia creştină şi să avem şansa să devenim în ea, pentru că – trebuie să o recunoaştem! – expunerea la cultura religioasă este în actualitate aproape nulă? Amintesc faptul că, mai înainte, cele două identităţi – cea de român şi cea de creştin – se contopeau într-una singură: în anul 1879 în constituţia României a fost introdus articolul 7 ce condiționa cetățenia română de apartenența la rituri creștine! În momentul de faţă parcă între cele doua culturi – între roman şi creştin – se pornește un conflict.

Viziunea instituțională (sau civilizațională). Nu cred că ora de religie înseamnă siluirea spirituală a copiilor. Mai nocive după părerea mea pot fi uneori acele îndelungi ore de educaţie ideologică pragmatic-capitalistă la care ei sunt supuşi zilnic, fără niciun fel de protecţie sau – măcar - filtru. Dar – da! – pentru a fi politically correct, educația religioasă ar trebuie să fie opțională. Mă întreb însă de ce opţiunea de a participa sau nu la orele de religie ar trebui să aparţină părinţilor. Poate că apelul la un forum – instituție - nu este cea mai bună soluție liberală în cazul educației (după cum a decis C.C.), dar nu poate fi vorba de libertate în cazul unor persoane fără discernământ: copii. Dacă în privința materială putem pleca de la presupunerea că părinții acționează în general fără greș în interesul lor, nu același lucru se aplica şi în privința spirituală. Orice ar susține Curtea Constituțională! Să nu uităm că instituția scolii a apărut tocmai pentru că, de la un anumit moment al dezvoltării lor în sus, părinţii nu-şi mai puteau forma şi informa – Noica are un  articol despre Formă, formare şi informare – singuri copii.

Viziunea psihologică. Putem admite validitatea tezei – de altfel, chiar dacă nu demonstrată, cel puţin testată științific - conform căreia religia, mai ales în cazul societăților instabile şi slab dezvoltate, creşte confortul psihic al membrilor ei. O explicație simplă ar fi aceea că religia a dat răspunsuri – nu neapărat adevărate! – marilor întrebări ce au frământat dintotdeauna spiritul uman: dragostea şi moartea (eros şi thanatos la S. Freud). Şi prin urmare – un sens vieții. Cu toate constrângerile pe care le-a impus sexualității şi a relelor care au decurs de aici, cel puțin ca program, religia a elevat noțiunea de iubire; de la eros (patima, iubirea pământeasca) la agape (sau caritas) (iubirea totală şi dezinteresată). Cât despre moarte, unde s-ar ajunge dacă în sprintul vieții, nimeni nu ar mai vedea nimic dincolo de linia de finish? Ar fi cu toții tentați să încetinească ritmul – ba poate chiar să abandoneze – în primul rând pentru că orizontului s-ar alinia cu moartea şi în al doilea rând pentru că le-ar lipsi încurajarea antrenorului de pe margine. Îmi imaginez o epidemie generală de depresie, o lamentare dizgrațioasă îi preajma bătrâneții. În final ar muri cu toții înfricoşaţi şi fără speranță, după o agonie întunecată şi nedemnă.(XIX)
Nu cer sacrificarea adevărului şi a libertății noastre de a-l cunoaște, a raționalității noastre iluminate, însă ar trebui sa fim atenți şi la pericolele pe care adevărul şi libertatea le prezintă pentru cei nepregătiţi şi neputincioși. După mușcătura din măr şi după alungarea din Rai, Adam şi Eva trebuie să fi suferit o vreme de depresie şi alienare şi să fi regretat inutila cunoaștere pe care o dobândiseră; după atâta timp depresia – demonul amiezii – este încă boala cea mai înspăimântătoare şi cea mai răspândită. 

Viziunea ironică: Din această perspectivă atrag atenţia părinţilor care nu numai că nu îţi doresc ora de religie pentru copii lor, dar care se şi declară oripilați şi indignați de pretenția bisericii şi a şcolii de a o face obligatorie, că şi personaje imaginare precum Moş Nicolae, Moș Crăciun, Zâna Măseluța, etc… se înscriu în categoria miturilor benefice. Dacă sunt animați intr-adevăr de o dragoste onestă faţă de adevăr şi libertate, atunci în nobila lor contra-cruciadă, sprijinită de Curtea Constituționala, ar trebui să îi includă drept ținte şi pe aceștia. 

Viziunea manipulării (finală). În cele din urmă mi se pare ca problema este în altă parte. Oricare din viziunile de mai sus nu numai ca acceptă critici totale sau parțiale, dar ele pot fi şi ignorate cu desăvârșire. Un lucru este însă clar. Modul în care s-a acționat în privința orei de religie dezvăluie o încercare fără echivoc de manipulare. Pentru ca ora de religie să fie inclusă în curriculara școlară a propriilor copii, părinţii au trebuit să îşi exprime opțiunea prin petiție; implicit – dacă părinţii nu fac absolut nimic! – ora de religie era scoasă din curriculara școlară. Psihologii specializați în comportamentul uman pot recunoaște în aceasta practică folosirea efectului implicit (default effect). Efectul implicit se referă la faptul că – din anumite cauze ce ţin de natura umană: efortul cognitiv suplimentar – Ce mă interesează pe mine? O fi bine, o fi rău?, costurile de schimbare: Trebuie să fac o petiţie, să o semnez şi să o duc personal la şcoală!?, şi forța recomandării – Dacă e implicit, înseamnă că asta e varianta recomandată şi alţii au ales-o şi ei! – opţiunea implicita este preferată celeilalte/celorlalte opţiuni. Este un soi de perversitate ca în numele libertăţii să îngustezi voit libertatea prin exploatarea slăbiciunilor omenești. Oare cui servește?


P.S. Îmi propusesem şi alte două viziuni: una morală şi alta politică, dar cred că ele își pierd relevanţa în condițiile în care politica (şi oamenii care o practică) sunt deja compromiși, iar chestiunea orei de religie şi a intereselor legate de ea nu îi poate compromite şi mai mult şi în condițiile în care morala nu mai are oricum nici caracter universal, nici caracter obligatoriu, iar în special morala creștină poate fi categorisită – pe nedrept! – ca fiind anacronică.

Articolul a fost publicat pe site-ul Ziarului Natiunea:
http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/04/02/viziuni-asupra-orei-de-educatie-religioasa/