Trebuie să
votez?
Deşi dreptul la
vot este un drept de achiziţie relativ recentă pentru care s-au dus lupte îndârjite
(de la cele ideologice până la cele fizice), deşi nu există niciun alt mecanism
mai clar - şi mai la îndemână -, momentan, de validare a principilor
democraţiei, libertăţii şi egalităţii, iată că în mijlocul epocii moderne –
uitând complet căile dureroase pe care am ajuns aici –deschidem din nou discuţia
cu privire la participarea sau absenţa la vot. Nu voi trece în revistă cele mai
răspândite argumente în favoarea renunţării la vot pentru a le demonta
ulterior, pentru ca întotdeauna există pericolul ca altele noi să apară. Am să
fac în schimb un exerciţiu de retorica bazat pe raţiune, (deşi în adâncul meu
sunt conştient că nu raţiunea stă la baza deciziilor umane)...
Putem agrea – ca
şi axiomă – ca noţiunea de libertate este definitorie pentru om şi că ea stă –
sau ar trebui să stea – la baza normelor morale [CVI], la baza normelor sociale, la baza normelor politice şi – în general – la baza întregii sale vieţi.
Ori libertatea individuală nu este doar o caracteristică pasiva, ci presupune
exercitarea ei prin decizii [III]. (Karl Jaspers afirma că este liber numai
acela care se poate decide). În cazul politicii, decizia cetăţeanului este
votul, iar opţiunile sale – în alcătuirea actuală a democraţiei - sunt
partidele (cu platformele lor ideologice, cu programele lor de guvernare, cu
culturile lor [Cultură şi civilitaţie], etc…) sau personajele politice (cum este cazul alegerilor
prezidenţiale). Lucrurile sunt însă mult mai complexe decât atât. Pentru mai
multă claritate, împărţeam la un moment dat libertatea în 3
categorii [XXIV]: o libertate de bază – asigurată prin existenţa (exterioară)
a opţiunilor, o libertate de discernământ – care se referea nu numai la capacitatea
de a discerne între opţiuni, ci şi la posibilitatea de creare/descoperire a
unor noi opţiuni sau eliminarea altora deja existente, şi – în sfârşit - libertatea
absolută – posibilitatea de a te sustrage din faţa alegerii.
Într-adevăr,
libertatea de baza este garantata. Putem ajunge – mai uşor sau mai greu
(apropos de discuţiile despre votul din diasporă) - într-o cabină de vot, iar
în cabina de vot, descoperim în chenare numele de partide sau de personalităţi
politice. Este datoria societăţii (şi a modului în care această societate este
organizată/guvernată) să ne asigure libertatea de bază, să ne pună la
dispoziţie opţiunile şi să ne asigure cadrul în care să le alegem. Mai departe
însă libertatea de discernământ este o datorie – da! o datorie, nu un drept,
dacă ajungem la vot – o datorie a cetăţeanului
şi asupra ei se exercită tot felul de presiuni (în special de ordin mediatic)
pentru a o reduce, pentru a o paraliza şi pentru a o deturna. Cel ce reuşeşte
în cele din urmă să ajungă cu o stampilă în faţa foii pe care sunt tipărite
numele partidelor sau ale personalităţilor politice ar trebui se asigure că –
cel puţin – îşi cunoaşte/recunoaşte opţiunile (măcar câteva dintre ele) şi că
nu este victima unor manipulări, adică alege pe baza unor criterii raţionale. Trebuie
să adaug – în contextul în care am deschis această discuţie – că exclud din
start libertatea absolută: ea poate fi interpretată ca pe un refuz/negare a
libertăţii, iar în cazul votului ea este echivalenta cu predarea propriei
libertăţi în mâinile altora: eu nu pot/nu ştiu ce să aleg, alegeţi voi pentru
mine.
Conexiunea
directă a libertăţii individuale cu votul este însă doar una dintre faţetele
problemei. Dacă privim în sus, descoperim că trăim într-un paradox. Deşi promovăm
egalitatea [CXII] pe toate palierele pana la abuz, guvernarea în modernitate –
unul dintre pilonii culturilor moderne -
se bazează pe ierarhii instituţionalizate. Nu este o constatare nouă.
Totuşi începând cu Montesquieu am învăţat o lecţie universală. Pentru
asigurarea sănătăţii instituţiilor şi, prin aceasta, prelungirea vieţii
civilizaţiei aşa cum o ştim, este necesar – o altă axioma – un mecanism de
control, cu feedback negativ. Pentru instituţia politică (administrativ,
executiv, legislativ, etc…) unul din mecanismele de control – singurul însă la
îndemâna cetăţeanului în mod direct – este votul. Alvin Toffler afirma – şi poate
că avea dreptate – ca instituţiile ale valului doi de civilizaţiei – valul
industrializării, sunt învechite şi că ele însele ar trebui reformate, însă
epidemia de defetism de la actul votării nu ajuta. Ea – dimpotrivă – permite
supravieţuirea vechilor structuri.
Şi aspectul
cultural este la fel de important. Evolutiv (biologic, cultural şi tehnologic –
pentru că în modernitate evoluţia s-a mutat în plan tehnologic [Deus ex
machina]) omul este predispus la colaborare şi la integrarea în diverse culturi
(comunităţi/societăţi/etc…). Desigur, omul poate supravieţui şi singur, însă viețuirea
propriu zisă (cu scopuri şi acţiuni ce se extind dincolo de propria fiinţa şi de
scurta sa viaţa) are loc doar printre semenii săi, ca membru al unei culturi. Dacă
în general aderarea la o cultură este voluntară, prin naştere el capătă o
identitate naţională (ce îi certifică apartenenţa la cultura naţională) şi,
deşi poate renunţa într-o formă sau alta la ea, el rămâne de-a lungul vieţii
integrat în cultura naţională. Probabil lucrurile se vor schimba în viitor (problema
este larg dezbătută) datorită tendinţelor avansate de globalizare, dar momentan
încă suntem dependenţi de culturile naţionale, de funcţionarea guvernării lor,
de politicile aplicate în domeniul economiei interne (pieţei), etc… şi nu putem
să negăm acest fapt dintr-un teribilism prost înţeles. Apartenenţa la o cultură
naţională – pentru a continua pe firul logic - şi vieţuirea în cadrul ei presupune
pe lângă o serie de drepturi (sau înlesniri ce ne sunt aduse) şi o serie de
responsabilităţi şi datorii. Colaborarea şi integrarea vin cu un preţ. Plata
impozitelor este o datorie, respectarea legilor este de asemenea o datorie,
(iar exemplele pot continua) dar prea puţine persoane se revoltă împotriva lor.
Chiar dacă nu atrage după sine o pedeapsă (cum se întâmplă pentru cazurile menţionate
mai sus), votul – în contextul cultural – este o datorie pentru ca reprezintă
contribuţia solicitată tuturor membrilor culturii pentru bunul ei mers.
Interpretarea pe care o putem da refuzului votării este următoarea: nu renunţ
la un drept, ci la o datorie şi prin aceasta renunţ şi la statutul de membru al
culturii naţionale; nu mă simt – iar asta este o renunţare de fond !; nu mă mai simt român!
Cum trebuie să se desfăşoare votul?
In mod categoric principiul fundamental inviolabil
este cel al libertăţii de a vota. Se impun însă cel puţin două
comentarii/propuneri menite să amendeze acest principiu.
Dacă prima parte a libertăţii – libertatea de bază
– este de datoria societăţii să o asigure (prin legislație, prin prezentarea
opţiunilor către alegători şi prin logistica mecanismului de vot), libertatea
de discernământ intră în responsabilitatea cetăţeanului. Ca urmare a acestui
fapt nu consider o abatere de la principiul enunţat dacă este restricţionat
votul pentru cei ce dovedesc că nu au discernământul minim necesar – iar aici
discuţia are un teren larg de desfăşurare - luării unei decizii de amploarea
celei politice. De exemplu : votează doar cetăţenii care au împlinit 18
ani [Articolul 36 din Constituţie], dar nu
văd de ce nu ne-am întreba ce valoare are votul unui cetăţean care nu îşi
cunoaşte – măcar nominal - opţiunile.
Al doilea comentariu pleacă de la ideea ca votul
este o datorie (enunţată mai sus) cetăţenească, pentru că este menit să ajute
întreaga cultura naţională (prin asigurarea unei instituţii capabile şi dornice
să o gestioneze corect şi eficient). Totuşi, faptul că votul este o datorie, nu
exclude viziunea conform căreia votul este (şi) un drept, pentru că votul este
menit să îmbunătăţească înainte de toate viaţa votantului. În acest caz ar
trebui facilitat accesul la acest drept doar pentru acei membri care şi-au
respectat la rândul lor îndatoririle faţă de societate (nu au condamnări
penale, şi-au plătit toate dările şi impozitele către stat, etc…).
Al doilea principiu
este cel al reprezentării, (căci ne aflam încă intr-o democraţie
reprezentativă, nu într-una directă). Putem înţelege votul şi ca o cedare a
puterii – de decizie şi de execuţie – cu care ne învesteşte societatea (prin încadrarea
în rândurile ei) către alte entităţi sau persoane ce o va folosi în interesul
societăţii în general şi al individului în special. Ar fi de dorit ca cei ce
ajung să cumuleze întreaga putere să reprezinte cât mai bine interesele pentru
ca deciziile şi implementarea lor să fie în concordanta cu acestea. Formula
aleasă până acum a luat în considerare doar cantitatea, instaurându-se şi răspândindu-se,
în consecinţă, de mai bine de doua secole în civilizaţia occidentală un tip de
tiranie a majorităţii prin votul grosier cu da sau nu. Câtă vreme societatea –
să folosim termenul tehnic de cultură naţională – era cât de cât unitară, iar
ideologiile – clare şi neîmpăcate, votul de acest tip a funcţionat fără să fie
contestat de nimeni. În modernitate – modernitate definită şi prin înmulţire
necontrolată a culturilor minoritare de toate tipurile şi, în consecinţă,
printr-o « destrămare a consensului » - în modernitate, pentru a
păstra acest principiu, trebuie să schimbăm modul de selecţie şi de alegere a
reprezentanţilor. (Precizez că prin
cultura minoritară nu mă refer în mod direct la culturile etnice, deşi
avem chiar în actualitate exemplul UDMR-ului, un partid creat pe criterii
etnice - deci reprezentant al unei
culturi minore - ce deserveşte scopurilor etniei – poate uneori opuse intereselor
naţionale. Prin culturi minore înţeleg toate culturile [Cultură şi civilizaţie] cu un număr
semnificativ de membri uniţi printr-o identitate comuna şi prin scopuri
particulare). Poate ar trebui să adăugăm şi o dimensiune calitativă modului
cantitativ de vot, poate că ar fi posibilă şi o extindere a bazei de
reprezentare, poate – de ce nu! – ne găsim în momentul în care putem face pasul
spre o democraţie directă în care să nu fie necesară cedarea puterii de decizie
– în special cea legislativă - în alte mâini. La întrebarea : cum se poate
realiza acest lucru ?, ne vom mărgini să adăugăm unui citat extras din
cartea « Al treilea val »: « În lumea spre care ne îndreptăm
vertiginos cu bogatele ei tehnologii de comunicaţie, există modalităţi multiple
ca oamenii să exprime poziţii » nuanţate sau condiţionate (n.n.)
« fără să intre vreodată în cabina de vot». De subliniat faptul că
apariţia poziţiilor nuanţate şi condiţionate – poziţii calitative – presupune
dezvoltarea capacităţii populaţiei (membrilor culturii naţionale) de a-şi
utiliza libertatea de discernământ, nu doar modificarea/dezvoltarea sistemului
şi a logisticii de vot.
Ce trebuie să votez?
Înainte de a
ajunge la acest subiect, nu putem evita câteva aspecte ce ating concret
problematica votului.
Trebuie acceptat
faptul că ne aflam în faţa unor schimbări profunde ce zguduie întreaga
civilizaţie. Alvin Toffler anunţa « al treilea val » încă din anii
’80, iar până astăzi o gamă largă de profeţi moderni i s-au alăturat în prognoza
pesimistă a unor inerente şi puternice cutremure sociale, politice şi economice.
Odată cu avansul tehnologic recunoaştem acum – la început de secol XXI – că ne
aflăm la începutul unei noi ere (sau civilizaţii) pe care o numim fie
« postindustrială » , fie « a informaticii », eră în care resursa
principala nu mai este pământul (ca în prima eră, era agricolă, prima civilizaţie
sau primul val) sau mijloacele de producţie şi munca (ca în cea de-a doua eră,
era industrială, a doua civilizaţie sau al doilea val), ci informaţia. Prin
prisma acestor lucruri ne întrebăm cu toţii în mod legitim dacă nu cumva
instituţiile celui de-al doilea val – cum este şi instituţia politică bazată de
vot reprezentativ majoritar – nu ar trebui reînnoite.
Mai exact,
instituţia politicii în modernitate suferă de următoarele păcate :
- Incapacitatea
de a mai controla în vreun fel viaţa culturii naţionale (A. Toffler o numeşte :
senilitatea celor mai fundamentale instituţii politice şi guvernamentale). Deja
pârghiile decizionale nu mai acţionează, chiar dacă sunt puse în mâini capabile.
Citez: « Accelerarea schimbării a depăşit capacitatea decizională a
instituţiilor noastre, ceea ce face ca structurile politice actuale să fie
perimate, indiferent de ideologiile de partid şi de cine se află la cârma.
Aceste instituţii sunt inadecvate nu numai în privinţa dimensionării, ci şi în privinţa
vitezei cu care lucrează. ». Nu este o scuză pentru eşecurile diverselor
guvernări, ci doar o explicaţie a lor dintr-o sumă de explicaţii posibile.
- Falimentul
moral şi ideologic al politicii. Nu este cazul să insist în această direcţie.
Se vorbeşte tot mai mult de cleptocraţie – casta politica nu îşi selectează
membrii dintre elite, iar oamenii corecţi, inteligenţi, responsabili şi muncitori
nu doresc să-şi mai rişte renumele; scade nivelul de încredere în instituţii – ceea ce le face să se clatine; şi se vehiculează tot mai des şi mai
insistent ideea unei salvări mesianice (Nota: de curând a fost lansată cartea « Monarhia – O
soluţie ? » de către un reputat istoric – Lucian Boia [CXII]). Despre ideologie pură nici nu mai poate
fi vorba în discuţiile pre-electorale sau post-electorale. Astfel nicio
guvernare nu mai prezintă o garanţie morală şi ideologică care să instaureze o
fărâmă de încredere în sânul societăţii.
- « Destrămarea consensului ».
Aşteptările ca persoanele sau formaţiunile politice alese să ne (mai)
reprezinte interesele şi să ne împărtăşească viziunile, aşteptări îndreptăţite
de altfel prin prisma celui de-al doilea principiu enunţat mai sus, sunt
nerealiste în modernitate. « Astfel, deşi sistemele noastre se bazează
teoretic pe principiul majorităţii, creşterea diversităţii poate duce la
imposibilitatea formarii unei majorități, chiar şi în probleme de importanţă
crucială pentru supravieţuirea noastră. Aceasta disoluţie a consensului
înseamnă, la rândul său, că tot mai multe guverne sunt guverne minoritare,
bazate pe coaliţii flotante şi precare». (Să ne amintim de alianţele DA, ACL şi
USL). Acest fenomen are influenţa directă asupra fenomenului votării: fie
conduce la o angoasă în rândul alegatorilor ce se poate traduce prin scăderea
interesului şi a participării la vot, fie deschide porţile votului negativ (Nu
vota Candidatul X – iar motivele pot fi de orice natură, atât vreme cat mişcă
electoratul! -, deci votează candidatul Y, chiar dacă nici Y nu te reprezintă).
Conştienţi de
problemele actuale ale instituţiei politicii şi, în general, de cele ale culturilor
occidentale (democratice), ne putem analiza mai corect opţiunile de vot. Chiar
dacă politica promovată de un anume partid, în realitate poate părea ambiguă şi
ezitantă, raportata la direcţiile ideologiilor politice (mezalianţe, măsuri
controversate, etc…), acest lucru nu este neapărat unul rău. Ideologiile
politice au în general două dimensiuni: prima se referă la scopurile finale –
cum ar trebui o societate să fie organizată în mod ideal, iar a doua se referă la măsurile ce trebuie luate pentru
a ajunge la acel scop. Cum deja societatea – se presupune că – este stabilă (şi
îşi cunoaşte prea bine scopul şi modul de organizare), pentru partide nu rămâne
decât să caute calea de a atingere a scopului. Conform constituţiei [http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339]
Romania este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil ; este stat de drept, democratic şi social; prezervă
egalitatea între cetăţeni, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic ; se organizează conform principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească; Romania este o democraţie
liberală şi constituţională. O discuţie în afara acestor graniţe
constituţionale este doar un exerciţiu intelectual (dau în nou exemplul cărţii
lui Lucian Boia: Monarhia, o soluţie?), cel puţin pentru moment (şi oricum puterea de a schimba constituţia
revine nu guvernării, ci – prin referendum – populaţiei). În concluzie lupta
politica (sub stindardul ideologic) după cum spuneam, nu se poartă decât pentru
mijloace, nu pentru scop. În general mijloacele se împart în doua
direcţii – aparent ireconciliabile: stânga – socialismul şi dreapta –
liberalismul. Totuşi, mijloacele nu ţin doar de planul ideatic (lumea ideilor a
lui Platon), ci îşi propun să rezolve probleme concrete şi specifice, iar de
aici pot să apară fenomene ciudate de unire a dreptei cu stângă (vezi şi mai sus).
Pentru înţelegere vom simplifica explicaţiile, respectiv opţiunile (şi le
vom păstra doar în sfera economicului, pentru că economicul determină şi celelalte
aspecte ale vieţii: socialul şi culturalul): dreapta susţine că doar forţele
pieţei, libera iniţiativă şi creşterea productivităţii permit cu adevărat
îmbunătăţirea pe termen lung a veniturilor şi condiţiilor de trai, pe când
stânga susţine că este nevoie de o intervenţie asupra pieţei şi a forţelor ce o guvernează pentru a împiedica
creşterea inegalităţilor şi a pauperizării. Nu contest niciuna dintre aceste
două direcţii; fiecare în parte are argumentele şi contra-argumentele sale, iar
în plan concret fiecare s-a confruntat cu eşecuri şi cu realizări.
Întrebarea pe
care o ridic – şi care frământă conştiinţele alegătorilor – este însă
următoarea: Ce trebuie să aleg ? Să aleg formațiunea politică/omul politic
care poate implementa măsuri favorabile mie însumi sau să încerc să mă gândesc
la binele celorlalţi, la binele economiei şi al societăţii (oricare ar fi acest
bine!)? Să presupunem spre exemplu că sunt şomer (sau mama singură sau
pensionar). Mă aflu astfel în faţa următoarei dileme: Să aleg o formaţiune
politică de stânga care va implementa măsuri sociale: impozit diferenţiat, TVA
scăzut la produse de baza, creşterea indemnizaţiilor pentru copil, politici
protecţioniste pentru mame, etc… sau să aleg – din altruism – o formaţiune de
dreapta care pentru creşterea productivităţii, etc… va modifica legea
muncii, capitolul disponibilizare, întărind astfel puterea discreționară a
angajatorilor/patronilor, va uita de indexarea pensiilor, etc… ? Situaţia poate
sta şi invers: să presupunem că sunt patronul unei firme medii cu angajaţi. Cu
acelaşi tip de dilemă mă confrunt şi din această poziţie: Să aleg o formaţiune
care va păstra nivelul actual de TVA, care va micşora impozitul pentru profitul
reinvestit, care îmi va crea înlesniri pentru dezvoltarea afacerii, etc… sau să
aleg – tot din altruism – o formaţiune care va permite organizarea angajaţilor
mei în sindicat ce le va proteja drepturile, care va creste preavizul în cazul
unei disponibilizări, care mă va obliga să dau salarii minime mai mari, etc… ?
Se impune o singură concluzie: alegerea (votul) trebuie să fie şi să rămână
atâta vreme cât nu se modifică instituţia politică, o acţiune individuală şi raţională.
Cred – după cum şi exemplele extreme de mai sus o sugerează – că fiecare
trebuie să aleagă în sensul maximizării propriilor sale lui interese, aşa cum
fiecare înţelege acest lucru. Iar acest lucru, după părerea mea, va înlătura demagogia şi va forţa
formaţiunile politice să caute soluţii (poate chiar soluţii mixte), soluţii
adaptate cât mai bine nevoilor predominante din societate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu