luni, 17 noiembrie 2014

Fragment



_Sunt dezamagit!..Nu atat brusca sfasiere a tacerii ce insotise tot  ritualul servirii ceaiului, cat mai ales vigoarea de neconceput a replicii m-a facut sa tresar. Dezamagirea ii venea din zone ale sufletului pe care nu i le cunosteam. Nu este vina ta. Pentru o clipa titlul nuvelei m-a indus in eroare. Barbatul care a spus nu. Suna atat de promitator. Fiecare generatie are demonii ei cu care lupta. Fiecare generatie spune nu. Pentru generatia parintilor mei – si respectiv a bunucilor tai – marea incercare a fost parjolul razboiului, pentru voi tragedia are un registru minor, iar ultima act este cuplul. Noi, in schimb – generatia rosie cum suntem numiti -  am avut opresiunea si frica, pe care le-am indurat pentru mai bine de 45 de ani. Si nici unul dintre noi – nici parinti nostri, nici noi si nici voi – cei tineri, nu am putut salva ceva. Nici natiunea cu granitele ei, nici categoriile sociale, nici cuplul. Sperante irosite. Ne-am confruntat cu diferite forme de infrangere. Moarte fizica pe timpul razboiului, mutilarea constiintei prin lasitate pe timpul comunismuluil, iar acum - blazarea si individualismul. Am sperat in taina in toti acesti ani, ca toata ura si durerea nevindecata din mine fara de vechiul regim si-au gasit in sfarsit o voce prin care sa se faca auzite. Chiar daca la atata timp dupa Revolutie nu mai e nimeni interesat si miscat de abuzurile comunismului, cata vreme le traiesc pe cele mult mai rafinate ale capitalismului, credeam ca este datoria mea morala nu las uitarea sa se asteasna peste ele.  Ar fi fost un semn pentru mine ca nu a fost totul in zadar. Ti-am povestit tot ce stiam despre Pitesti. Fara sa vreau, cand am auzit de barbatul care a spus nu, gandul meu a zburat la ceea ce am trait acolo, la prima mea sotie si la o persoana pe care amandoi am cunoscut-o si pe care am iubit-o foarte mult.
Se ridicase din fotoliu.
_ De curand am vazut la televizor un film despre Nelson Mandela. Ar fi trebuit sa ne invete despre forta vointei si a iertarii, in maniera mitizanta a americanilor. La sfarsit ar fi trebuit sa conchidem cu admiratie ca adevaratele caractere se cladesc in recluziune si sa ne faca sa regretam ca nu am avut parte de astfel de experiente pentru a deveni mai barbati. In America – acolo se poate orice – au inventat hotelurile puscarie; pentru o suma de bani – cred ca mai mare decat media – orice se poate simti inchis – cu tot confortul – pentru o noapte. Dar nu e acealasi lucru. Cine nu a stat nici macar o clipa in spatele gratiilor sub amenintarea eternitatii nu poate intelege! Dupa un astfel de film iti inchipui ca o anume poezie cu un mesaj sfidator si puternic iti poate sustine spiritul timp de un sfert de secol. Ei bine, am avut si noi Invictusul nostru, poate chiar mai inaltator decat al lor. Era o poezie de-a lui Radu Gyr pe care o invatasem – prin morse – de la un tip ce il cunoscuse personal pe marele poet legionar. “Infrant nu esti atunci cand suferi,/Nici ochii cand in lacrimi ti-s,/ Adevaratele infrangeri/ Sunt renuntarile la vis!”. Iti vine sa crezi – ascultand-o! - ca nimic, nici singuratatea, nici eternitatea, nici badjocura, nici suferinta nu te poate dobora, pentru ca ei nu pot ajunge la visul tau. Pot! Fiecare om are limitele lui, calcaiul sau vulnerabil, scaderile lui, iar la Pitesti au inventat metode diabolice de a gasi si de a le exploata. La un moment dat mi-a venit si mie randul. Intr- dimineata m-au chemat in biroul comandantului inchisorii – un oarecare maior Mihai si mi-au aratat un set de fotografii in care sotia mea aparea surazatoare in compania unui alt barbat. Mi-au zis: “Iata pentru cine zaci tu aici in cloaca asta. Pentru puiul asta de naparca chiabura. Tie iti putrezesc aici oasele, iar ea se distreaza. Stim ca esti baiat de treaba, doar ca te-ai inhaitat cu cine nu trebuie.” Ar fi trebuit sa fiu mai rational si sa imi imaginez ca este doar o facatura. Dar mintea mea – nu ochii, ci mintea! - m-a tradat. Dupa doua zile de nesomn si chinuri mai groaznice decat orice chin inchipui vreodata de om, i-am scris o scrisoare sotiei prin care o acuzam de tradare si o anuntam ca vreau sa ne despartim pentru totdeauna cu niste cuvinte ca niste disti de fierastrau. Aproape ca innebunisem: urlam si ma inclestam cu mainle de gratii, saream la gatul colegilor de celula si refuzam sa mananc;. L-a inceput m-au legat de patul celulei cu fasii din cearcafuri, insa mai apoi, dupa ce aproape ca am strangulat un gardian ce declarase – pentru a se distra – ca si el imi regulase nevasta, m-au inchis pentru treizeici de zile in camera de izolare. Cand am iesit din intuneric – mai calm – ma astepta o scrisoare de la ea. Imi explica situatia: nu era vinovata de nimic, nici macar de un flirt fara importanta, iar barbatul din poza – pe care il cunoasteam prea bine – o ajutase dezinteresat dupa cum eu insumi i-o cerusem. Voia s-o iert desi nu imi gresise, isi facea griji pentru mine si imi cerea sa ii trimit un raspuns care sa o linisteasca. Raspunsul meu intarziase mai bine de o luna; m-am gabit sa il scriu in prima noapte de relativa libertate, insa era prea tarziu; a doua zi in biroul aceluiasi major – am primit o veste care m-a dezradacinat pentru totdeauna: sotia mea se spanzurase, interpretandu-mi tacerea ca pe o respingere definitiva si incercand in acelasi timp sa ma salveze. Prin moarte ei, cauza pentru care eu faceam puscarie: genealogia ei nesanatoasa social, disparea definitiv. Nu am mai plans si nu am mai urlat; ca o ironie a sortii, intr-adevar, dupa nici trei luni, mi-au dat drumul si m-au lasat in pace, dar raul suprem fusese facut; ochii imi erau ca doua fantani secate, corzile vocale si limba imi inghetasera, iar bratele imi atarnau lipsite de vointa ca la paraplegici. Ultima mea scriere a fost acea imfama scrisoare si asa va ramane.
_ E dreptul si datoria ta – nu a mea! – de a scrie despre toatea aste. Mi-ai spus la un moment dat ca menirea scrisului este sa elibereze. Daca ai scrie poate ca si pe tine scrisul te va elibera de durere, de amintiri, de regrete si de tot ce ti-a fost luat.
_Da! De asta mi-este teama.

luni, 3 noiembrie 2014

Aforism IV

Câte minţi luminate s-au sacrificat pentru a crea o lume în care proştii pot vieţui în linişte!

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Fragmente de jurnal CXII - Despre egalitate (comentarii pe marginea Leviatanului)

Pentru a trata problema egalităţii – ca parte a dictonului ce ne-a dus în modernitate şi care apoi a fost încastrat în ideologiile secolelor XIX-XX – trebuie să ne întoarcem la clasici, mai exact la Thomas Hobbes. În zilele noastre există două viziuni asupra egalităţii: cea socialistă – care înţelege egalitatea ca egalitate la finish şi cea liberală – care înţelege egalitatea ca egalitate la start. Ambele însă păcătuiesc prin încercarea de a scoate de sub incidenţa arbitrariului judecata egalităţii – prin derelativizare. Se instituie astfel norme, valori – nimic altceva decât cântare exterioare sau, daca vreţi, paturi procustiene, limitări ale libertăţii – ce sunt folosite pentru a determina gradul de egalitate între două persoane. În fapt se încurajează păcatul invidiei (I bis) – unul dintre păcatele capitale absolute ale omului modern, Omul Căzut, ce nu face altceva decât să se raporteze continuu la semeni şi nu la sine însuşi. Hobbes susţine – deseori fără a fi înţeles exact – că “natura i-a făcut egali pe oameni în ceea ce priveşte facultăţile trupului şi ale minţii.” Pare absurd dacă ne gândim că regimuri, societăţi, ideologii s-au străduit fie să accentueze o inegalitate, fie să forţeze o egalitate; dacă Hobbes ar avea dreptate – într-un sens direct cu această afirmaţie extrasă din context – ambele direcţii ar fi inutile. Poate că filozoful englez ar trebui să fie mai explicit: natura a făcut astfel încât – pentru a putea conlucra – oamenii să aibă impresia că sunt egali cu semenii lor sau pot fi, dacă îşi doresc – fizic prin exerciții, iar mental prin studiu. Egalitatea nu a fost niciodată un scop în sine, ci a apărut în momentul în care oamenii au început să se îndoiască de existenţa ei. Fiecare în parte este chemat – şi aceasta este libertatea – să îşi aprecieze propria egalitate – fără a apela la comparaţii, căci, după cum spunea Hobbes, “nu există îndeobşte un semn mai grăitor pentru egala distribuţie a vreunui lucru decât faptul că fiecare este mulţumit cu partea sa.” Traducerea acestor fraze este una singură: pentru a obţine egalitatea este de ajuns ca fiecare individ, în culturile din care face parte, să poată fi mulţumit cu identitatea şi rolul său, să poată fi relevant (I Bis). Relevanţa  prin competiţie – prin invidie, prin înlăturarea/devansarea competitorilor – creează nevoi false, chiar dacă utile pentru dezvoltarea economică şi socială. Modul de realizarea a acestui obiectiv de pacificare a culturilor moderne este însă unul complicat. În esenţă cultura occidentală – cea care înglobează o mare parte din celelalte culturi: naţionale, religioase, etc… - este una competiţională, expansionistă, iar calea spre egalitate – spre egalitatea individului cu el însuşi – i-ar opri motoarele. Totuşi conștientizarea adevăratului înţeles al problemei egalităţii, poate fi un prim pas spre o schimbare a sensurilor distructive ale modernității occidentale.