Demnitatea ca principiu estetic. Andrei Pleșu scria într-unul din
articolele sale (adunate în volumul Despre frumusețea uitată a vieții) că
« Demnitatea este condiția statuară a omului! ». În sărăcie, la
bătrânețe și în oricare alte împrejurări nefericite, omul este chemat să devină
propria sa efigie și să și-o onoreze. Demnitatea, adaugă el, este o virtute
stoică (pentru care postmodernismul are o oarecare apetență). O parte de noblețe,
de rigoare, de adecvare, de seriozitate, de moderație și de naturalețe, toate
scoase la suprafață în condiții de precaritate, de tragedie. Mai mult pentru
spectacol. Un rol politically correct, care să nu tulbure apele sociale și care să nu jignească delicata alcătuire a
semenilor. Un Nu hotărât lamentației, plânsului, zbuciumului, strigătului sau
enervării. Un Nu hotărât umanității. Demnitatea demagogică. Interpretată astfel
demnitatea devine mai degrabă un îndemn la ipocrizie și la lașitate. O
justificare a dezertării din fața a tot de ne poate aduce în situația de a fi nedemni
estetic. Din fața morții și a dragostei.
Demnitatea ca principiu etic. Tot Andrei Pleșu, într-un alt articol
din aceeași carte, se apleacă asupra din nou asupra demnității, arătând că argumentul
pentru morțile asistate nu poate ține de demnitate. Termenul abuzat de « moarte
demnă » este corect doar atâta vreme cât contează viziunea externă asupra
morții, forma ei exterioară, ceea ce alții – cu stomacuri sensibile – pot digera
vizual. Prin comparație (forțată), Isus – chinuit, umilit, trădat, întristat,
deznădăjduit – nu a avut parte de o moarte demnă. (« Isus merge până la a
încercă să se eschiveze de la perspectiva martiriului, asudă de spaimă, își
pierde speranța»). Dacă ne așteptăm ca demnitatea să țină doar de manifestări,
moartea Lui este oribilă, neigienică și scandaloasă. Un Isus eroic, cu o mină
sfidătoare sau măcar calmă, ar fi fost în schimb un simplu zeu (sau un simplu
erou) ce nu ar fi convins pe nimeni și nu ar fi lăsat nicio moștenire secolelor
ce i-au urmat. Un astfel de Isus, fără îndoieli și fără dureri, nu ar fi fost
om și prin aceasta ar fi fost inutil. Demnitatea însă este un principiu etic.
Isus își păstrează, în ciuda scăderilor, cursul și astfel predă cea mai mare
lecție de demnitate. Demnitatea etică. Omului îi este îngăduit să se teamă, să
sufere, să se amăgească, să deznădăjduiască. Deciziile sale sunt îngreunate de
toate aceste calități (sau slăbiciuni). Iar mersul omului pe calea binelui și a
adevărului este cu atât mai demnă cu cât în jurul său roiesc atâtea neliniști,
iluzii, speranțe, incertitudini și ispite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu