Dragă prietene,
Îmi dau silința
să scriu în română. Pe deoparte îmi salvez gândurile și cu ele odată și identitatea
mea culturală asaltată cu atâta bunăvoință de fastuoasa cultură franceză, pe de
alta împiedic uitarea să îmi smulgă din suflet și din minte limba. Nu mă certa
pentru că trădând România, încă nu pot și nu vreau să îi dau drumul, ca o
adulterină ce devine dependentă de situația ei promiscuă și ambivalentă. Nu
m-aș lupta cu atâta îndârjire să rămân credincios trădării mele, dacă nu aș
avea senzația că am rămas atât de puțini pe aici și pretutindeni, încât de mine
însumi depinde supraviețuirea românismului. Cunoști momentele de sublimă
disperare pe care le simte un înecat? Plămânii tipă după aer, apa presează nările,
gura și pieptul, tâmplele zvâcnesc, iar mâinile se zbat ca o morișcă în căutarea
siguranței plutitoare. Ceea ce trăiesc eu zilnic se aseamănă mult cu un înec, însă
un înec lent, cu momente de respiro, scurte dar suficiente pentru a mă ține în viață,
ca o tortură. M-ai acuzat de defetism în țara, te-ai împotrivit ideii mele
radicale de pârjol și m-ai renegat când în numele unei onestități și a unei
etici draconice am decis că nu pot asista la distrugerea țării orchestrată
tocmai de cei ce au fost chemați să o salveze. Sunt blestemat să mor a doua
oară tocmai în încercarea de a mă salva de la un martiriu în numele unui ideal găunos,
având în plus și regretul ca acum nu am pentru ce să mor. E un eroism tacit și egoist,
fără miză. Ostracizat. Nici nu știu dacă cuvintele mele românești, pe care îți
mărturisesc că uneori le gândesc în franceză, vor ajunge la tine. Oh, cum
înțeleg infailibila speranță umană ce se ridică împotriva evidenței și a
legilor hazardului până într-acolo încât încredințează oceanului mesaje în sticle
sigilate!
De doisprezece
ani încheiați în octombrie, de la rușinoasa mea fugă, mă aflu în aceeași
situație fără ieșire, însă abia acum, după o revelatorie discuție cu un alt
prieten drag, Neagu Djuvara, mi-am înțeles cu adevărat drama și am acceptat-o
ca destin. Mă simțeam încă demult atins
de lingoare și alienare, aveam o mină gravă și o pană grea și pestilențială, ca
și cum prin scris și-ar fi găsit loc putreziciunea din mine să iasă, dar abia
după ce am aflat numele incurabilei boli m-am putut bucura cu adevărat de
privilegiul de a mă mândri cu ea. Se numește aculturare sau aculturație și astfel
îmi îmbogățesc și vocabularul cu termenii tehnici ai unor profeți ai
dezastrelor civilizaționale, în spiritul lui Spengler și Toynbee. Djuvara mi-a
explicat : aculturație - ruperea de o anumită cultură – aici cu sensul de
produs al unei grupări umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe
sine şi relaţionare în contextul conştientizării apartenenţei la un grup – si,
eventual, alipirea la o altă cultură. Smulgerea rădăcinii. Și – eventual – în funcție
de capacitatea fiecăruia de adaptare și supraviețuire – replantarea. Cu cât ești
mai intim legat de cultura ta primordială – occidentali fiind suntem, prin definiție,
poli (sau multi) culturali – cu atât smulgerea este mai traumatizantă. Închipuie-ți
chinul unei renunțării de bună-voie, al unui abandon din rușine, lașitate și slăbiciune.
Plătesc printr-o rezistență îndârjită.
Întregul nostru
trecut a fost unul profund liniștit, ca un somn neîntrerupt de copil, în mijlocul
unei naturi ca un leagăn. Un anume sens ascendent a făcut moartea acceptabilă
în procente uriașe și, prin aceasta, și viața. Până la Napoleon, cultura religioasă
a îndeplinit rolul de cultură primordială pentru marea masă a populației. Iluzia
unui Rai aseptic a fost doar o parte a fenomenului cultural religios. Păcatul
te face solidar, ruga te face solidar, crucea te face solidar, catedralele și bisericile
te fac solidar. Solidar cu alt păcătos, cu alt îngenunchiat în marile catedrale
ale vestului sau în misterioasele biserici ale estului. Scopul transcende
insignifianta și egoista ființă umană. Ca să trăiască ființa umană își datorează
sie însăși înregimentarea într-o cultură. Religia a fost doar una dintre
culturile primordiale. După Napoleon, un alt tip de cultură și-a făcut simpatizanți
ca o pandemie în Europa: cultura națională – cu vârful ei binecunoscut de la
mijlocul secolului XIX și cu recunoașterea ei universală prin tratatul de la
Versailles. Războiul negru prin care tocmai am trecut și cel roșu ce se
profilează la orizont i-au anulat mai apoi revendicările generoase si, mai mult
decât atât, i le-au batjocorit, anunțând viitorul granițelor mobile, granițe
stabilite prin forța militară sau economică (sau informatică – n.n.). Ne mai rămâne
nouă – contemporanilor – altceva în afara modernității ca germene a unei
culturi a noului, a aculturii? Se mai poate salva – și ne mai poate salva -
acel tip minor de cultură ce există încă de la începutul umanitarii: cultura
familială? Daca nu aș fi trăit eu însuși drama degradării și a blazării
cuplului, cu simulacrul afecțiunii și debilitatea sufleteasca aferente, poate
ca mi-aș fi permis până la proba contrarie credința în miracol. Iubirea nu constituie
un principiu tămăduitor pentru societatea burgheză; ea cel mult poate ridica și
apropia vremelnic un individ de un alt individ, dar nu poate ridica și apropia
culturi. Toate zbaterea aceasta nu este decât un hazard subatomic, de un
interes mărunt și particular. La nivel macroscopic, planetar alte forte sfâșie
indivizii. Dacă nu mai sunt nici credincios, nici român, nici jumătate de
androgin, atunci ce sunt? Cu suntem cu toții? Un individ de unul singur nu este
o cultura și nu poate lupta pentru o cultura. Djuvara este chiar mai împovărat decât
mine cu toate gândurile astea, în timp ce lucrează ca un Sisif la o lucrare de
diplomă despre tiparele civilizațiilor. Se pare că urmăm un traseu pe care
într-o altă vreme și într-o altă formă l-au urmat și înaintașii noștii, fie că
au ridicat piramide și au fost conduși de faraoni, fie ca au sculptat Adoniși
și Diane și s-au închinat în temple, fie că au inventat hieroglifele și praful
de pușcă și renasc acum sub Mao. Urmează
imperiul universal, declinul și prăbușirea. Dacă nu ne vom îngropa sub ruinele
marilor și mincinoaselor instituții ale civilizației, ne vom îneca cu siguranță
în valul de praf pe care îl vor stârni în cădere. Oricum ar fi, eu sunt de
partea pierzătorilor. Câștigătorii îmi provoacă silă.
Sunt uimit de
inocența și de pofta de viață a francezilor. Îi văd în jurul meu cum își trăiesc
încă o dată fantezia renașterii lor ca imperiu, fantezie pe care acest fanfaron
de sorginte napoleoniana – De Gaulle - le-o bagă în cap. Din nou, după 1000 de
ani, își imaginează ca civilizația occidentala își afla centrul în Paris; se
comportă ca și cum ar fi câștigat războiul și își admiră în oglinda laurii.
Oare nu simt răsuflarea Rusiei – sfânta Rusie, ursul trezit în bârlogul său –
în nord-est sau ambiția și aroganta economica a Americii care nu așteptă decât
un semn pentru a ne absorbi? Oare chiar își imaginează că acum, împărțit, leul
Germaniei este pus cu botul pe labe. Francezii stăpânesc arta viețuirii prin
imaginar si, din cate înțeleg, este tocmai beneficiul culturii lor (și al
culturii în general). Le dau un scop și un sens: continuarea istoriei. Tipul de
cultură națională franceză își creează identitățile culturale printr-o
puternică mitologie istorică, spre deosebire de tipul culturii naționale
germanice unde esențială pentru apartenență este etnicitatea. Dar ea nu mai
poate supraviețui mult timp. Bate vântul globalizării din toate direcțiile și nu
este vorba decât de timp până când și ei – aparținători ai unor culturi majore – vor trece prin același
purgatoriu ca și noi cei ce aparținem unor culturi minore. Jubilarea lor
deșănțată de astăzi nu va trece nepedepsită. Din păcate mă voi fi aruncat până
atunci sub roțile istoriei și nu voi beneficia de unica glorie a celor alungați:
contemplarea blestemul împlinit.
Știu că dacă mă
voi preface în francez, mă voi salva pentru o vreme. De asta am și venit aici.
Să mă vindec și să mă regăsesc. De departe și Iadul pare o stațiune de odihnă. Dar
Franța nu e Franța propagandei culturale ante și postbelice. Franța nu este Franța
lui Rousseau, a lui Carol cel Mare sau a lui Moliere. Franța nu îți oferă nimic
diferit, ci doar, poate, mai mult, iar gândul asta îmi animă toate părerile de rău.
Franța nu este Franța, dacă nu ești francez, iar plata privilegiului de a fi
francez este prea mare. În consecință refuz sa devin francez, la fel cum tu
refuzi sa nu fi roman. Este vina lucidității și melancoliei, căci ce altceva ne
rămâne amândurora la sfârșitul timpului?
Dacă cunoști
viitorul, iar prezentul îl traversezi ca un cataleptic, nu îți rămâne decât
Istoria. Atenție! Nu trebuie confundat trecutul cu istoria! În accepțiunea mea,
Istoria este doar umbra trecutului ce se întinde până în prezent. O peșteră a
lui Platon unde cauzalitatea, temporalitatea și spațialitatea sunt relative și unde
exista o singură dimensiune și o grămadă de perspective. Exista vreun adevăr
imuabil în Istorie, a cărui cunoaștere să ne mântuiască? Pe cât de limpede și de
colorat îmi apare viitorul, pe atât de confuză mi se pare Istoria. Nu este
nicio contradicție aici. Viitorul nu este o prezumție a Istoriei, ci a tuturor istoriilor
posibile ce converg într-un singur punct. Apocalipsa. Formula salvatoare nu
este resemnarea. Dacă nu gândești și nu acționezi în niciun fel – chiar și în slujba
răului - viața nu îți mai aparține. Sapă în căutarea Iadului, urăște, formează distopii
în imaginație, admiră urâtul, predică sfârșitul în agonie și lumea și viața or
să ți se pară minunate. Eu în schimb, scriu. Într-o limbă deja moarta, departe
de spațialitatea plaiului mioritic – după cum numea Blaga acel orizont înalt,
ritmic și indefinit alcătuit din deal și vale, în care eu am fost odată român.
Cioran, Paris 1950
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu