marți, 2 decembrie 2014

Jurnal CXIV - Despre vot


Trebuie să votez?

Deşi dreptul la vot este un drept de achiziţie relativ recentă pentru care s-au dus lupte îndârjite (de la cele ideologice până la cele fizice), deşi nu există niciun alt mecanism mai clar - şi mai la îndemână -, momentan, de validare a principilor democraţiei, libertăţii şi egalităţii, iată că în mijlocul epocii moderne – uitând complet căile dureroase pe care am ajuns aici –deschidem din nou discuţia cu privire la participarea sau absenţa la vot. Nu voi trece în revistă cele mai răspândite argumente în favoarea renunţării la vot pentru a le demonta ulterior, pentru ca întotdeauna există pericolul ca altele noi să apară. Am să fac în schimb un exerciţiu de retorica bazat pe raţiune, (deşi în adâncul meu sunt conştient că nu raţiunea stă la baza deciziilor umane)...
Putem agrea – ca şi axiomă – ca noţiunea de libertate este definitorie pentru om şi că ea stă – sau ar trebui să stea – la baza normelor morale [CVI], la baza normelor sociale, la baza normelor politice şi – în general – la baza întregii sale vieţi. Ori libertatea individuală nu este doar o caracteristică pasiva, ci presupune exercitarea ei prin decizii [III]. (Karl Jaspers afirma că este liber numai acela care se poate decide). În cazul politicii, decizia cetăţeanului este votul, iar opţiunile sale – în alcătuirea actuală a democraţiei - sunt partidele (cu platformele lor ideologice, cu programele lor de guvernare, cu culturile lor [Cultură şi civilitaţie], etc…) sau personajele politice (cum este cazul alegerilor prezidenţiale). Lucrurile sunt însă mult mai complexe decât atât. Pentru mai multă claritate, împărţeam la un moment dat libertatea în 3 categorii [XXIV]: o libertate de bază – asigurată prin existenţa (exterioară) a opţiunilor, o libertate de discernământ – care se referea nu numai la capacitatea de a discerne între opţiuni, ci şi la posibilitatea de creare/descoperire a unor noi opţiuni sau eliminarea altora deja existente, şi – în sfârşit - libertatea absolută – posibilitatea de a te sustrage din faţa alegerii.
Într-adevăr, libertatea de baza este garantata. Putem ajunge – mai uşor sau mai greu (apropos de discuţiile despre votul din diasporă) - într-o cabină de vot, iar în cabina de vot, descoperim în chenare numele de partide sau de personalităţi politice. Este datoria societăţii (şi a modului în care această societate este organizată/guvernată) să ne asigure libertatea de bază, să ne pună la dispoziţie opţiunile şi să ne asigure cadrul în care să le alegem. Mai departe însă libertatea de discernământ este o datorie – da! o datorie, nu un drept, dacă ajungem la vot – o datorie  a cetăţeanului şi asupra ei se exercită tot felul de presiuni (în special de ordin mediatic) pentru a o reduce, pentru a o paraliza şi pentru a o deturna. Cel ce reuşeşte în cele din urmă să ajungă cu o stampilă în faţa foii pe care sunt tipărite numele partidelor sau ale personalităţilor politice ar trebui se asigure că – cel puţin – îşi cunoaşte/recunoaşte opţiunile (măcar câteva dintre ele) şi că nu este victima unor manipulări, adică alege pe baza unor criterii raţionale. Trebuie să adaug – în contextul în care am deschis această discuţie – că exclud din start libertatea absolută: ea poate fi interpretată ca pe un refuz/negare a libertăţii, iar în cazul votului ea este echivalenta cu predarea propriei libertăţi în mâinile altora: eu nu pot/nu ştiu ce să aleg, alegeţi voi pentru mine.
Conexiunea directă a libertăţii individuale cu votul este însă doar una dintre faţetele problemei. Dacă privim în sus, descoperim că trăim într-un paradox. Deşi promovăm egalitatea [CXII] pe toate palierele pana la abuz, guvernarea în modernitate – unul dintre pilonii culturilor moderne -  se bazează pe ierarhii instituţionalizate. Nu este o constatare nouă. Totuşi începând cu Montesquieu am învăţat o lecţie universală. Pentru asigurarea sănătăţii instituţiilor şi, prin aceasta, prelungirea vieţii civilizaţiei aşa cum o ştim, este necesar – o altă axioma – un mecanism de control, cu feedback negativ. Pentru instituţia politică (administrativ, executiv, legislativ, etc…) unul din mecanismele de control – singurul însă la îndemâna cetăţeanului în mod direct – este votul. Alvin Toffler afirma – şi poate că avea dreptate – ca instituţiile ale valului doi de civilizaţiei – valul industrializării, sunt învechite şi că ele însele ar trebui reformate, însă epidemia de defetism de la actul votării nu ajuta. Ea – dimpotrivă – permite supravieţuirea vechilor structuri.
Şi aspectul cultural este la fel de important. Evolutiv (biologic, cultural şi tehnologic – pentru că în modernitate evoluţia s-a mutat în plan tehnologic [Deus ex machina]) omul este predispus la colaborare şi la integrarea în diverse culturi (comunităţi/societăţi/etc…). Desigur, omul poate supravieţui şi singur, însă viețuirea propriu zisă (cu scopuri şi acţiuni ce se extind dincolo de propria fiinţa şi de scurta sa viaţa) are loc doar printre semenii săi, ca membru al unei culturi. Dacă în general aderarea la o cultură este voluntară, prin naştere el capătă o identitate naţională (ce îi certifică apartenenţa la cultura naţională) şi, deşi poate renunţa într-o formă sau alta la ea, el rămâne de-a lungul vieţii integrat în cultura naţională. Probabil lucrurile se vor schimba în viitor (problema este larg dezbătută) datorită tendinţelor avansate de globalizare, dar momentan încă suntem dependenţi de culturile naţionale, de funcţionarea guvernării lor, de politicile aplicate în domeniul economiei interne (pieţei), etc… şi nu putem să negăm acest fapt dintr-un teribilism prost înţeles. Apartenenţa la o cultură naţională – pentru a continua pe firul logic - şi vieţuirea în cadrul ei presupune pe lângă o serie de drepturi (sau înlesniri ce ne sunt aduse) şi o serie de responsabilităţi şi datorii. Colaborarea şi integrarea vin cu un preţ. Plata impozitelor este o datorie, respectarea legilor este de asemenea o datorie, (iar exemplele pot continua) dar prea puţine persoane se revoltă împotriva lor. Chiar dacă nu atrage după sine o pedeapsă (cum se întâmplă pentru cazurile menţionate mai sus), votul – în contextul cultural – este o datorie pentru ca reprezintă contribuţia solicitată tuturor membrilor culturii pentru bunul ei mers. Interpretarea pe care o putem da refuzului votării este următoarea: nu renunţ la un drept, ci la o datorie şi prin aceasta renunţ şi la statutul de membru al culturii naţionale; nu mă simt – iar asta este o renunţare de fond !; nu mă mai simt român! 

Cum trebuie să se desfăşoare votul?

In mod categoric principiul fundamental inviolabil este cel al libertăţii de a vota. Se impun însă cel puţin două comentarii/propuneri menite să amendeze acest principiu.
Dacă prima parte a libertăţii – libertatea de bază – este de datoria societăţii să o asigure (prin legislație, prin prezentarea opţiunilor către alegători şi prin logistica mecanismului de vot), libertatea de discernământ intră în responsabilitatea cetăţeanului. Ca urmare a acestui fapt nu consider o abatere de la principiul enunţat dacă este restricţionat votul pentru cei ce dovedesc că nu au discernământul minim necesar – iar aici discuţia are un teren larg de desfăşurare - luării unei decizii de amploarea celei politice. De exemplu : votează doar cetăţenii care au împlinit 18 ani [Articolul 36 din Constituţie], dar nu văd de ce nu ne-am întreba ce valoare are votul unui cetăţean care nu îşi cunoaşte – măcar nominal - opţiunile.
Al doilea comentariu pleacă de la ideea ca votul este o datorie (enunţată mai sus) cetăţenească, pentru că este menit să ajute întreaga cultura naţională (prin asigurarea unei instituţii capabile şi dornice să o gestioneze corect şi eficient). Totuşi, faptul că votul este o datorie, nu exclude viziunea conform căreia votul este (şi) un drept, pentru că votul este menit să îmbunătăţească înainte de toate viaţa votantului. În acest caz ar trebui facilitat accesul la acest drept doar pentru acei membri care şi-au respectat la rândul lor îndatoririle faţă de societate (nu au condamnări penale, şi-au plătit toate dările şi impozitele către stat, etc…).

Al doilea principiu este cel al reprezentării, (căci ne aflam încă intr-o democraţie reprezentativă, nu într-una directă). Putem înţelege votul şi ca o cedare a puterii – de decizie şi de execuţie – cu care ne învesteşte societatea (prin încadrarea în rândurile ei) către alte entităţi sau persoane ce o va folosi în interesul societăţii în general şi al individului în special. Ar fi de dorit ca cei ce ajung să cumuleze întreaga putere să reprezinte cât mai bine interesele pentru ca deciziile şi implementarea lor să fie în concordanta cu acestea. Formula aleasă până acum a luat în considerare doar cantitatea, instaurându-se şi răspândindu-se, în consecinţă, de mai bine de doua secole în civilizaţia occidentală un tip de tiranie a majorităţii prin votul grosier cu da sau nu. Câtă vreme societatea – să folosim termenul tehnic de cultură naţională – era cât de cât unitară, iar ideologiile – clare şi neîmpăcate, votul de acest tip a funcţionat fără să fie contestat de nimeni. În modernitate – modernitate definită şi prin înmulţire necontrolată a culturilor minoritare de toate tipurile şi, în consecinţă, printr-o « destrămare a consensului » - în modernitate, pentru a păstra acest principiu, trebuie să schimbăm modul de selecţie şi de alegere a reprezentanţilor. (Precizez că prin  cultura minoritară nu mă refer în mod direct la culturile etnice, deşi avem chiar în actualitate exemplul UDMR-ului, un partid creat pe criterii etnice - deci reprezentant al unei  culturi minore - ce deserveşte scopurilor etniei – poate uneori opuse intereselor naţionale. Prin culturi minore înţeleg toate culturile [Cultură şi civilizaţie] cu un număr semnificativ de membri uniţi printr-o identitate comuna şi prin scopuri particulare). Poate ar trebui să adăugăm şi o dimensiune calitativă modului cantitativ de vot, poate că ar fi posibilă şi o extindere a bazei de reprezentare, poate – de ce nu! – ne găsim în momentul în care putem face pasul spre o democraţie directă în care să nu fie necesară cedarea puterii de decizie – în special cea legislativă - în alte mâini. La întrebarea : cum se poate realiza acest lucru ?, ne vom mărgini să adăugăm unui citat extras din cartea « Al treilea val »: « În lumea spre care ne îndreptăm vertiginos cu bogatele ei tehnologii de comunicaţie, există modalităţi multiple ca oamenii să exprime poziţii » nuanţate sau condiţionate (n.n.) « fără să intre vreodată în cabina de vot». De subliniat faptul că apariţia poziţiilor nuanţate şi condiţionate – poziţii calitative – presupune dezvoltarea capacităţii populaţiei (membrilor culturii naţionale) de a-şi utiliza libertatea de discernământ, nu doar modificarea/dezvoltarea sistemului şi a logisticii de vot.

Ce trebuie să votez?

Înainte de a ajunge la acest subiect, nu putem evita câteva aspecte ce ating concret problematica votului.
Trebuie acceptat faptul că ne aflam în faţa unor schimbări profunde ce zguduie întreaga civilizaţie. Alvin Toffler anunţa « al treilea val » încă din anii ’80, iar până astăzi o gamă largă de profeţi moderni i s-au alăturat în prognoza pesimistă a unor inerente şi puternice cutremure sociale, politice şi economice. Odată cu avansul tehnologic recunoaştem acum – la început de secol XXI – că ne aflăm la începutul unei noi ere (sau civilizaţii) pe care o numim fie « postindustrială » , fie « a informaticii », eră în care resursa principala nu mai este pământul (ca în prima eră, era agricolă, prima civilizaţie sau primul val) sau mijloacele de producţie şi munca (ca în cea de-a doua eră, era industrială, a doua civilizaţie sau al doilea val), ci informaţia. Prin prisma acestor lucruri ne întrebăm cu toţii în mod legitim dacă nu cumva instituţiile celui de-al doilea val – cum este şi instituţia politică bazată de vot reprezentativ majoritar – nu ar trebui reînnoite.
Mai exact, instituţia politicii în modernitate suferă de următoarele păcate :
- Incapacitatea de a mai controla în vreun fel viaţa culturii naţionale (A. Toffler o numeşte : senilitatea celor mai fundamentale instituţii politice şi guvernamentale). Deja pârghiile decizionale nu mai acţionează, chiar dacă sunt puse în mâini capabile. Citez: « Accelerarea schimbării a depăşit capacitatea decizională a instituţiilor noastre, ceea ce face ca structurile politice actuale să fie perimate, indiferent de ideologiile de partid şi de cine se află la cârma. Aceste instituţii sunt inadecvate nu numai în privinţa dimensionării, ci şi în privinţa vitezei cu care lucrează. ». Nu este o scuză pentru eşecurile diverselor guvernări, ci doar o explicaţie a lor dintr-o sumă de explicaţii posibile.
- Falimentul moral şi ideologic al politicii. Nu este cazul să insist în această direcţie. Se vorbeşte tot mai mult de cleptocraţie – casta politica nu îşi selectează membrii dintre elite, iar oamenii corecţi, inteligenţi, responsabili şi muncitori nu doresc să-şi mai rişte renumele; scade nivelul de încredere în instituţii – ceea ce le face să se clatine; şi se vehiculează tot mai des şi mai insistent ideea unei salvări mesianice (Nota: de curând a fost lansată cartea « Monarhia – O soluţie ? » de către un reputat istoric – Lucian Boia [CXII]). Despre ideologie pură nici nu mai poate fi vorba în discuţiile pre-electorale sau post-electorale. Astfel nicio guvernare nu mai prezintă o garanţie morală şi ideologică care să instaureze o fărâmă de încredere în sânul societăţii.
 - « Destrămarea consensului ». Aşteptările ca persoanele sau formaţiunile politice alese să ne (mai) reprezinte interesele şi să ne împărtăşească viziunile, aşteptări îndreptăţite de altfel prin prisma celui de-al doilea principiu enunţat mai sus, sunt nerealiste în modernitate. « Astfel, deşi sistemele noastre se bazează teoretic pe principiul majorităţii, creşterea diversităţii poate duce la imposibilitatea formarii unei majorități, chiar şi în probleme de importanţă crucială pentru supravieţuirea noastră. Aceasta disoluţie a consensului înseamnă, la rândul său, că tot mai multe guverne sunt guverne minoritare, bazate pe coaliţii flotante şi precare». (Să ne amintim de alianţele DA, ACL şi USL). Acest fenomen are influenţa directă asupra fenomenului votării: fie conduce la o angoasă în rândul alegatorilor ce se poate traduce prin scăderea interesului şi a participării la vot, fie deschide porţile votului negativ (Nu vota Candidatul X – iar motivele pot fi de orice natură, atât vreme cat mişcă electoratul! -, deci votează candidatul Y, chiar dacă nici Y nu te reprezintă).

Conştienţi de problemele actuale ale instituţiei politicii şi, în general, de cele ale culturilor occidentale (democratice), ne putem analiza mai corect opţiunile de vot. Chiar dacă politica promovată de un anume partid, în realitate poate părea ambiguă şi ezitantă, raportata la direcţiile ideologiilor politice (mezalianţe, măsuri controversate, etc…), acest lucru nu este neapărat unul rău. Ideologiile politice au în general două dimensiuni: prima se referă la scopurile finale – cum ar trebui o societate să fie organizată în mod ideal, iar a doua  se referă la măsurile ce trebuie luate pentru a ajunge la acel scop. Cum deja societatea – se presupune că – este stabilă (şi îşi cunoaşte prea bine scopul şi modul de organizare), pentru partide nu rămâne decât să caute calea de a atingere a scopului. Conform constituţiei [http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339] Romania este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil ; este stat de drept, democratic şi social; prezervă egalitatea între cetăţeni, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic ; se organizează conform principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească; Romania este o democraţie liberală şi constituţională. O discuţie în afara acestor graniţe constituţionale este doar un exerciţiu intelectual (dau în nou exemplul cărţii lui Lucian Boia: Monarhia, o soluţie?), cel puţin pentru moment (şi oricum puterea de a schimba constituţia revine nu guvernării, ci – prin referendum – populaţiei). În concluzie lupta politica (sub stindardul ideologic) după cum spuneam, nu se poartă decât pentru mijloace, nu pentru scop. În general mijloacele se împart în doua direcţii – aparent ireconciliabile: stânga – socialismul şi dreapta – liberalismul. Totuşi, mijloacele nu ţin doar de planul ideatic (lumea ideilor a lui Platon), ci îşi propun să rezolve probleme concrete şi specifice, iar de aici pot să apară fenomene ciudate de unire a dreptei cu stângă (vezi şi mai sus). Pentru înţelegere vom simplifica explicaţiile, respectiv opţiunile  (şi le vom păstra doar în sfera economicului, pentru că economicul determină şi celelalte aspecte ale vieţii: socialul şi culturalul): dreapta susţine că doar forţele pieţei, libera iniţiativă şi creşterea productivităţii permit cu adevărat îmbunătăţirea pe termen lung a veniturilor şi condiţiilor de trai, pe când stânga susţine că este nevoie de o intervenţie asupra pieţei şi  a forţelor ce o guvernează pentru a împiedica creşterea inegalităţilor şi a pauperizării. Nu contest niciuna dintre aceste două direcţii; fiecare în parte are argumentele şi contra-argumentele sale, iar în plan concret fiecare s-a confruntat cu eşecuri şi cu realizări.
Întrebarea pe care o ridic – şi care frământă conştiinţele alegătorilor – este însă următoarea: Ce trebuie să aleg ? Să aleg formațiunea politică/omul politic care poate implementa măsuri favorabile mie însumi sau să încerc să mă gândesc la binele celorlalţi, la binele economiei şi al societăţii (oricare ar fi acest bine!)? Să presupunem spre exemplu că sunt şomer (sau mama singură sau pensionar). Mă aflu astfel în faţa următoarei dileme: Să aleg o formaţiune politică de stânga care va implementa măsuri sociale: impozit diferenţiat, TVA scăzut la produse de baza, creşterea indemnizaţiilor pentru copil, politici protecţioniste pentru mame, etc… sau să aleg – din altruism – o formaţiune de dreapta care pentru creşterea productivităţii, etc…  va modifica legea muncii, capitolul disponibilizare, întărind astfel puterea discreționară a angajatorilor/patronilor, va uita de indexarea pensiilor, etc… ? Situaţia poate sta şi invers: să presupunem că sunt patronul unei firme medii cu angajaţi. Cu acelaşi tip de dilemă mă confrunt şi din această poziţie: Să aleg o formaţiune care va păstra nivelul actual de TVA, care va micşora impozitul pentru profitul reinvestit, care îmi va crea înlesniri pentru dezvoltarea afacerii, etc… sau să aleg – tot din altruism – o formaţiune care va permite organizarea angajaţilor mei în sindicat ce le va proteja drepturile, care va creste preavizul în cazul unei disponibilizări, care mă va obliga să dau salarii minime mai mari, etc… ? Se impune o singură concluzie: alegerea (votul) trebuie să fie şi să rămână atâta vreme cât nu se modifică instituţia politică, o acţiune individuală şi raţională. Cred – după cum şi exemplele extreme de mai sus o sugerează – că fiecare trebuie să aleagă în sensul maximizării propriilor sale lui interese, aşa cum fiecare înţelege acest lucru. Iar acest lucru, după părerea mea,  va înlătura demagogia şi va forţa formaţiunile politice să caute soluţii (poate chiar soluţii mixte), soluţii adaptate cât mai bine nevoilor predominante din societate.

      

Niciun comentariu: