joi, 31 decembrie 2015
Jurnal CXXXVII - Despre singurătate (fragmente dintr-o scrisoare netrimisă)…
1. Ceea ce susţine o formă volutară de singurătate şi o împiedică să alunece în nebunie este tocmai ideea ce există (undeva şi cândva) posibilitatea de a ieşi din condiţia de om singur (şi, implicit, recunoaşterea condiţiei inferioare a omului singur). Nu este nevoie că omul să îşi dorească dureros ieşirea din singurătate şi să încerce ceva în această privinţă; nu au importantă deosebită nici măcar condiţiile particulare care au dus la singurătate; ceea ce contează pentru că singurătatea să poată continuă este îndrăgostirea – omului singur – de ipostanza de „a nu fi singur” – adică speranţa. Acest lucru este cel care ţine închisoarea singurătăţii deschisă şi pe cel singur înăuntru; cu ajutorul lui omul îşi conjugă în imaginar (şi prin această îşi păstrează) umanitatea (sensul cutural al verbului a fi). Altfel spus: prin posibilitatea de a nu fi singur (care poate lua şi formă regretului de a fi fost cândva/undeva nesingur) se păstrează intact potenţialul de umanitate din omul singur.
....
De fapt trebuie făcută o separaţie între singurătate şi singularitate: singurătatea este o parte ruptă dintr-un întreg ce păstrează cu nostalgie şi atributele întregului (resimţite că nişte membre amputate), pe când singularitatea este o excepţie, o negare a întregului, în întreg. Se poate abuza de limbaj pentru a emite următoarea apoftegmă: „Singuratea adevărată şi absolută este singularitatea”.
2. Dacă gândim că este necesar un atribut care să descrie poziţia (relaţia) unui obiect faţă de celelate obiecte din clasa de obiecte din care face parte, ne găsim în faţă unei oportunităţi de a înţelege singurătatea (şi formă ei extremă – singularitatea). Lipsa unei relaţii funcţionale dintre un obiect şi alte obiecte o putem asimila (pentru cazul particular în care obictele sunt oameni) singurătăţii. În acest caz – în care obiectul devine subiect şi îşi schimbă perspectiva asupra propriilor relaţii - putem admite (voi reveni asupra acestui aspect) că principiul de funcţionare al singurătăţii (cel ce trebuie să nege constant principiile de justificare, formare, şi/sau funcţionare ale relaţiilor funcţionale normale dintre obiecte) este determinat (şi de alţi) doi factori: de posibil şi de probabil, nu numai de speranţa de care vorbeam mai sus. Mai exact: pentru posibil – omul nu este capabil să iasă din singurătate, iar pentru probabil – omul nu este lăsat de natură (orice lucru extern şi incontrolabil în mod direct) să iasă din singurătate (oricât de mult şi-ar dori acest lucru). Orice combinaţie dintre cei doi vectori este perfect posibilă şi probabilă. Singurătatea se află deci între posibil şi probabil.
Sigularitatea – dacă suntem de acord cu această viziune despre singurătate – este singurătatea unde se pot îndeplini condiţiile de probabilitate, dar funcţionează implacabil imposibilul.Este cazul idiotului sau al geniului. Oricât de mult ar complota mediul social (din milă sau admiraţie) pur şi simplu relaţiile cu aceste două tipologii umane sunt imposibile: sunt îndeplinite condiţiile de justificare ale unei relaţii (de aici şi drama) – (fie că sunt programate adânc în structura biologică a omului, fie că sunt de ordin cultural – nevoia de socializare există, iar dacă nu există ne aflăm în zona patologicului), însă condiţiile de formare şi fuctionare (comunicare, valori comune, etc…) eşuează…
Aforism IX
Dumnezeu nu inventat și nici nu a descoperit Lumea, ci a creat-o; Dumnezeu este un artist și, ca orice artist, își iubește Opera.
miercuri, 30 decembrie 2015
luni, 21 decembrie 2015
Jurnal CXXXVI Rugați-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica
„O strâmbătate şi-a făcut loc în lume, s-a
substituit realului şi acum a prins fiinţa cu sunetul ei fals.” Confruntat cu
această strâmbătate, Noica ne arată că adevărata cale a vieții (și a filozofiei)
se parcurge cu inima, iar etica (mai mult decât estetica, ontologia sau epistemologia)
este o disciplină salvatoare a inimii. Sf. Augustin – citat de un personaj –
spune: „Iubeşte şi fă ce vrei!” („Ama et quod vis fac”), iar sensul acestei
apoftegme se dezvăluie treptat, cu fiecare dialog şi cu fiecare întâmplare,
(astfel încât, atunci când el este enunţat direct de același personaj (pg 87),
cititorii îl ştiu deja şi s-au pătruns de adevărul lui): iubirea este un
principiu etic [CII], iar cel ce iubeşte învinge moartea şi este liber; este
liber, deși nu mai poate face orice (căci ceea ce îşi doreşte este ceea ce
trebuie).
E un scenariu absurd (și dureros de
adevărat): un om liber – ce îmi aminteşte de „cel mai iubit dintre pământeni”
al lui Marin Preda – dă o lecţie de demnitate (etică, nu neapărat estetică)
([CX]) unui lumi strâmbe ce nu o poate pricepe şi o consideră o „provocare”
(pg. 62). Lumea reală, dreptă este luată în captivitate de lumea strâmbă. Închisoarea
devine o adevărată Universitate Umanistă unde au loc întâlniri între oameni
liberi ce poartă discuţii filozofice şi conferențiază (ca în Banchetul lui
Platon), iar dincolo de ziduri se adună o grămadă de proşti închişi definitiv
în prostia lor agresivă… (20-21 dec 2015)
vineri, 18 decembrie 2015
miercuri, 16 decembrie 2015
Jurnal CXXXV – Prăbușirea (sufletului) Occidentului (continuare)
Continuarea articolului [CXXXIV]
(1) Despre complexul islamului. Un călcâi al lui Ahile pentru Occident:
credinţa.
Ceea ce împinge o anumită parte a civilizaţiei islamice la radicalizare
este o formă perversă şi subtilă de agresiune a Occidentului. Occidentul nu
lasă nicio opţiune Islamului, nicio zonă în care acesta să poată prevala, nicio
competiţie în care să aibă vreo şansă. Economic, politic, cultural, în orice
domeniu Occidentul îşi etalează forţă, iar etalarea forţei (chiar fără o
folosire a ei) trezeşte teamă, nervozitate şi – de ce nu? – invidie. Dar mai
ales furie.
Singurul călcai al lui Ahile pentru Occident este credinţa; prin întărirea
credinţei, Islamul încearcă să recupereze distanţă faţă de Occident. Acţiunile
radicalilor islamişti sunt menite nu doar să atace Occidentul (miză cu totul
secundară, pentru că este clară disproporția dintre forţele fizice), ci în primul
rând să arate că forţa credinţei islamice (constitutivă pentru Islam şi, prin
această, în imaginarul propriu forța Islamului însuși) este covârşitoare în
comparaţie cu moleșita şi descompusa credinţă creştină. Astfel, dacă din teamă,
Occidentul abdică de la valorile sale creştine: libertate, individualism, milă,
întrajutorare, respect, etc…, el se recunoaşte învins.
Teza această, conform căreia acţiunile islamismului radical se datorează
unui complex de inferioritate indus în mod agresiv islamului, poate fi argumentată printr-o scurtă
privire în oglindă. Îngrijorarea iniţială stârnită de religia islamică –
practicată cu atâta seriozitate şi obstinaţie - a ajuns să stârnească reacţii aberante
în Occident. Ziarul Charlie Hebdo (de al cărui nume se leagă atentatul dement și
abominabil de la începutul anului) a dus o campanie susținută de combatere (prin
atac satiric, benign totuși) a pericolului perceput ca venind din partea religiei
islamice; caricaturile publicate în revista nu au făcut altceva decât să
încerce să coboare religia islamică la același nivel (laicizat și lipsit de
respect) la care se află și religia creștină; cred că – într-o măsură mai mică
sau mai mare – acțiunile lor au constituit o formă de atentat la ceea ce are mai
de preț Islamul: islamismul (credința). Dacă
vedem lucrurile în acest mod, din punctul de vedere al Islamului, înțelegem și
faptul conex că și reversul medaliei este posibil: Islamul se simte amenințat
și reacționează. (Notă: Dacă ne amintim, tot un complex similar de
inferioritate geopolitică și a unei stări de stres și încordare continuă,
datorat unei coalizări externe, a condus la izbucnirea primului război mondial:
după ce Rusia a declanșat – preventiv – mobilizarea trupelor, temându-se să nu
fie prinsă în capcană între Rusia și Franța, Germania – tot preventiv – a pus
în aplicare planul Schlieffen-Moltke).
(2) Despre Sufletul creştin al occidentului. Despre sufletul modern al
Occidentului. Pericolul legării de trup.
Specificitatea şi genialitatea în trecut Occidentului a constat în crearea
(sau descoperirea) unui anima universalis (a unui anumit tip de suflet:
sufletul creştin) şi a unor facultăţi sufleteşti (în cele din urmă
materializate în instituţii) care nu au ţinut de definiţia trupului
Occidentului. Condiţia ce a făcut posibil Occidentul şi l-a adus până în pragul
modernităţii a fost independenţa a acestui suflet al Occidentului de trupul său,
precum şi capacitatea sufletului – pe care ni-l putem închipui ca pe o
ectoplasmă culturală – de a se separa de trup. Mai departe, acest fapt a permis
acceptarea unui potenţiale inferiorităţi (pe care H.R.P. – o numeşte
secundaritate) faţă de culturile cu care a intrat în contact (în timp şi
spaţiu), inferioritate care i-a dat în schimb puterea de a se apropia de ele cu
curiozitate, de a le îngloba şi de a le naturaliza.
Anima universalis (sufletul creştin) al civilizaţiei occidentală a fost atât
de obişnuit să iasă din sine – să-şi suspende legăturile cu propriul trup –
pentru a înţelege şi a culege alte culturi, încât a sfârşit acum prin a rămâne
captiv în afară să. Civilizaţia occidentală însăşi, ajunsă la o autosuficienţă
barbară şi ignorantă (în urmă căreia şi-a declarat superioritatea), i-a închis
porţile. Din această cauză, în acest moment, Occidentul trăieşte acut o
senzaţie de corp străin, de alienare şi de respingere fără de el însuşi; ceea
ce a construit prin acest proces de metempsihoză în (şi din) afară îi este
străin; se dezice de sine pentru că este lipsit de suflet. Ceea ce a rămas – un
simulacru de suflet sau – mai exact – un suflet că un vas golit de conţinut:
sufletul modern – se agaţă cu disperare de trup. De aceea poate și-a schimbat și
numele din Creștinătate în Occident (adică din suflet în trup).
Iată de ce atrag atenţia asupra următorului pericol: orice formă de reacţie
la atacurile radicalilor islamişti ce ar apela la definiţii ale occidentului şi
ale occidentalilor prin referire la trup (trup în sensul larg, material – adică
opus spiritului; de exemplu: Occidentul că Europa, iar occidentalii: cetăţenii
statelor europene, caucazienii sau persoanele cu bunici autohtoni), ne va face
să ratăm şansă de a „învinge” Islamul fără a-l cuceri. De a-l cuceri cultural.
(3) Demografie vesus cultură. O apoftegmă.
S-a spus că aceeaşi strategie de covârşire culturală o aplică şi islamul
prin crearea de enclave culturale ce cresc sub ochii noștri. Nu trebuie însă confundat
acest aspect demografic cu cel cultural. Într-adevăr, numărul tot mai mare de
persoane ce provin din culturi străine (până la opuse) fac din ce în ce mai
dificilă absorbţia lor culturală, însă acest fapt nu înseamnă că acele culturi
ne subminează cultura prin convertirea membrilor ei. (O fac prin înlăturarea
noastră – și cu concursul nostru – de pe teritoriile pe care le ocupăm). Este
grav, dar nu sufletul, ci doar trupul ne este ameninţat, pentru că islamul nu
dialoghează cu occidentalii moderni (ce cei creştini, nici atât). Trebuie
totuşi avut în vedere că ameninţarea asupra trupului, dacă sufletul este slab
(şi nu şi-a realizat transcendenţa), se poate ajunge în situaţia în care
sufletul se prăbuşeşte. Iar de slăbiciunea sufletului occidentului noi şi numai
noi suntem vinovaţi. Adevărată înfrângere este ce de tip spiritual.
După cum spuneam: pentru a avea o şansă de supravieţuire (şi trupească, dar
în primul rând spirituală), trebuie să fim pregătiţi să dispărem ca trup fără
să ne trădăm sufletul. Acel suflet creştin care ne învaţă că cel ce a pornit o
lupta – a pierdut.
(4) Lecţia creştinismului. Recapitulatio.
Lecţia pe care trebuie să o învăţăm de la creştinism şi să o aplicăm este
următoarea: „Cum enim infirmor, tunc potens sum” („Când sunt slab, atunci sunt
tare” – Corinteni 2, 12, 10) (apud H. R. Patapievici). Din superioritatea
vanitoasă pe care o afişăm (după cum am arătat mai sus: (2) porneşte tot răul
ce se abate asupra noastră; în forţă fizică pe care suntem oricând gata să o
folosim, stă germenele căderii noastre (1); suntem un Goliat agresiv pe care o
piatră bine ţintită îl poate doborâ.
A fi slab nu este o slăbiciune; a fi slab este a fi altfel decât se
aşteaptă adversarul să fii pentru a continua conflictul. Să ne amintim de Sun
Tzu: „Să pari slab când eşti puternic şi să pari puternic când eşti slab”. În
creştinism acest lucru nu este o strategie, ci un fapt ontologic, (valabil însă
şi că strategie, căci ce formă de a fi slab este mai credibilă decât aceea în
care chiar eşti slab). Şi am arătat ce înseamnă să fii slab în contextul
actual: (1) să nu replicăm cu aceeaşi monedă împotriva populaţiei civile, (2)
să continuăm să ne ţinem porţile deschise (cu discernământ) şi (3) să nu vedem
răul în credinţă, ci în acei ce instrumentează credinţa pentru a-l face.
Căci şi inversul apoftegmei de mai sus este valabil: cel ce a oprit o lupta
– a învins.
sâmbătă, 12 decembrie 2015
Aforism VIII
Cel ce a oprit o luptă a învins!
The one who stopped a fight won!
Qui obturavit pugna vicit!
miercuri, 9 decembrie 2015
Jurnal CXXXIV – Prăbușirea (sufletului) Occidentului
Incipit
Problemele noaste mioritice par, pe fundalul problemelor cu care se
confruntă întreagă civilizaţie occidentală în ultimii ani, derizorii. Derizorii
că o ceartă pentru câteva sticle de rom, între nişte mateloţi ce nu simt şi nu
aud marea ce-i zgâlțâie şi urlă în jurul lor a furtună. Dacă pentru noi mizele
sunt relaţia politicului cu socialul, corupţia şi reforma politicului,
creşterea nivelului de trăi, „accidentele criminale”, etc…, mizele Occidentului
sunt un anume stil de viaţă, o anume viziunea asupra lumii, o anume idee de
progres şi de istorie, adică însuşi sufletul occidentului şi al occidentalului
(ce este, în cele din urmă, şi al nostru).
Prăbuşirea demografică a occidentului
Dacă Oswald Spengler ar fi trăit printre noi nu ar fi folosit termenul
îngrijorător de „declin”, ci pe acela tare de „prăbuşire”, fără că cineva să îl
contrazică sau să îl acuze pe pesimism. (Deși, nu demult, istoricul Lucian
Boia a publicat o carte – la a cărei lansare am fost prezent – intitulată dubitativ:
Sfârșitul Occidentului? , cu un răspuns,
dat în conținutul ei, negativ.) Acum câţiva ani, inspirat de tezele lui O.
Spengler (și ale urmașului său: Neagu Djuvara), căutăm şi eu semnele acestui
sfârşit iminent al occidentului (Prăbușirea civilizației occidentale) şi le găseam în primul rând (şi cel mai
evident) în demografie.(Declinul şi prăbuşirea Civilizaţiei Occidentale. Perspectiva Demografică.)
Concluzia era una singură: occidentalii sunt condamnaţi.
În primul rând (1) cantitativ: occidentalii dispar încet dar sigur
fiindcă nu mai fac copii (o rată natalităţii scăzută sub 2, deci sub limita de
conservare – în general din cauze ce ţin de nivelul de civilizaţie atins) şi sunt întrecuţi că număr (şi chiar înlocuiți
pe propriile lor teritorii) de către reprezentaţii civilizaţiei concurente (cea
islamică).
Şi în al doilea rând (2) calitativ: există o oboseală psihologică, o
îmbătrânire accentuată şi o degenerescenţă a occidentalilor (în general
datorată tocmai progresului tehnologic ce ar fi trebuit să îi salveze).
Cu toate că procesul începuse deja de mult timp şi era binecunoscut, iar
semnele unei agresiunii culturale a islamului nu mai puteau fi ignorate de
nimeni, atitudinea Occidentului era încă una pasivă şi tolerantă, ce pleca
poate dintr-o credinţă nestrămutată în destinul şi în forţa ei, capabile să
convertească şi/sau să cucerească lumea. Deşi îşi făcuse o reputaţie prin
toleranţă şi relativism îşi închipuia că valorile sale – progresul, noul,
laicismul, raţiunea, pacea – sunt valori universale ce pot fi transmise oricui
intră în contact cu el. Se liniştea singur gândind că (1) civilizaţia
(înţeleasă ca un ansamblu de instituţii moderne, de ştiinţă şi de tehnologie)
se va răspândi pe tot globul şi că (urmare a acestei răspândiri) fertilitatea
va scade proporţional şi, mai ales, că (2) va putea asimila cultural elementele
alogene (de cultură islamică) de pe propriul teritoriu, primenindu-şi astfel
sângele şi că va putea să declanşeze o modernizare (civilizatoare – în acelaşi
sens: instituţional, ştiinţific şi tehnologic) pe teritoriile unde era prezent
islamul.
Sufletul creştin
Occidentul ignoră însă un fapt esenţial: relaţiile dintre gradul de
civilizaţie şi rata fertilităţii , dintre progres şi secularizare şi dintre
bunăstare şi dorinţa de pace, nu sunt relaţii direct cauzale în nicio direcţie,
ci se datorează modului în care sufletul nostru (occidental) modern este
construit. Iar sufletul nostru nu poate fi oferit la export prin educaţie şi
expunere la cultura occidentală, pentru că el este în esenţă creştin, (chiar
dacă este lipsit din ce în ce mai mult de credinţă ce l-a format). Chiar şi
numai pentru a-l înţelege (că să nu mai vorbim de adopţie) este nevoie de un
efort deosebit, acelaşi tip de efort pe care noi la rândul nostru ar trebui –
spre exemplu – să îl facem pentru a înţelege sufletul modern japonez (un suflet
a-l onoarei şi a-l datoriei până la sacrificiu, sufletul samurailor), sufletul
modern indian (acela al serenităţii şi a-l armoniei, sufletul contemplativ) sau
– de ce nu? – chiar sufletul modern islamic.
Nu voi încerca să demonstrez filiaţia dintre sufletul creştin şi sufletul
modern occidental. (A făcut-o foarte bine H. R. Patapievici într-una dintre
conferinţele sale). Concluzia este mai importantă: oricare ar fi ameninţările
externe, ameninţările interne sunt şi mai mari. Occidentul nu se va prăbuşi din
pricina asaltului islamului (sau din alte cauze), ci pentru că îşi va schimba/pierde sufletul. Sufletul modern este gol, deşi încă mai are reflexe creştine.
Ameninţările externe nu fac altceva decât să îl forţeze să îşi schimbe
sufletul, adică să renunţe şi la aceste reflexe creştine pentru că nu va mai
găsi explicaţii raţionale (cele sufleteştii fiindu-i deja luate). Georges
Bernanos spunea: „Creştinismul a făcut Europa”. (Occidentul completez eu). „Creştinismul
a murit. Europa” / Occidentul „va muri, ce poate fi mai simplu?” (apud HRP –
eseul „Nouă Europa şi vocea care lipseste”)
(Ca o paranteză în acest context, nu pentru a demonstra o lege ci mai
degrabă pentru a arăta un tipar, fac afirmaţia că prăbuşirea civilizaţiei
greco-latine nu se datorează (doar)
valurilor de migratori ce nu mai putut fi oprite sau asimilate, ci
înlocuirii treptate a sufletului greco-latin (antic) cu sufletul creştin.
Aceste două fapte – Völkerwanderung şi convertirea – chiar dacă au fost
simultane, nu sunt complet corelate.)
Dilema Occidentului
Niciodată până acum Occidentul nu s-a
aflat într-un pericol mai mare. Valurile de refugiați sirieni şi
atentatele ISIS îl pun într-o dilema din care nu pare să existe vreo ieşire.
Pe deoparte se ridică voci - tot mai multe! - care denunţă islamul că fiind
răspunzător pentru tot ceea ce se întâmplă şi predică ideea deschiderii unui
front pasiv (de intoleranţă şi de închidere faţă de musulmani) şi a unuia activ
(război împotriva statului ISIS, ba chiar – cei mai radicali – împotriva.
musulmanilor). În replică, o altă parte a occidentului rămâne credincioasă
principiilor care l-au consacrat: toleranţă, înţelegere, întrajutorare,
respect, etc…; (deşi şi această parte a occidentului se întreabă: Până unde? și
Până când?). Iată alternativele: fie ne apărăm de agresiuni (cea demografică şi
cea militară) prin (re)definirea identităţii occidentale, abdicând de la
propriile principii pentru a supravieţui fizic; fie ne păstrăm încrederea în
forţă acestor principii şi ne asumăm riscul propriei pieiri pentru că acestea
să supravieţuiască (poate chiar în cei ce ne vor învinge sau ne vor înlocui/da
la o parte).
Personal cred că prima alternativă este cea mai periculoasă pentru că ea ne
ucide definitiv sufletul (şi aşa ameninţat cu disoluţia în lipsa principiului
ei justificativ (de ce?), fondator (cine?) şi de funcţionare (cum?): credinţa)
şi ne închide viitorul; singură şansă – mică într-adevăr! - ar fi să ne salvăm
sufletele şi odată cu ele cultura: (1) să primim în continuare (nu fără
discernământ) refugiați (din calea ororilor produse de dușmani comuni), (2) să
nu acuzăm o religie (şi pe cei ce o îmbrăţişează), ci pe cei ce vor şi fac răul
(chiar dacă îl vor și îl fac în numele ei) şi (3) să nu cedăm tentaţiei de
răzbunare cu orice preţ (şi împotriva oricui). Înainte de a fi albi, români
(sau alte naţii), etc… să fim creştini – adică Oameni! (Oare nu înţelegem că
atunci când avem pretenţia să fim Oameni, de fapt avem pretenţia de a fi
creştini, pentru că toate atributele Omului (cu O mare) sunt de fapt atribute
culturale achiziţionate din creştinism?)
În viitor poate că Occidentul nu va mai fi alb, poate că şi statele actuale
vor dispare, dar măcar (cu aceeaşi probabilitate)
el va fi populat cu oameni care vor ştii în continuare ce înseamnă sufletul
creştin şi se vor întoarce care cultură Occidentului într-o nouă Renaştere…
În loc de încheiere
Speranţa această mi-a fost sfărâmată de ultimele declaraţii ale
candidatului la președinția Americii din partea partidului republican, Donald
Trump. Într-un comunicat („Comunicatul lui Donald Trump pentru împiedicarea
imigraţiei musulmane") difuzat de curând (că urmare a atentatului din
California), el a lansat un apel la "interzicerea totală şi completă a
accesului musulmanilor în Statele Unite până când aleşii ţării noastre vor
înţelege ce se întâmplă". (Occidentul îşi pierde sufletul, iată ce se
întâmplă!) Mai grav este faptul că un astfel de mesaj (chiar dacă a fost
amendat de Pentagon, de preşedintele în funcţiune: Obama şi de adversarii
politici) a avut o incredibilă priză la electorat, ceea ce înseamnă că este
deja prea târziu, mult prea târziu…
Continuarea articolului aici: [CXXXV]
Continuarea articolului aici: [CXXXV]
Etichete:
Articol politic,
Articole,
Eseu,
Jurnal,
Prăbuşirea civilizaţiei occidentale
duminică, 6 decembrie 2015
Jurnal CXXXIII – Către Ciprian (despre suflet, despre credinţă şi despre principiul ontologic)
Dragă Ciprian,
1. Complexitatea omului. Prima transcendență. Omul
nu este reductibil la biologic, la părţile lui constituente. În momentul în
care îl asamblezi şi îi insufli viaţă el devine altceva. Dacă un extraterestru
ar veni pe pământ şi ar găsi cadavrul intact al unui om din Neanderthal şi
cadavrul intact al unui om modern, nu ar putea spune care este reprezentantul
speciei evaluate. (Nota: Te rog să iei exemplul meu aşa cum este şi să îl
înţelegi ca fond, nu ca formă...). Pentru a putea judeca (critica – în sensul
de a analiza), Omul nu putem rămâne în limita biologiei şi iată prima lui transcendenţă:
de la fiinţă la Om, de la supravieţuire la vieţuire.
(Notă: Sper că aici înţelegi această prima formă de transcendenţă în mod
corect: Adică fără a adaugă nimic în plus biologicului, avem nevoie de un alt
nivel de înţelegere şi de alte concepte (şi de alte discipline chiar) pentru a
descifra Omul. (Notă: definiția cuvântul transcendenţă: ceva care depăşeşte,
care trece dincolo de orizontul experienţei sau al întrebuinţării teoriei
într-un domeniu dat; care presupune un principiu exterior şi superior oricărei
clase de obiecte; în realitate foarte mulţi oameni folosesc cuvântul
transcendenţă în sensul lui kantian: ceva care se află dincolo de orice
experienţă posibilă, fie că este vorba de realităţi (lucruri în sine), fie de
principii ale cunoaşterii.))
2. Alcătuirea trihotomică a omului. Care este alcătuirea Omului,
(unde nu am definit direct Omul, ci doar prin referire la ce nu el este)? Dacă
pui această întrebare oricui (şi faci precizarea că nu te referi la biologic) o să primeşti
răspunsul următor: Omul este o trihotomie: trupul – biologicul, materialul,
carnea, simţurile -, sufletul – locul fără spaţiu, în care se nasc şi trăiesc
emoţiile - şi mintea – raţiunea. Acestea sunt conceptele prin care oamenii
(chiar şi pentru cei mai mari anti-creştini) se raportează la ei înşişi în
viaţă de zi cu zi; aceasta este viziunea umanistă tradiţională (adică
moştenită).
3. Excurs: Există , desigur,
şi viziunea mașinistă/mecanicistă asupra lumii – atât de popularizată de R
Dawkins -, dar ea nu face altceva ceva decât să încerce să reducă ceea ce este
deja complex la simplu. Ceea ce la început era doar o știință a viului şi a
evoluat către o ştiinţă a omului (la umanism), este redusă din nou la biologie
și completată cu chimie, fizică şi alte ştiinţe... Acest demers nu este la fel
de nobil precum demersul încercării de a explica teoria relativităţii prin
conceptele şi aparatul matematic al teoriei cuantice, ci mai degrabă are
derizoriul unei încercări de a reduce tragedia lui Romeo şi a Julietei la o
dezechilibru hormonal.
4. Scurtă istorie a sufletului.Cum a ajuns Omul să aibă
trup, suflet şi raţiune? Iată o întrebare interesantă... Odată cu începutul
iluminismului a avut loc cea mai profundă transformare: raţiunea a prevalat şi
a intervenit tot mai mult în (re)construcțiile trecutului (şi astfel mitul a
devenit încet-încet istorie); astăzi nu mai putem gândi un trecut (şi o
istorie) fără a o trece prin prisma raţiunii. Totuşi, dacă înţelegem această
transformare, putem evidenţia un nou criteriu pentru o taxonomie a istoriei [CXXIII],
acela al raportului trup – suflet – minte (raţiune). (4.1) La început omul a
fost unitar şi complet, o formă de viaţă înconjurată de alte forme de viaţă.
După o perioada în care apărut diverse forme de animism s-a născut (probabil în
Grecia) ideea de suflet că entitate
complet separată de trup. (4.2) Scindarea în două (trup şi suflet) a adus cu ea
primele tensiuni între părţile constituente ale omului (vezi metafora trăsurii
din Phaidros de Platon). (Tot aici se poate remarca şi similitudinea acestei
dihotomii trup-suflet, pe care moartea o distruge, cu mitul scindări în două,
prin intervenţia zeilor răuvoitori, al fiinţei complete, fericite şi puternice
– androginului. – dintr-un alt dialog al lui Platon: Banchetul) Raţiunea există
şi ea încă de pe atunci, însă era o facultate din cadrul sufletului. (4.3)
Trecerea spre o trihotomie trup-suflet-minte s-a făcut treptat; paradoxal totul
a început cu redescoperirea Grecei antice în Renaştere. S-a crezut atunci că
lumea se reîntoarce spre trecutul glorios al civilizaţiei greco-latine, când de
fapt nu s-a produs decât o hibridizare între spiritul creştin şi spiritul antic,
rezultând în final separarea acestuia de raţiune (în iluminism). Totuşi în
această ultima perioada sufletul a devenit recesiv faţă de raţiune, ba chiar
(vezi 3) s-a ajuns să se considere că sufletul este o parte a raţiunii (sau
măcar sub controlul ei). Chiar eu însumi la un moment dat spuneam că sufletul este
acea parte a raţiunii care şi-a pierdut raţiunea (adică a abdicat de la legile
stricte ale raţiunii).
Mai multe aici: http://www.descopera.ro/cultura/11296627-povestea-celei-mai-importante-idei-din-istoria-omenirii-si-cum-a-revolutionat-ea-civilizatia-umana
Mai multe aici: http://www.descopera.ro/cultura/11296627-povestea-celei-mai-importante-idei-din-istoria-omenirii-si-cum-a-revolutionat-ea-civilizatia-umana
5. Prădarea sufletului în modernitate. În concluzie, idea de
suflet nu este una nouă, ci ne urmăreşte încă din antichitate, iar formă lui
modernă (sufletul creştin – aşa cum apare el pentru prima dată la Aurelius
Augustinus în Confesiuni) este cea pe care a modelat-o creştinismul demult şi
pe care şi noi astăzi o moştenim (goală şi inutilă). Dacă îmi este permisă
licenţă: sufletul este un organ vestigiar virtual, inutil dar de netăgăduit.
6. Argumente pentru suflet. Desigur, cele spuse până
acum sunt doar simple consideraţii, nicidecum o demonstraţie riguroasă. De fapt
de aici a şi pornit discuția noastră. Ca un prim pas am încercat să îţi arăt că
omul modern are un suflet profund creştin, chiar dacă L-a evacuat complet din
el pe Dumnezeu, prin urmele pe care acest suflet creştin îl lasă în viaţă (în deciziile
de viaţă). Suntem formaţi – în sensul că sufletul nostru este format - nu numai
prin expunerea directă la religie şi la modul în care o instrumentalizează
biserica (tot mai slabă, de ce să nu recunoaştem?, în actualitate), cât mai
ales prin integrarea în cultură occidentală, cultură formată din şi pentru o
anumită tipologie umană (profund creştină). Este, dacă vrei, o expunere la mâna
a două la ora de religie. Ţi-am oferit două exemple simple, menite doar să îţi
deschidă apetitul pentru această ipoteză (de altfel foarte ştiinţifică): (6.1)
primul legat de modul în care îţi extragi tu însuţi fericirea [I bis] (faptul că
fericirea ta nu este doar una orizontală, legată de trup, ci este şi una
verticală, spirituală (sufletească), tot mai atrofiată în detrimentul primei) –
pe care cred că l-ai acceptat şi al doilea - (6.2) suferinţă părintelui după un
copil mort (în condiţii absolut neimputabile părintelui), suferinţă care nu
poate fi explicată – oricât am jongla cu
psihologia - fără existenţa unui suflet (care continuă să iubească,
chiar dacă cel iubit nici nu mai există, nici nu mai trebuie protejat, nici nu
mai constituie viitorul).
7. Sufletul creștin ca aducător al modernității. Al doilea pas pe care îl
fac este să afirm că tocmai sufletul creştin modern (de a cărui existenţa ne-am
edificat la (6) şi a cărui evoluţie am trecut-o în revista în (4)) este cel
care a făcut cu putinţă nu doar progresul ştiinţific (pe care îl venerezi
atât), ci şi construcţia tuturor instituţiilor moderne. Ar însemna să pierd
prea mult timp intrând într-o analiză exhaustivă (care în fond ar constitui o
cu totul altă discuţie), aşa că mă rezum – din nou - la două exemple. Prima ar
fi (7.1) binecunoscuta teza lui Max Weber în care se susţină că la baza
liberalismului şi a capitalismului se află etosul protestant, iar a două (7.2)
– rapoartele unor oameni de ştiinţă Chinezi (ce nu pot fi bănuiţi de
partizanat) în care se explică faptul că evoluţia fulminantă a occidentului se
datorează elementelor creştine ce au modificat structura mentală a
occidentalilor (preluare după HRP). (Aici modificarea structurii mentală poate fi înţeleasă în
termenii apariţiei sufletului sub formă cu care suntem obișnuiți astăzi).
Dincolo de radicalitatea celor susţinute mai sus (dovedită în lucrări
ştiinţifice), ceea ce este şi mai important de înţeles de aici este altceva:
întorcându-ne împotriva creştinismului şi a lui Dumnezeu nu facem altceva decât
să ne tăiem craca de sub picioare.
8. Argumentul ontologic (făra demonstrație). Credința în existența lui Dumnezeu vs. credința în Dumnezeu. Ajung astfel şi la argumentul (ontologic) în favoarea existenţei lui Dumnezeu (după ce în prealabil
am arătat că noi – chiar şi după ce am făptuit deicidul prin invocarea mantrei
«GOTT IST TOT!» - Nietzsche – avem suflete creştine şi de aceste suflete
creştine depinde supravieţuirea noastră
că şi cultură şi civilizaţie). (Sper că demonstrația este destul de explicită).
Poate că acest argument este valid, poate că alţi gânditori începând cu Pascal
şi terminând cu Goedel au dat alte versiuni mai bune ale acestui argument, însă
ceea ce trebuie înţeles este cum ne raportăm la acest argument ontologic. În
acest argument nu ni se demonstrează nimic altceva în afară existenţei lui
Dumnezeu (joc de cuvinte!); Dumnezeul demonstrat este un dumnezeu care s-a
retras din lume. Dar Dumnezeu aşa cum el prezent în scripturi este un Dumnezeu
prezent, un Dumnezeu într-un continuu dialog cu Omul, un Dumnezeu existent în
suflete.
9. Excurs: Dumnezeu că tată.
Fac o paranteză pentru a înţelege mai bine diferenţa dintre credinţă în
existenţa lui Dumnezeu şi credinţă în Dumnezeu. Să ne imaginăm pentru asta,
modul în care Omul se raportează la părinţi: una este credinţa în existenţa
unui tată (de exemplu) biologic
(existenţa uşor demonstrabilă) şi altă este relaţia cu un Tată (care
poate fi şi diferit de tatăl biologic) ce îşi îndeplineşte rolul de protector
şi educator zilnic. Se poate trăi fără traume majore în cazul lipsei totale a
tatălui biologic, însă tatălui care a apucat să fie Tată i se va simţi profund
lipsa. Tot astfel şi în privinţa lui Dumnezeu...
10. A doua transcendență. Astfel, problema identificată
– pe care o voi lasă nerezolvată, dar pe care te invit pe ţine să o rezolvi, pentru că sunt convins că acceptă
rezolvări individuale - este aceea a (re)întoarcerii lui Dumnezeu în suflete, adică a realizării celei
de-a două transcendente. Iată explicaţia celei de-a două transcendenţei (pentru
a nu fi acuzat de abuz de limbaj): sufletul, odată ce credinţă în Dumnezeu (şi,
respectiv, Dumnezeul) îl pătrunde, nu mai poate fi înţeles în termeni de
«anatomie a sufletului», ci de credinţă, pe un nivel superior de înţelegere şi
cunoaştere..,
Etichete:
Articole,
Despre religie,
Eseu,
Jurnal
vineri, 4 decembrie 2015
Jurnal CXXXI – Frumusețea și Utilitatea
Andrei Pleşu nota
în primele pagini ale „Jurnalului de la Tescani”: „nu poate gusta pitorescul
unui loc decât cineva care nu trăieşte în locul acela. Localnicul resimte
peisajul ca destin, ca stihie bărbătească, de obicei tragică, în orice caz
străină de decorativism. Numai străinul e degustător.” Este un gând fulgurant,
foarte probabil surprins chiar în momentul unei contemplării a pitorescului,
un gând ce a stârnit mintea filozofului, un gând transformat apoi într-un
fragment minunat din punct de vedere stilistic şi plin de înţelepciune (poate
un pic prea blagiană pentru gustul meu) în conţinut.
L-am recitit de
câteva ori pentru frumuseţea lui, dar şi pentru că în el cred că se ascunde
păcatul de căpătâi al modernităţii. O stranie construcție a trupului, a
sufletului sau a minţii moderne face că utilitatea şi obişnuinţa să întunece
frumuseţea. Fie că obosesc ochii mai repede, fie că doar noul, vremelnicul şi
intangibilul aprind sufletul, fie că imaginaţia este limitată de cunoaşterea
prea în detaliu. Tragicul modern este condamnat să nu îşi găsească fericirea în
ceea ce îl înconjoară, în ceea ce are şi în ceea ce foloseşte pentru o mare o
perioada de timp; modernul se plictiseşte – iar plictisul este antemergător
depresiei – tocmai pentru are prea mult şi se distrează prea mult (Noica). Ceea
ce suferă în modern nu este trupul, ci este sufletul. Prea multă utilitate i-a
dat trupului fericirea orizontală (confortul) şi l-a eliberat de nevoi, însă
i-a luat sufletului fericirea verticală – frumosul, acel frumos pe care Socrate
îl vedea că declanşator şi produs al iubirii - „iubirea este zămislire întru
frumuseţe”. (Fericirea verticală și fericirea orizontală)
Nu sunt totuşi
sigur că locuitorii din împrejurimile Tescanilor aveau (şi au) suflete moderne,
istorice şi pervertite; mai degrabă îmi place să îmi închipui că judecata lui
Andrei Pleşu este una mai generală şi că a notat doar exemplul ce l-a condus
către ea. Îmi iau libertatea de a o folosi, prin perifrazare, şi pentru
relaţiile moderne de iubire între bărbat şi femeie, acolo unde este vizibil
acelaşi divorţ şi conflict între pitoresc şi
trebuincios: Nu se poate bucura de frumuseţea unei femei (sau a unui
bărbat), decât cineva care nu trăieşte – căsătorit (sau căsătorită) - cu ea(sau
cu el); soţul (sau soţia) resimte frumuseţea femeii (sau a bărbatului) ca pe un
destin implacabil şi tragic (în care se ascund perfide toate vârstele şi toate
hachiţele) şi nicidecum ca pe un prezent; soţul (sau soţia) udă cu obstinaţie
floarea, pe când străinul (sau străină) doar o adulmecă.
Este desigur o
idee care nu trebuie luată ad-literăm şi nicidecum prea în serios, dar care nu
trebuie nici neglijată. Poate că am exagerat în privinţa relaţiei moderne între
frumusețe (contextul justificării căsătoriei) şi utilitate (contextul
funcţionarii ei), însă afirmaţia că noul – nu atât existenţa, cât ipoteza lui –
este cel care zdruncină din temei (și) căsnicia – prin excelenţă o instituţie
tradiţională – este o certitudine (verificată).
Etichete:
Articole,
Despre iubire,
Eseu,
Jurnal
miercuri, 2 decembrie 2015
Jurnal CXXXI – Pacificatori şi colaboraţionişti
Am cules în ultima perioadă o sumedenie de judecăţi jurnalistice (în
special de pe internet) despre noul guvern Cioloş. (Mai ales pentru a încerca
să găsesc o similitudine între propriile mele păreri – neortodoxe – şi părerile
altora). Chiar dacă iau în considerare interesul legitim al presei pentru
putere, la care mai adaug extraordinarul lunii noiembrie (accidentul
motociclistului din coloana lui Oprea şi incendiul din Colectiv) tot sunt
nevoit să constat o inundaţie de articole şi articolaşe cu acest subiect în
mediul virtual.
Un moment am fost înclinat să cred că fiecare cetăţean – printre ei numărându-mă
și eu – ce posedă un calculator conectat la Internet a devenit în această
perioadă un mic jurnalist, şi-a format o opinie şi, mai mult decât atât, s-a
simţit obligat – cetăţeneşte – să şi-o exprime. Nimic rău în asta; în fond
aceasta este esenţa democraţiei şi a liberalismului: exprimarea neîngrădită şi
fără repercusiuni a opiniilor.
Singură problema ar fi poate aceea că s-a scris mai mult decât s-a citit
(şi că s-a înţeles poate chiar şi mai puţin). Despre guvernul Cioloş sunt atât
de multe articole încât discernământul este anihilat prin suprasolicitare. Nici
acest lucru nu poate fi interpretat neapărat într-o cheie negativă, căci
libertatea – libertatea de discernământ – înseamnă în fond şi propria selecţie/limitare
a opţiunilor.
Mai mult: poate că fiecare dintre acele articole păcătuieşte prin ceva:
prin prea mult conspiraționism, prin speculaţii exagerate, prin prognoze
pesimiste sau optimiste aberante, prin neîncredere, prin prea multă pasiune,
prin scârbă şi, de ce nu, chiar şi prin stil (mai exact prin absenţa lui
totală), însă, din nou, nu avem nimic de reproşat; este pur şi simplu o
chestiune de gust.
Ceea ce m-a pus cu adevărat pe gânduri au fost însă articolele
conservatoare (aici cu sensul de ponderate) pe care le-am întâlnit, a căror
argumentaţie se bazează în general pe
ideea că trebuie să le oferim miniştrilor prezumţia de profesionalism şi
integritate, să îi lăsăm să îşi facă întâi treaba, (ca și cum presa l-ar
împiedica!) şi abia apoi să judecăm. Dacă nu am simţit nevoia să răspund
niciunor alte opinii (pro sau contra) – pe cele pro considerându-le
inocente (în general emise de tabăra tinerilor înflăcăraţi şi nemulţumiţi care
au ieşit în stradă), iar pe cele contra considerându-le exagerate şi
inutile (şi doar parţial adevărate şi corecte) – în faţă acestor opinii mă
ridic.
În primul rând văd în această atitudine împăciuitoare etalată de unii
jurnalişti o jubilaţie ascunsă şi perversă, jubilaţia celor ce au scos
castanele din foc cu mâna altora, (mai ales când în trecut s-au dovedit critici
până la invectivă la adresa fostei guvernări). O binecunoscută lege politică
spune că toţi extremiştii (fie ei de orice culoare politică) ajunşi la putere
devin dintr-o dată conservatori în atitudine pentru că trebuie să instaureze
climatul exercitării forţei fără forţă, adică prin tradiţie; nouă putere instalată
prin rupere de tradiţie (prin revoluţie, revoltă, reformă) trebuie să devină
tradiţie. Ar fi exagerat să vorbim despre extremism în cazul de faţă, însă
legea îşi păstrează valabilitatea: schimbarea macazului spre moderaţie este un
semn de pactizarea cu puterea, de aliniere la propagandă…
În al doilea rând, se încearcă deturnarea privirii critice de la
certitudinile rele ale prezentului spre un viitor posibil şi probabil bun, ca
şi cum contextul funcţionarii bune ar justifica contextul formării rele (ca să
nu spun proaste). Ni se transmite că „totuşi” poate să o să fie bine – adică
România o să funcţioneze în sfârşit la standarde morale europene – şi suntem
îndemnaţi să aşteptăm şi să închidem un pic ochii: (1) să nu criticăm Guvernul
pentru ceea ce este, ci pentru ce va fi (iată o adevărată dilema ontologică!)
şi mai ales (2) să uităm contextul în care acest Guvern a ajuns deasupra
noastră, (printr-un mod total nedemocratic). Se poate recunoaşte fără efort în
acest raţionament ce justifică răul pentru bine, la o altă scală desigur,
acelaşi tip de raţionament ce a justificat şi crimele sociologice şi etnice din
secolul trecut. Nu suntem virgini din punct de vedere politic, înţelegem compromisul
şi forţa majoră, însă nu putem ierta atentatul la democraţie şi nici ipocrizia
de a vorbi de morală, încălcând morala.
În al treilea rând, suntem lăsaţi să înţelegem că atitudinea conservatoare,
ponderată şi echivocă este o atitudine elevată (pe care doar intelectualii
rasaţi o adoptă) în faţă evenimentelor prezentului, (ca şi cum critica este
doar o căutare a senzaţionalului cu orice preţ, ce merge până la denaturarea
realităţii). De fapt suntem jigniţi fără fineţe. Suntem de acord că doar
prostii operează cu certitudini absolute şi ignoră legea briciului lui Occam,
însă de aici şi până la a nega sau a denigra evidenţele este o cale lungă.
Închei prin a reaminti că suntem oricum condamnaţi să fim spectatori, iar
presa rămâne sigura instituţie ce funcţionează ca o instanţa morală în numele
Socialului. Ar trebui să îşi facă (şi lăsată să îşi facă) datoria: să
investigheze, să incomodeze, să critice, să acuze, să exagereze mai degrabă
printr-o stare de beligeranță – în limitele onestităţii şi ale realităţii - cu
puterea decât prin tăcere sau, mai grav, prin colaboraţionism.
Notă: Articol publicat pe saitul ziarului Națiunea...
Notă: Articol publicat pe saitul ziarului Națiunea...
Etichete:
Articol politic,
Articole,
Eseu,
Jurnal
marți, 1 decembrie 2015
„Înapoi la argument” cu Horia-Roman Patapievici. Invitat - Neagu Djuvara
Cartea în discutție este Civilizații și tipare istorice (Un studiu comparat al civilizațiilor) de Neagu Djuvara
Public 2 fragmente dintr-o serie de articole proprii dedicate Prăbușirii civilizației occidentale:
1. din Prăbuşirea civilizaţiei occidentale: Perspectiva filozofiei speculative a istoriei
Anexa 1:
2. din Consideraţii pe marginea eseului de istorie-politologie “Războiul de 77 de ani şi premizele hegemoniei americane”
Notă 2 (adaugată ulterior - 18.XII.2012): Deşi ulterior Neagu Djuvara şi-a schimbat opinia - după cum reiese din "Războiiul de 77 de ani", în eseul "Civilizaţii şi tipare istorice" (1975) previziona totuşi şi el creşterea ameninţătoare a Chinei. Am descoperit în acel eseu cu surprindere următoarele paragrafe:
"Am ajuns într-un punct în care suntem ispitiţi să punem întrebarea: încotro se îndreaptă civilizaţia occidentală şi, odată cu ea, lumea? Spre hegemonia unei singure puteri? Şi care este puterea ale cărei şanse par să fie mai mari? Rusia?" (ne aflam în plin război rece când aceste rânduri au fost scrise – n.n.) "Statele Unite? Sau un al treilea concurent, şi mai periferic şi mai recent convertit la civilizaţia occidentală, cum e China?” – pag 178 (în încheierea capitolului despre civilizaţia occidentală)
"Rămâne de ştiut dacă aceasta transformare” – procesul de occidentalizare al Chinei – n.n. – "va fi încheiată la timp pentru ca, la rândul ei, China să devină un concurent periculos în cursa pentru hegemonie în cadrul civilizaţiei occidentale.” – pag. 260 (în încheierea capitolului despre civilizaţia chineză sau extrem-orientală)”.
duminică, 29 noiembrie 2015
Jurnal CXXX – Republica justițiară
I Premisele
Socialul pauperizat şi resentimentar
tresare de o bucurie perversă şi grotescă la vederea cătuşelor purtate de
politicieni urmăriţi pentru - şi acuzaţie de - fapte de corupţie. Judecătorii
ajung să îşi justifice deciziile pornind (şi) de la modul în care ele ajung
să fie absorbite de social. Se cere pe mai multe voci eliminarea imunităţii
pentru parlamentari; ba chiar un ministeriabil – bănuit de tehnocraţie – în
faţă comisiei parlamentare îşi susţine singurul punct de pe platformă: acela de
a restaura „egalitatea” dintre omul de rând şi parlamentar prin eliminarea
articolului 72 din constituţia României.
Oare ne dăm seama cât comunism – acel tip
de comunism post-ideologic, post-politic şi post-regim, ce devine atribut al conștiințelor
- ascund aceste fapte? Oare ne dăm seama că am ajuns să tânjim după o republică
justiţiară, (în același mod în care am ajuns – din pricina anarhiei și a
nihilismului – să tânjim și după o republică prezidențială)? Și totuși: Unde este democrația?
Ne propunem – pentru a răspunde întrebărilor
de mai sus – o analiză a relației democrației cu Justiția în general și în actualitatea
românească în special…
II Principiile justificative şi formative
ale instituţiilor. Principiul separării puterilor în stat. Democraţia. Libertatea.
La baza statului constituţional modern stă
principiul separării puterilor în stat, principiu enunţat pentru prima
dată de John Locke (în "Two treatises on government", 1690) şi
popularizat mai apoi de gânditorul politic francez al Iluminismului Charles de
Secondat, Baron de Montesquieu (în "De l'esprit des lois",
1748). Conform acestui principiu puterea într-un stat (pentru a preveni
pericolul absolutismului, adică concentrarea puterii) trebuie împărţită în trei
(puterea executivă, puterea legislativă şi puterea judecătorească) şi delegată
apoi către trei instituţii (Guvern, Parlament şi, respectiv, Justiţie) fiecare
cu atribuţiuni specifice, separate şi independente. Prin diverse norme se
stabilesc căi de colaborare şi de control reciproc între puterile statului
enumerate mai sus, ajungându-se în final, cel puţin în teorie, la un echilibru
politic benefic.
Al doilea pas spre statul constituţional
modern este pasul democraţiei, unde democraţia este înţeleasă că o
„teorie despre cum se poate împărţi” – şi, totodată adună, în mod echitabil –
„puterea” (H R Patapievici). Principiul democraţiei poate fi exprimat astfel:
Instituţiile politicului (toate cele trei: Legislativul, Executivul şi
Justiţia) trebuie să fie alese de către Social (de Societate) (direct sau
indirect) şi trebuie să reprezinte (şi să acţioneze în) interesul acestuia;
prin aplicarea lui se asigura o legitimitate socială politicului. În oricare
altă situaţie – chiar dacă ea este mai bună, mai eficientă, etc… - ne aflăm
într-o deviaţie de la democraţie. E simplu. Dacă principiul şi corolarul sau
sunt înţelese corect şi sunt asumate de Social, nu ne mai sperie gândul că
legile nu pot (cu)prinde în totalitate spiritul democratic şi că Politicul se
poate îmbolnăvii oricând de cancer şi poate acţiona împotriva Socialului.
Al treilea pas este pasul libertăţii
şi al liberalismului (ca poziţie faţă de libertate) pe care îl pomenim însă
doar în treacăt, neaducând atingere directă temei şi fiind totodată prezent
fără a necesita să fie şi văzut.
III Normativele funcţionarii instituţiilor
statului. Tradiţia.
Pe lângă aceste principii constitutive ale
instituţiilor statului (constituțional modern), pentru buna/corecta (nu
neapărat şi etica) lor funcţionare trebuie stabilite (sau descoperite) şi o
serie de principii normative:
(1) Primul principiu este cel al reglării
printr-un mecanism de control cu feedback negativ (de preferinţă
intrinsec).
(2) Al doilea principiu este cel al auto-întreţinerii;
prin el instituţia este îndemnată să îşi
găsească mijloace proprii de a-şi construi şi susţine formele de funcţionare.
(3) Al treilea principiu este principiul tradiţiei
(după cum îl numeşte HRP, dar pe care eu l-aş numi mai degrabă principiul continuităţii)
Definiţie: principiul tradiţiei (compilând o serie de afirmaţii ale lui HRP, în
esenţă conservatoare) constă în asigurarea unui raport fertil între
continuitate şi inovaţie prin respectul faţă de cunoaşterea şi înţelepciunea
acumulate şi totodată prin folosirea acestora pentru crearea unor forme
instituţionale noi. „Instituţiile că atare nu sunt niciodată suficiente dacă nu
sunt temperate de către tradiţii” (Karl
Popper, apud H R Patapievici). Continuitatea este necesară pentru a păstra
solul pe care instituţiile sunt clădite (- fundaţia, adică principiile lor
constitutive); şi, continuând metafora, putem spune următoarele: pentru ca
instituţiile să îşi păstreze echilibrul (şi pe măsură ce cresc) trebuie că
vectorul de creştere P1 (de la momentul t1) să aibă (1) o variaţie mică în
modul faţă de vectorul anterior P0 (de la momentul t1) şi, de asemenea, (2) să
se abată sub un unghi mic faţă de direcţia stabilită de acelaşi vector anterior
P0. (Cine cunoaşte jocul “curse de maşini” jucat pe foi de matematică îşi
poate face o imagine mai exactă în privinţa relaţiei propuse dintre instituţii
şi tradiţie).
IV Despre relaţia dintre Social şi
Politic. Credibilitate şi integritate. Justiţia că arbitru.
Am văzut că pentru a asigura o formă de
legitimitate (socială) la formare, Politicul trebuie ales de către Social (în
cazul Parlamentului prin vot universal direct, în cazul Guvernului – prin
intermediul Parlamentului). Mai trebuie însă asigurată şi o formă de legitimitate
de funcţionare a Politicului, iar acest lucru se realizează printr-o relaţie de
judecată şi de amendare a Politicului de către Social.
Cum însă este greu de operat cu opinii
adevărate (cum ar fi normal pentru o judecată corectă) din pricina unui
discernământ scăzut al Socialului (manelistic şi faisbucist în esenţă, bazat
mai mult pe senzaţii, sentimente, intuiţii sau instinct gregar de tip „like”,
decât pe raţiune) se apelează la specia opiniilor veridice. Opiniile veridice construiesc
o imagine a Politicului în mintea Socialului plecând de la posibil şi credibil
(nicidecum demonstrabil sau verificabil). Credibilitatea, nu este neapărat
conformă cu realitatea; pe baza ei Socialul reacţionează: fie pasiv (prin
bombăneli), fie activ (prin manifestaţii, vot). Nu este greu de înţeles faptul
că această slăbiciune a fost şi este exploatată de oricine are interese
politice; credibilitatea reprezintă, în actualitate, oglindirea în mentalul
social a unei campanii de PR (sau – în termeni politici corecţi – de
propagandă).
În încercarea de a obiectiva - atât cât
este posibil – credibilitatea, politicul (la cerea socialului) a introdus noţiunea
de integritate (ferindu-se de noţiunea periculoasă de performanţă) ca o
modalitate de probare a cinstei, a onestităţii şi a incoruptibilităţii.
Raportul dintre cei doi termeni este următorul: credibilitatea – un atribut
calitativ al Politicului perceput de Social – trebuie să fie corelat cât mai
bine cu integritatea – un atribut al Politicului (ce poate fi stabilit într-o
măsură mai mică sau mai mare de ANI). Mai exact: integritatea este ceea ce
Politicul oferă Socialului; credibilitatea este ceea ce Socialul oferă
Politicului (şi care ar trebui să provină din analiză integrităţii (şi a
performanţei, adaug eu)).
Desigur integritatea (înţeleasă în sens
restrâns că fiind certificată de ANI) nu este o garanţie absolută. Sunt destule
exemple de parlamentari cu declaraţii de avere sau incompatibilitate imaculate,
asupra cărora planează acuzaţia de corupţie. Trebuie însă înţeles faptul că în
acest joc al integrităţii şi credibilităţii, Justiţia este rolul de arbitru,
ceea ce îi da un ascendent (ce nu este în spiriul democraţiei) asupra puterii
executive şi legislative: justiţia afectează în mod direct credibilitatea (prin
urmăriri penale, prin trimiteri în judecată, etc…) şi în acelaşi timp decide în
cazul acuzaţiilor de integritate. Mai mult chiar, Justiţia este un arbitru care
nu se supune aceloraşi rigori: oricare ar fi credibilitatea şi integritatea
justiţiei, nu există un feedback direct negativ al Socialului.
IV Justiţia şi democraţia. Cazul României.
Cazul Americii.
Pentru a răspunde la întrebarea: „Este (şi,
imediat, în caz că Nu!, trebuie) să fie Justiţia o instituţie democratică?”
(întrebare născută de consideraţiile de mai sus) ne vom întoarce (1) la principiile
constitutive ale instituțiilor (statului constituţional modern) şi (2) la
problema tradiţiei (sau a continuităţii) – unde tradiţia (continuitatea) este
văzută că modalitate necesară (nu şi suficientă) de supravieţuire a unei
instituţii.
(1) Dacă ne raportăm la principiul
separării puterilor în stat şi la principiul democraţiei, ajungem la concluzia
că Justiţia, parte a triumviratului, ar trebui să fie democratică (din punct de
vedere constitutiv). Acest lucru ar însemna că magistraţii (membrii instituţiei
Judecătoreşti) să fie aleşi prin vot (democratic).
În România, Justiţia nu este democratică.
Conform Constituţiei:
(1.1) Consiliul
Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei
(1.2) Consiliul
Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile
legii;
(1.3) Majoritatea
membrilor Consiliul Superior al Magistraturii sunt aleşi în adunările generale
ale magistraţilor şi validaţi de Senat
În America, în schimb, magistraţii sunt
ales prin vot popular. Desigur că acest proces este unul pernicios în sine
(după cum am încercat să argumentez cu altă ocazie), ce poate duce (şi neîndoios
a şi dus) la aberaţii. Regula democraţiei este însă respectată. Nu pot spune cu
ce preţ…
(2) În privinţa tradiţiei sunt utile unele
precizări suplimentare. Privită din
punct de vedere strict politic tradiţia este apanajul conservatorismului, însă
ea nu provine dintr-o ideologie, ci este în sine o metodă: prin ea se leagă
(cum am văzut) principiile constitutive de principiile de funcţionare; dacă fundamentele
sunt corecte, funcționarea ulterioară a instituţiei ar trebui să fie şi ea
corectă şi perenă, iar spiritul legilor (cel (cu)prins în fundamente) ar trebui
să prevaleze în faţă literelor legii. Doar acceptând această ideea putem
credita principiul tradiţiei; cheia de interpretare este ideea condiţionării
sănătăţii structurii de soliditatea fundamentului (presupunând că aceleași condiţii stau la baza justificării,
la baza formării şi la baza funcţionarii instituției).
În concluzie, dacă separaţia puterilor şi
democraţia (şi libertatea – desigur) sunt principii corecte şi viabile pentru
justificarea şi formarea Justiţiei, atunci actul justiţiei ar trebui să fie şi
el la rândul sau democratic, pentru a păstra spiritul democratic în sânul
instituţiei…
În America – în anumite cazuri - verdictul
(după cântărirea probelor şi auditarea martorilor) este dat de Juraţi, iar
judecătorul nu făcea altceva decât să ia notă de el şi să propună pedeapsa
(sau, respectiv, să dispună eliberarea) inculpatului. Remarcabil este faptul că
juraţii sunt selectaţi din rândurile Societăţii (Socialului) într-un mod
aleatoriu şi votează verdictul. Din nou Americanii (occidentalii Americii) se
dovedesc mai apropiaţi de spiritul democratic decât occidentali europeni
(printre care ne aflăm şi noi), fără că acest lucru să însemne că dreptatea se
împlineşte mai bine într-o parte sau alta.
În România, actul justiţiei este unul
discreţionar (nu în sensul că nu este corect, ci doar că scapă controlului
democratic al Socialului). Este foarte posibil că această formulă să fie cea
mai eficientă şi cu cea mai mică rată de erori, însă principiul democraţie în
acest caz nu este prezervat.
V Justiţia, Adevărul şi Democraţia (excurs
filozofic)
Există şi o altă justificare pentru
folosirea principiului democratic în actul juridic. La întrebarea: „Dacă Justiţia s-ar constitui
pe baze democratice, ar trebui să păstreze ea tradiţia principiului democratic
şi în act?”, un posibil răspuns ar putea fi acesta: Nu, pentru că Justiţia
operează cu o altă valoare: cu adevărul, iar adevărul, spre deosebire de bine
(valoarea cu care operează Executivul şi Legislativul), nu este democratic în
esenţă. Papa Ioan Paul al II-lea susţinea că Adevărul nu se poate supune la
vot. Pe de altă parte – şi prin această dăm un alt răspuns: cel în care şi
credem! - adevărul este un constituent al cunoaşterii şi el nu poate fi
utilizat decât în cunoaştere (adevărul crezut şi justificat). Mai departe:
Chiar dacă adevărul este unul singur, cunoaşterea (lui) este proprie omului,
însă omul este failibil, iar singură lui posibilitatea de a-şi stăpâni
cunoaşterea este discernământul – „discernământul că virtute, nu că procedura”
(citat aproximativ din Horia Român Patapievici). Fără Om nu există
Discernământ, fără discernământ nu există cunoaştere, fără cunoaştere nu există
adevăr, fără adevăr nu există Dumnezeu, fără Dumnezeu nu există Om. Dacă
eroarea judiciară este atât posibilă, cât şi probabilă, votul în condiţii de
discernământ poate salva actul juridic şi încrederea în el.
VI Justiţia şi riscul democratic. Exemplu
de ameninţare democratică: Articolul 72.
Câtă vreme Justiţia (în România) s-a
abătut de la tradiţia spiritului democratic (după cum am văzut) şi se prezintă
că o posibilă vulnerabilitate, cu atât mai mult trebuie să fim atenţi la
controalele ce îi pot fi impuse în relaţiile cu celelalte Instituţii pentru a
preîntâmpina posibilele amenințări (şi respectiv riscul la care ne expunem).
Locul în care aceste controale se regăsesc
este Constituţia. Facem exerciţiul de a comenta şi explică unul dintre aceste
controale importante menit să aducă un echilibru între puteri: articolul 72 -
Imunitatea parlamentară (din Constituţia României, Titlul III – Autorităţile
publice, Capitolul 1 - Parlamentul, Secţiunea a 2-a - Statutul deputaţilor şi
al senatorilor). Acest articol este relevant pentru divorţul între litera legii
(în total acord cu spiritul democraţiei) şi spiritul în care această este interpretată
de Social, divorţ de pe urmă căruia Justiţia beneficiază şi care devine o amenințarea
serioasă pentru democraţie.
Iată textul articolului 72 adnotat cu
comentarii şi explicaţii:
(1) „Deputaţii şi senatorii nu pot fi
traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului.”
Lipsa de răspundere juridică pentru voturi
şi opinii politice (activităţi politice) este menită să scoată Legislativul din
zona de influenţă a Juridicului, nu să dea un statut privilegiat Legislativului
faţă de Social (prin iertarea greşelilor politice la care sunt expuşi
parlamentarii: votul şi opinia). (Este de reţinut faptul că în rândul
greşelilor ce pot fi iertate nu sunt adăugate şi decizia şi acţiunea politică,
definitorii pentru Executiv). Putem înţelege şi mai bine necesitatea acestei
măsuri dacă remarcăm faptul că judecăţile magistraţilor nu pot fi amendate de
nicio altă putere din stat (deşi şi judecăţile magistraţilor la rândul lor au
un impact în Social).
(2) „Deputaţii şi senatorii pot fi
urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu
voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu
pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din
care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală
se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Competenţă de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.”
Şi din acest paragraf reiese grija pentru
protejarea Parlamentului (şi a parlamentarilor) de posibilele ingerinţe
(neconstituţionale) ale Juridicului. Actul juridic este lăsat să se desfăşoare
(pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice),
limitându-se doar acele acţiuni care ar putea afecta credibilitatea
Legislativului (de care Legislativul într-o oarecare măsură depinde – pentru că
Legislativul este ales prin votul Socialului). Am analizat mai sus importanța
acestei credibilităţi a Legislativului.
În fond Socialul este un animal neronian (atins de neronism) ce
trăieşte după „două principii anti-tradiţionale: agon, principiul
potrivit căruia viaţă publică trebuie să stea
sub semnul jocurilor, al concursurilor, al distracţiei; şi luxus,
principiul potrivit căruia viaţa înseamnă ilimitarea desfătării, a fastului, a
splendorii, a excesului, a risipei, a bogăţiei, a plăcerii.” (definiţia
neronismului este preluată de la HR Patapievici). Panem et circenses. Percheziţiile,
reţinerile şi arestările reprezintă pentru Social un spectacol incitant ce îi
(poate) induce ideea unei vinovaţii (chiar înainte şi chiar împotriva deciziei
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
(3) „În caz de infracţiune flagrantă,
deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul
justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi
a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei
pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.”
Neînţelegând balanţa (necesară pentru
prezervarea democraţiei) dintre puteri, Socialul poate considera că acest punct
lasă în mod intenţionat portiţe de scăpare Parlamentarilor, punând decizia de
reţinere şi percheziţie la îndemână Parlamentului (adică a parlamentarilor
înşişi). Am explicat însă că această măsură este dictată de un interesul
profund democratic: acela de a împiedică un posibil abuz din partea Justiţiei.
Fără acest articol 72 – în totalitatea lui - oricine (mai mult sau mai puţin)
putea să fabrice (cu concursul Justiţiei – nu neapărat rău intenţionată) un
dosar vreunui Parlamentar incomod.
Prin punctul (3) parlamentarul nu este
lăsat totuşi fără o răspundere juridică, doar pentru că este în joc
credibilitatea lui; se poate cere Camerei ridicarea imunităţii în cazul unor
infracţiuni flagrante. Iar pronunţarea ulterioară prin vot în Camere asupra
reţinerii şi percheziţiei este – în teorie, în condiţii ideale – un act
democratic.
VII Judecată asupra stării de fapt
Ne aflăm într-o situaţie delicată (şi
tristă totodată) pe care putem acum să o diagnosticăm: (1) Justiţia - una
dintre puterile din Stat - nu este democratică (nici constitutiv, nici în act)
şi nefiind democratică s-a îndepărtat de spiritul democraţiei, (2) ea poate
controla relaţia celorlalte Puteri din Stat (Executivul şi Legislativul -
restul Politicului) cu Socialul (judecând integritatea Politicului şi influențând
credibilitatea Politicului prin acţiuni – juridice – specifice: arestări, reţineri,
chemări la interogatoriu cu cătuşe) şi, mai mult decât atât, (3) are o presă
pozitivă şi îşi cere (mizând pe lipsa educaţiei politice şi pe frustrările
Socialului) tot mai multă putere pentru sine, subminând democraţia.
Varianta unei republici justiţiare (obținută
prin anularea/diminuarea – cu concursul Socialului – forței unei părți a
Politicului: Executivul si Legislativul) nu este nici pe departe de ignorat.
Oricât de departe ne-ar părea în acest moment, deja am făcut pași în direcția
ei.
VIII Cui bono? În loc de încheiere.
Atrăgeam atenţie într-un alt articol
asupra abuzurilor unui preşedinte prea puţin respectuos cu democraţia şi cu
rolul său definit de constituţie, rol ce i-a fost încredinţat prin vot de către
Social. Dacă primul pas a fost venirea la Cotroceni, după ce s-a urcat cu
bocancii săi nemţeşti pe aşteptările unui Social nemulţumit şi fragmentat; dacă
cel de-al doilea pas a fost confiscarea doliului ce a urmat tragediei din
clubul Colectiv, dărâmarea Guvernului şi instaurarea unui Guvern propriu; al
treilea pas ar putea tocmai implicarea în Justiţie şi apoi subjugarea şi
folosirea ei împotriva Legislativului (cu legitimitatea pe care i-o dă
Socialul). Ar putea fi exact amenințarea care împerecheată cu vulnerabilitatea
instituţiei judecătoreşti (dezbătută aici pe larg) să ne dea democraţia peste
cap. Republica justiţiară prezidenţială.
Acest al treilea pas se prefigurează deja...
În numele cărui spirit democratic şi în numele cărui respect pentru justiţie,
preşedintele: (1) îşi permite să certe o majoritate parlamentară pentru faptul
că nu a fost de acord cu propunerile unui procuror DNA? (2) îşi arogă dreptul
de a-i cere unui prim ministru să demisioneze, pentru “posibile fapte penale”
(înainte de a fi judecate)? şi (3) se revoltă făcând declaraţii publice
împotriva unei rezoluţii judecătorească (în civil) ce îi este defavorabilă.
Prea puţini s-au arătat intrigaţi sau – în termeni diplomatici – îngrijoraţi de
deraierile preşedintelui în raport cu Justiţia; în general Socialul s-a lăsat
dus de curentul - atât de populist – antiparlamentarism şi antidemocratic (sau,
mai exact, fascist). Faptele președintelui ar trebui însă cunoscute şi
interpretate într-o cheie corectă, cheie pe care am încercat să o ofer în
prezentul articol.
Notă: Articol publicat pe saitul ziarului Națiunea
Notă: Articol publicat pe saitul ziarului Națiunea
Etichete:
Articol politic,
Articole,
Despre democrație,
Eseu,
Jurnal
vineri, 27 noiembrie 2015
joi, 26 noiembrie 2015
Jurnal CXXIX – Votul universal ponderat și dictatura majorității
Continuarea articolelelor [CXXIV] Votul universal ponderat și
[CXXIX] Votul universal ponderat și dictatura majorității
Alt articol despre vot: Despre vot [CXIV]
I Dictatură majorităţii
[CXXIX] Votul universal ponderat și dictatura majorității
Alt articol despre vot: Despre vot [CXIV]
I Dictatură majorităţii
Dictatură majorităţii – după cum o numea Alexis de Tocqueville – este
urmarea perfidă a ideii că o majoritate înseamnă o legitimitate absolută şi nu
doar o convenţie – un rezultat imperfect al unui mecanism (imperfect şi el) –
necesară pentru a ieşi dintr-un blocaj decizional (inerent într-o societatea
liberă şi liberală unde consensul este, dacă nu imposibil, cel puţin rar).
Imperfecţiunea (votului democratic) – după cum ştim – se datorează (1)
participaţiei restrânse la votul propriu zis (lipsa interesului pentru actul
politic), (2) lipsei capacităţii de a discerne între opţiunile prezentate
(slabă pregătire a votanţilor) şi, desigur, (3) calității proaste a opţiunilor
propriu zise (date de clasa politică atinsă de morbul corupţiei, al vanităţii,
al demagogiei şi al nesimţirii).
În articolele anterioare denunţăm faptul că însuşi mecanismul de vot
(universal şi uniform) ascunde în el cauzele celor trei probleme evidenţiate
mai sus – un adevărat motor politic în trei timpi ce produce mai departe
dezastre. Prin uniformitate au câştig de cauza persoane cu o morală îndoielnică
(vezi 3) ce stăpânesc artă de a manipula (3.1), care au bani pentru a mitui
(3.2) şi se folosesc de carisma negativă a ideologiilor (3.3); mai apoi, în
contextul în care (2.1) opţiunile sunt prezentate – sau reprezentate – de
astfel de politicieni (3), ele ajung (2.1.1) fie să se îndepărteze de
realitate, (2.1.2) fie să devină obscure, iar (2.2) participanţii la vot
(2.2.1) îşi pierd din capacitatea de a alege corect; iar, în sfârşit, aceeaşi
participanţi, debusolaţi de lipsa de cauzalitate între alegerile lor şi
rezultatele vizibile, devin (1.1) scârbiţi de politic şi politică sau – chiar
mai grav – (1.2) total apatici politic.
(De remarcat faptul că votul ponderat – alternativă propusă pentru votul
uniform – nu rezolvă total imperfecţiunea rezultatelor votului, după cum şi în
sistemul actual de votare nu este exclusă – măcar datorită legilor
probabilităţii – apariţia oamenilor politici capabili la conducere. Este arhicunoscută
maxima – poate prea puţin înţeleasă – a lui Petre Ţuţea: „În democraţie, numai
întâmplarea naşte un mare şef“, ce sintetizează judecata de mai sus).
II Cazul României
Revenind la actualitatea funambulescă a României constatăm că regula este,
chiar dacă apar și excepţii, dictatură majorităţii. Odată instaurată această
stare de fapt – dictatură majorităţii – cauzele care o fac posibilă se
autoîntrețin. Răul adevărat însă se ascunde în efectele pe care le produce, nu
în morfologia lui; în înţelesul propriu al cuvintelor ce compun sintagma
«dictatură majorităţii» (ce nu constituie nici pe departe un abuz de limbaj);
în ceea ce instaurează sau destructurează în conştiinţe.
În primul rând observăm cum majoritatea (şi am văzut în România ce fel de
majorităţi s-au format: fie prin mezalianţe, fie cu un procent sau două peste
50%) îşi exercită brutal dominaţia; ori, în fond, alegere majoritară nu
înseamnă decât o legitimitate de conjunctură, limitată, nu o putere politică
totală; un bun-simt democratic (adică o înţelegere în spirit a democraţiei) nu
înseamnă o impunere a unor decizii după principiul «Ciocul mic că acum noi
suntem la guvernare!», ci un dialog continuu şi respectuos în încercarea de
convingere şi de negociere cu minoritatea (fără că acest fapt să însemne o
cădere în extremă cealaltă, denumită «politically correct»). Tocmai pentru că
procesul votării este imperfect, minoritatea (în termeni democratici: opoziţia)
trebuie să exercite un control critic asupra majorităţii instalate la putere;
doar astfel se pot preîntâmpina abuzurile la care – conform binecunoscutei
maxime a lordului Acton – puterea te îmbie. (Propunere: De ce nu s-ar distribui
– după un algoritm oarecare – conducerea unor instituţii de control (de rang
inferior) către opoziţie?)
În al doilea rând (situație emblematică pentru România) majoritatea îşi
cere întotdeauna un unic vârf, un vârf cu care să se identifice, un vârf ce
capătă legitimitate prin vot, dar este ilegitim constituţional (a se vedea
cazul lui Băsescu – degrabă călcătorul de spirit constituţional, cazul –
proaspăt şi totodată întristător – al lui Iohannis şi chiar cazul vedetismului
politic de pe stadioane a lui Ponta). (Şi în egală măsură, minoritatea se
atomizează).
În mentalul colectiv persistă sindromul tătucului unic (după
modelul creat de Stalin şi naturalizat de Ceauşescu) şi el iese la suprafaţă în
mod paradoxal tocmai în tipul revoltelor stradale şi în discursurile
democratice. Ca şi cum alegerea (posibilitatea de a alege şi actul alegerii în
sine), precum şi revocarea nu sunt doar primii paşi spre democraţie, ci
democraţia însăşi. Să nu uităm că în fond se poate vota orice: de la anarhie la
monarhie, în cel mai democratic mod. Cei – din afară ţării – ce îşi plângeau
deunăzi cu lacrimi de crocodil ţara şi, respectiv, democraţia ei şubredă voiau
de fapt să le îndrepte la vot; pentru ei votul însemna însăşi democraţia,
democraţia însemna însăşi ţara, iar ţara însăşi – conducătorul ei
(preşedintele). Cererea de demisie a Guvernului că urmare a morţii unui
poliţist din coloana oficială a Ministrului de Interne şi a accidentului
(soldat cu 60 de morţi) din clubul Colectiv are la baza acelaşi tip de logică:
se întâmplă lucruri grave în ţară din cauza Parlamentului şi a Guvernului,
adică a democraţiei, dar conducătorul (preşedintele) ne poate proteja de
democraţie. Este doar o speculaţie ironică; realitatea este însă că prea puţin
ştiu (1) că formă de guvernământ a României este republica semiprezidenţială
(cu atribuţiuni atenuate pentru preşedinte) şi (2) că Parlamentul “este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a
ţării”. Dacă aceste lucruri de baza nu sunt cunoscute, ne putem aştepta că
orice tip de logică să funcţioneze şi nu ar trebui să ne mire faptul că Vather
Iohannis s-a ales cu frâiele tehnocrate ale ţării.
III Tradiția votului
ponderat
Dacă votul ar fi arătat altfel, fenomenele
descrise mai sus ar fi putut fi, dacă nu eradicate total, cel puţin controlate.
Votul ponderat – chiar dacă nu am cunoștință să fie (sau să fi fost) implementat pe undeva prin lume - nu aduce
atingere democraţiei, nu ridică impedimente de ordin tehnic în actualitate şi
nu este o invenţie modernă.
Mă întorc în trecut pentru a argumenta şi
aspectul tradiţiei acestei idei:
(1) Schiller,
Demetrius. Fragment, 1804/1805
„Man soll die Stimmen wägen und nicht zählen.”
„Omul ar trebui să cântărească voturile, nu să
le numere.“
(2) Cicero:
“Non enim numero haec iudicatur, sed pondere.”
“Nu după număr avem a judeca, ci după greutate.”
(3) Moses
Mendelssohn
“Stimmen wollen gewogen und nicht gezählt sein.“
“Voturile vor fi cântărite și nu numărate.“
(4) Schiller
(Maria Stuart)
“Nicht Stimmenmehrheit ist des Rechtes Probe.“
“Votul Majoritar nu este proba
corectă.”
Am adăugat aceste maxime la sfârșitul
articolului pentru a nu fi acuzat de apel la un argument falacios:“argumentum ad verecundiam” (argumentul
din respect).
Notă:Acest articol a fost publicat pe saitul Ziarul Natiunea...
Notă:Acest articol a fost publicat pe saitul Ziarul Natiunea...
Etichete:
Articol politic,
Articole,
Despre democrație,
Eseu,
Jurnal
Abonați-vă la:
Postări (Atom)