miercuri, 29 octombrie 2014

Suveranii României. Monarhia, o soluție? de Lucian Boia

Ca și alte cărţi scrise de istoricul Lucian Boia şi aceasta poartă în titlu un semn de întrebare. Poate că este vorba de același echivoc detașat cu care își tratează temele, lăsând loc argumentelor pro și contra, fără a le suma. Dar nu putem să nu remarcăm faptul că, dacă punem într-un anume fel accentul, aveam de-a face cu o sugestie subversivă – argumentată apoi subtil în corpul cărții, lansată convenabil în preajma alegerilor prezidențiale. Desigur nu trebuie să ne temem de acest subiect – monarhia – și nu putem acuza istoricul că își exprimă pe marginea unei sinteze excelente de date și interpretări istorice – dosarul monarhiei, părerile personale. în fond avem de-a face cu un eseu.

Lucian Boia afirmă că întrebarea din titlu este de fapt o întrebare care țintește spre viitor, însă în prezent, cu raționamentele prezentului, răspunsul este : Nu!, monarhia nu este o soluție.

Sunt două argumente hotărâtoare :

1.     Nu se mai poate vehicula în modernitate ideea conform căreia nu numai drepturi și privilegii, dar și funcții importante în instituții (fie ele și simbolice) se pot moșteni. Nu este vorba numai de un egalitarism (CXII) promovat de ideologia democrației – pe care nu îl găsim complet ireconciliabil cu ideea de monarhie, ci și de problema – mult mai relevantă și spinoasă – a competenţei. Iată ceea ce scrie Lucian Boia, care în spiritul onestității, recunoaște acest argument: « Din punct de vedere al egalitarismului democratic, instituția monarhica pare a fi o aberație. Venită din Evul Mediu, dacă nu chiar, începând cu șefii de trib, din vremuri preistorice, și așezată pe convingerea că stăpânitorii sunt din altă esență decât oamenii de rând și – mai mult chiar – că însușirile lor și poziția lor preeminentă e cu totul firesc ce se transmit pe cale ereditară. », și îl combate firav susținând că « s-a petrecut cu ele (cu monarhiile n.n.) o stranie adaptare la timpurile noi ». Adevărul este că oricât de simbolică ar fi devenit instituția monarhică, principiul ereditarii pe care el se susține nu este unul sănătos din niciun punct de vedere.

2.     într-o cultură, pentru a supraviețui și pentru a ajuta și cultura însăși să supraviețuiască, o instituție trebuie să permită existenţa unui mecanism de control cu feedback negativ. Se pot găsi o grămadă de modalități constituționale de a defini și îngrădi forța monarhiei, dar în principiu nu exista vreun mod în care sa se poată reacționa pentru a corecta derapajele unui monarh odată instaurat pe tron. Comparativ – în cazul președinției mecanismul de feedback negativ este votul popular ce se repetă odată la cinci ani, precum și puterea oferita Legislativului de a suspenda președintele  în anumite condiții.


Cele două puncte ne arată că nu este exclus scenariul – în cazul soluției monarhiste - în care pe tron poate ajunge un incompetent și mai apoi poate rămâne veșnic agățat de el. Cazul Carol I – cel mai vehiculat, și singurul, după părerea mea, pe care se poate baza o argumentație monarhistă – este nu numai un caz fericit, ci și unul deosebit. Carol a ajuns pe tronul României, după o atentă selecție făcută de boierii masoni și la recomandarea lui Napoleon al III-lea (sau invers), deci a existat o minimă analiză a competentelor sale, confirmate ulterior. Nu se poate spune același lucru și despre ceilalți regi ai României : Ferdinand cel Indecis, Priapicul Carol al II și Mihai cel Molâu.


O femeie iubită de Andrei Makine