miercuri, 21 mai 2014

Fragmente de jurnal CVII - Iubirea și visarea

Capacitatea de a-ți imagina și a crea o lume mai bună și mai frumoasă este esențială nu numai pentru epistemologie, etică și estetică, ci și pentru afect. Poți iubi ceea ce există, dar este mai vrednic de iubire ceea ce ar putea fi, pentru că ce ar putea fi poate fi închipuit vrednic de iubire. Doar că ceea ar putea fi vrednic de iubire s-ar putea să nu existe și nici să nu poată exista vreodată. Imaginația poate viza atât obiectul iubirii cât și forma iubirii. Iubirea – de exemplu iubirea bărbat-femeie – este un mod de cunoaștere (afectivă) ce nu poate exista în stare pură. Opiniile ei – ulterior alterate – trebuie să îi fie furnizate în mod primar de ale moduri de cunoaștere. Persoanele creative și imaginative (persoanele ce folosesc în mod preponderent o cunoaștere creativă sau imaginativă a lumii) sunt predispuse să folosească opiniile creative și imaginative (și ele la rândul lor – poate ! – opinii sensibile sau raționale alterate) pentru a-și alimenta cunoașterea afectivă. Atâta vreme cât o astfel de cunoaștere – să o numim afecțiune – nu creează așteptări în viața sensibilă (legată de lumea reală), ea nu este dăunătoare, dar este ușor de constatat că afecțiunea pură față de un obiect al lumii interioare cunoscute este rară. În condițiile în care afecțiunea formează însă un gol ce se cere umplut cu opinii reale (senzoriale) și determină alegeri, fenomenul pe care l-am denumit iubire minus (XXVIII) deturnează subiectul cunoașterii de pe calea către fericire(I bis).  Drept concluzie : dacă deciziile etice trebuie luate în numele a ceea ce ar trebui să existe (cunoscând ceea ce ar trebui să existe – opinii etice), deciziile afective trebuie luate în numele a ceea ce există (cunoscând ceea ce există – opinii senzoriale/raționale). Diferențele între ceea ce există și ceea ce ar trebui să există se traduc și în conflicte între etică și afecte. Apelul la rațiune nu este menit să sugrume sau să îngrădească sentimentul, ci să îi redea perspectiva reală pentru a-l face util. Iar utilul pentru om se traduce în termeni de fericire.

Este însă posibilă afecțiunea pentru opinii reale (despre obiecte aparținând lumii reale)? Poate realitatea să fie cunoscută afectiv ? Sau, de fapt, iubirea își dorește să schimbe lumea nu să o ia(/să o cunoască) așa cum există? Și pentru asta trebuie să și-o închipuie (mai bună și mai frumoasă) și – de ce nu ? – să o recreeze ? Altfel spus : Nu cumva iubirea este tocmai încercarea de a îmbunătății continuu realitatea sau cel mult de-a o închipui altfel? (Într-un alt articol (CII) enunțam tocmai etica iubirii). Nu cumva, în cazul aceluiași exemplu de iubire adultă bărbat-femeie, sexualitatea corespunde nivelului cunoașterii senzoriale și raționale, iar iubirea – transcendentă atracției fizice – are nevoie de cunoașterea creativă și mistică. Dacă analizăm iubirea din punctul de vedere epistemologic constatăm ca ea este un simplu obiect (sau o relație între obiecte), ce aparține lumii mistice (și/sau creatoare)? Ea nu există în termeni senzoriali/raționali și nici nu poate fi definită în termeni senzoriali/raționali (prin căutarea proprietăților ei)? Care este atunci legătura ei cu realitatea?

Răspunsul la această întrebare ne luminează mai profund asupra diferenței intre iubirea minus și iubirea plus (XXVIII). Încercarea de schimbare (în contextul cunoașterii afective) a realității ar trebui să plece de la afecțiunea față de realitate. Potențialul de frumusețe și de bunătate este cel care motivează. Ceea ce este când încă nu este și – bineînțeles! – ceea ce este când este. Nu ceea ce am vrea noi să fie. Nu o așteptare a noastră, ci o posibilitate de devenire infinit diversificată a obiectului afecțiunii. Iubirea plus. Cunoașterea afectivă este tocmai cunoașterea acestei posibilități. A putinței și nu a trebuinței; răspunsul la întrebarea kantiană parafrazată «Ce pot iubi?», nu « Ce trebuie să iubesc ?» și prin aceasta o schimbare a perspectivei. O astfel de iubire nu poate fi dezamăgită sau înșelată; este perenă tocmai pentru că se raportează la o realitate (la opinii reale) și evoluează în tandem cu ea, autoîntreținându-se. 


Niciun comentariu: