Pentru a trata
problema egalităţii – ca parte a dictonului ce ne-a dus în modernitate şi care apoi a fost încastrat în ideologiile secolelor XIX-XX – trebuie să ne întoarcem la clasici,
mai exact la Thomas Hobbes. În zilele noastre există două viziuni asupra egalităţii: cea
socialistă – care înţelege egalitatea ca egalitate la finish şi cea liberală – care înţelege egalitatea ca egalitate la start. Ambele însă păcătuiesc prin încercarea de a scoate de
sub incidenţa arbitrariului judecata egalităţii – prin derelativizare. Se instituie astfel norme, valori – nimic
altceva decât cântare exterioare sau, daca vreţi, paturi procustiene, limitări
ale libertăţii – ce sunt folosite pentru a determina gradul de
egalitate între două persoane. În fapt se încurajează păcatul invidiei (I bis) – unul dintre păcatele capitale absolute ale omului modern, Omul Căzut, ce nu face altceva decât să se raporteze continuu la semeni şi nu la sine însuşi. Hobbes susţine – deseori fără a fi înţeles exact –
că “natura i-a făcut egali pe oameni în ceea ce priveşte facultăţile trupului şi ale minţii.” Pare absurd dacă ne gândim că regimuri, societăţi, ideologii s-au
străduit fie să accentueze o inegalitate, fie să forţeze o egalitate; dacă Hobbes ar avea dreptate – într-un sens direct cu această afirmaţie extrasă din context
– ambele direcţii ar fi inutile. Poate că filozoful englez ar trebui să fie mai
explicit: natura a făcut astfel încât – pentru a putea conlucra
– oamenii să aibă impresia că sunt egali cu semenii lor sau pot fi, dacă îşi doresc – fizic prin exerciții, iar mental prin studiu. Egalitatea nu a
fost niciodată un scop în sine, ci a apărut în momentul în care oamenii au început să se îndoiască de existenţa ei. Fiecare în parte este chemat – şi aceasta este libertatea – să îşi aprecieze propria egalitate – fără a
apela la comparaţii, căci, după cum spunea Hobbes, “nu există îndeobşte un semn
mai grăitor pentru egala distribuţie a vreunui lucru decât faptul că fiecare
este mulţumit cu partea sa.” Traducerea acestor fraze este
una singură: pentru a obţine egalitatea este de ajuns ca fiecare individ, în culturile din care
face parte, să poată fi mulţumit cu identitatea şi rolul său, să poată fi relevant (I Bis). Relevanţa prin competiţie – prin invidie, prin înlăturarea/devansarea
competitorilor – creează nevoi false, chiar dacă utile pentru
dezvoltarea economică şi socială. Modul de realizarea a acestui obiectiv de pacificare a culturilor
moderne este însă unul complicat. În esenţă cultura occidentală – cea care înglobează o mare parte din celelalte culturi: naţionale, religioase, etc… - este
una competiţională, expansionistă, iar calea spre egalitate – spre egalitatea
individului cu el însuşi – i-ar opri motoarele. Totuşi conștientizarea adevăratului înţeles al
problemei egalităţii, poate fi un prim pas spre o schimbare a
sensurilor distructive ale modernității occidentale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu