luni, 30 iunie 2014

Fragmente de jurnal CX – Despre demnitate


Demnitatea ca principiu estetic. Andrei Pleșu scria într-unul din articolele sale (adunate în volumul Despre frumusețea uitată a vieții) că « Demnitatea este condiția statuară a omului! ». În sărăcie, la bătrânețe și în oricare alte împrejurări nefericite, omul este chemat să devină propria sa efigie și să și-o onoreze. Demnitatea, adaugă el, este o virtute stoică (pentru care postmodernismul are o oarecare apetență). O parte de noblețe, de rigoare, de adecvare, de seriozitate, de moderație și de naturalețe, toate scoase la suprafață în condiții de precaritate, de tragedie. Mai mult pentru spectacol. Un rol politically correct, care să nu tulbure apele sociale  și care să nu jignească delicata alcătuire a semenilor. Un Nu hotărât lamentației, plânsului, zbuciumului, strigătului sau enervării. Un Nu hotărât umanității. Demnitatea demagogică. Interpretată astfel demnitatea devine mai degrabă un îndemn la ipocrizie și la lașitate. O justificare a dezertării din fața a tot de ne poate aduce în situația de a fi nedemni estetic. Din fața morții și a dragostei.


Demnitatea ca principiu etic. Tot Andrei Pleșu, într-un alt articol din aceeași carte, se apleacă asupra din nou asupra demnității, arătând că argumentul pentru morțile asistate nu poate ține de demnitate. Termenul abuzat de « moarte demnă » este corect doar atâta vreme cât contează viziunea externă asupra morții, forma ei exterioară, ceea ce alții – cu stomacuri sensibile – pot digera vizual. Prin comparație (forțată), Isus – chinuit, umilit, trădat, întristat, deznădăjduit – nu a avut parte de o moarte demnă. (« Isus merge până la a încercă să se eschiveze de la perspectiva martiriului, asudă de spaimă, își pierde speranța»). Dacă ne așteptăm ca demnitatea să țină doar de manifestări, moartea Lui este oribilă, neigienică și scandaloasă. Un Isus eroic, cu o mină sfidătoare sau măcar calmă, ar fi fost în schimb un simplu zeu (sau un simplu erou) ce nu ar fi convins pe nimeni și nu ar fi lăsat nicio moștenire secolelor ce i-au urmat. Un astfel de Isus, fără îndoieli și fără dureri, nu ar fi fost om și prin aceasta ar fi fost inutil. Demnitatea însă este un principiu etic. Isus își păstrează, în ciuda scăderilor, cursul și astfel predă cea mai mare lecție de demnitate. Demnitatea etică. Omului îi este îngăduit să se teamă, să sufere, să se amăgească, să deznădăjduiască. Deciziile sale sunt îngreunate de toate aceste calități (sau slăbiciuni). Iar mersul omului pe calea binelui și a adevărului este cu atât mai demnă cu cât în jurul său roiesc atâtea neliniști, iluzii, speranțe, incertitudini și ispite.

Niciun comentariu: