Ca și alte cărţi scrise de istoricul
Lucian Boia şi aceasta poartă în titlu un semn de întrebare. Poate că este
vorba de același echivoc detașat cu care își tratează temele, lăsând loc
argumentelor pro și contra, fără a le suma. Dar nu putem să nu remarcăm faptul
că, dacă punem într-un anume fel accentul, aveam de-a face cu o sugestie subversivă
– argumentată apoi subtil în corpul cărții, lansată convenabil în preajma
alegerilor prezidențiale. Desigur nu trebuie să ne temem de acest subiect –
monarhia – și nu putem acuza istoricul că își exprimă pe marginea unei sinteze
excelente de date și interpretări istorice – dosarul monarhiei, părerile
personale. în fond avem de-a face
cu un eseu.
Lucian Boia afirmă că întrebarea din titlu
este de fapt o întrebare care țintește spre viitor, însă în prezent, cu raționamentele
prezentului, răspunsul este : Nu!, monarhia nu este o soluție.
Sunt două argumente hotărâtoare :
1. Nu se mai poate
vehicula în modernitate ideea conform căreia nu numai drepturi și privilegii,
dar și funcții importante în instituții (fie ele și simbolice) se pot moșteni.
Nu este vorba numai de un egalitarism (CXII) promovat de ideologia democrației
– pe care nu îl găsim complet ireconciliabil cu ideea de monarhie, ci și de
problema – mult mai relevantă și spinoasă – a competenţei. Iată ceea ce scrie
Lucian Boia, care în spiritul onestității, recunoaște acest argument:
« Din punct de vedere al egalitarismului democratic, instituția monarhica
pare a fi o aberație. Venită din Evul Mediu, dacă nu chiar, începând cu șefii
de trib, din vremuri preistorice, și așezată pe convingerea că stăpânitorii
sunt din altă esență decât oamenii de rând și – mai mult chiar – că însușirile
lor și poziția lor preeminentă e cu totul firesc ce se transmit pe cale
ereditară. », și îl combate firav susținând că « s-a petrecut cu ele
(cu monarhiile n.n.) o stranie adaptare la timpurile noi ». Adevărul este
că oricât de simbolică ar fi devenit instituția monarhică, principiul ereditarii
pe care el se susține nu este unul sănătos din niciun punct de vedere.
2. într-o cultură, pentru a supraviețui
și pentru a ajuta și cultura însăși să supraviețuiască, o instituție trebuie să
permită existenţa unui mecanism de control cu feedback negativ. Se pot găsi o grămadă
de modalități constituționale de a defini și îngrădi forța monarhiei, dar în principiu
nu exista vreun mod în care sa se poată reacționa pentru a corecta derapajele
unui monarh odată instaurat pe tron. Comparativ – în cazul președinției mecanismul
de feedback negativ este votul popular ce se repetă odată la cinci ani, precum
și puterea oferita Legislativului de a suspenda președintele în anumite condiții.
Cele două puncte ne arată că nu este
exclus scenariul – în cazul soluției monarhiste - în care pe tron poate ajunge
un incompetent și mai apoi poate rămâne veșnic agățat de el. Cazul Carol I –
cel mai vehiculat, și singurul, după părerea mea, pe care se poate baza o argumentație
monarhistă – este nu numai un caz fericit, ci și unul deosebit. Carol a ajuns
pe tronul României, după o atentă selecție făcută de boierii masoni și la
recomandarea lui Napoleon al III-lea (sau invers), deci a existat o minimă
analiză a competentelor sale, confirmate ulterior. Nu se poate spune același
lucru și despre ceilalți regi ai României : Ferdinand cel Indecis, Priapicul
Carol al II și Mihai cel Molâu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu