sâmbătă, 31 mai 2014

Fragmente de jurnal CIX – Scrisoarea pierdută a lui Cioran către Noica - 1950

Dragă prietene,

Îmi dau silința să scriu în română. Pe deoparte îmi salvez gândurile și cu ele odată și identitatea mea culturală asaltată cu atâta bunăvoință de fastuoasa cultură franceză, pe de alta împiedic uitarea să îmi smulgă din suflet și din minte limba. Nu mă certa pentru că trădând România, încă nu pot și nu vreau să îi dau drumul, ca o adulterină ce devine dependentă de situația ei promiscuă și ambivalentă. Nu m-aș lupta cu atâta îndârjire să rămân credincios trădării mele, dacă nu aș avea senzația că am rămas atât de puțini pe aici și pretutindeni, încât de mine însumi depinde supraviețuirea românismului. Cunoști momentele de sublimă disperare pe care le simte un înecat? Plămânii tipă după aer, apa presează nările, gura și pieptul, tâmplele zvâcnesc, iar mâinile se zbat ca o morișcă în căutarea siguranței plutitoare. Ceea ce trăiesc eu zilnic se aseamănă mult cu un înec, însă un înec lent, cu momente de respiro, scurte dar suficiente pentru a mă ține în viață, ca o tortură. M-ai acuzat de defetism în țara, te-ai împotrivit ideii mele radicale de pârjol și m-ai renegat când în numele unei onestități și a unei etici draconice am decis că nu pot asista la distrugerea țării orchestrată tocmai de cei ce au fost chemați să o salveze. Sunt blestemat să mor a doua oară tocmai în încercarea de a mă salva de la un martiriu în numele unui ideal găunos, având în plus și regretul ca acum nu am pentru ce să mor. E un eroism tacit și egoist, fără miză. Ostracizat. Nici nu știu dacă cuvintele mele românești, pe care îți mărturisesc că uneori le gândesc în franceză, vor ajunge la tine. Oh, cum înțeleg infailibila speranță umană ce se ridică împotriva evidenței și a legilor hazardului până într-acolo încât încredințează oceanului mesaje în sticle sigilate!

De doisprezece ani încheiați în octombrie, de la rușinoasa mea fugă, mă aflu în aceeași situație fără ieșire, însă abia acum, după o revelatorie discuție cu un alt prieten drag, Neagu Djuvara, mi-am înțeles cu adevărat drama și am acceptat-o ca destin.  Mă simțeam încă demult atins de lingoare și alienare, aveam o mină gravă și o pană grea și pestilențială, ca și cum prin scris și-ar fi găsit loc putreziciunea din mine să iasă, dar abia după ce am aflat numele incurabilei boli m-am putut bucura cu adevărat de privilegiul de a mă mândri cu ea. Se numește aculturare sau aculturație și astfel îmi îmbogățesc și vocabularul cu termenii tehnici ai unor profeți ai dezastrelor civilizaționale, în spiritul lui Spengler și Toynbee. Djuvara mi-a explicat : aculturație - ruperea de o anumită cultură – aici cu sensul de produs al unei grupări umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe sine şi relaţionare în contextul conştientizării apartenenţei la un grup – si, eventual, alipirea la o altă cultură. Smulgerea rădăcinii. Și – eventual – în funcție de capacitatea fiecăruia de adaptare și supraviețuire – replantarea. Cu cât ești mai intim legat de cultura ta primordială – occidentali fiind suntem, prin definiție, poli (sau multi) culturali – cu atât smulgerea este mai traumatizantă. Închipuie-ți chinul unei renunțării de bună-voie, al unui abandon din rușine, lașitate și slăbiciune. Plătesc printr-o rezistență îndârjită.

Întregul nostru trecut a fost unul profund liniștit, ca un somn neîntrerupt de copil, în mijlocul unei naturi ca un leagăn. Un anume sens ascendent a făcut moartea acceptabilă în procente uriașe și, prin aceasta, și viața. Până la Napoleon, cultura religioasă a îndeplinit rolul de cultură primordială pentru marea masă a populației. Iluzia unui Rai aseptic a fost doar o parte a fenomenului cultural religios. Păcatul te face solidar, ruga te face solidar, crucea te face solidar, catedralele și bisericile te fac solidar. Solidar cu alt păcătos, cu alt îngenunchiat în marile catedrale ale vestului sau în misterioasele biserici ale estului. Scopul transcende insignifianta și egoista ființă umană. Ca să trăiască ființa umană își datorează sie însăși înregimentarea într-o cultură. Religia a fost doar una dintre culturile primordiale. După Napoleon, un alt tip de cultură și-a făcut simpatizanți ca o pandemie în Europa: cultura națională – cu vârful ei binecunoscut de la mijlocul secolului XIX și cu recunoașterea ei universală prin tratatul de la Versailles. Războiul negru prin care tocmai am trecut și cel roșu ce se profilează la orizont i-au anulat mai apoi revendicările generoase si, mai mult decât atât, i le-au batjocorit, anunțând viitorul granițelor mobile, granițe stabilite prin forța militară sau economică (sau informatică – n.n.). Ne mai rămâne nouă – contemporanilor – altceva în afara modernității ca germene a unei culturi a noului, a aculturii? Se mai poate salva – și ne mai poate salva - acel tip minor de cultură ce există încă de la începutul umanitarii: cultura familială? Daca nu aș fi trăit eu însuși drama degradării și a blazării cuplului, cu simulacrul afecțiunii și debilitatea sufleteasca aferente, poate ca mi-aș fi permis până la proba contrarie credința în miracol. Iubirea nu constituie un principiu tămăduitor pentru societatea burgheză; ea cel mult poate ridica și apropia vremelnic un individ de un alt individ, dar nu poate ridica și apropia culturi. Toate zbaterea aceasta nu este decât un hazard subatomic, de un interes mărunt și particular. La nivel macroscopic, planetar alte forte sfâșie indivizii. Dacă nu mai sunt nici credincios, nici român, nici jumătate de androgin, atunci ce sunt? Cu suntem cu toții? Un individ de unul singur nu este o cultura și nu poate lupta pentru o cultura. Djuvara este chiar mai împovărat decât mine cu toate gândurile astea, în timp ce lucrează ca un Sisif la o lucrare de diplomă despre tiparele civilizațiilor. Se pare că urmăm un traseu pe care într-o altă vreme și într-o altă formă l-au urmat și înaintașii noștii, fie că au ridicat piramide și au fost conduși de faraoni, fie ca au sculptat Adoniși și Diane și s-au închinat în temple, fie că au inventat hieroglifele și praful de pușcă și  renasc acum sub Mao. Urmează imperiul universal, declinul și prăbușirea. Dacă nu ne vom îngropa sub ruinele marilor și mincinoaselor instituții ale civilizației, ne vom îneca cu siguranță în valul de praf pe care îl vor stârni în cădere. Oricum ar fi, eu sunt de partea pierzătorilor. Câștigătorii îmi provoacă silă.

Sunt uimit de inocența și de pofta de viață a francezilor. Îi văd în jurul meu cum își trăiesc încă o dată fantezia renașterii lor ca imperiu, fantezie pe care acest fanfaron de sorginte napoleoniana – De Gaulle - le-o bagă în cap. Din nou, după 1000 de ani, își imaginează ca civilizația occidentala își afla centrul în Paris; se comportă ca și cum ar fi câștigat războiul și își admiră în oglinda laurii. Oare nu simt răsuflarea Rusiei – sfânta Rusie, ursul trezit în bârlogul său – în nord-est sau ambiția și aroganta economica a Americii care nu așteptă decât un semn pentru a ne absorbi? Oare chiar își imaginează că acum, împărțit, leul Germaniei este pus cu botul pe labe. Francezii stăpânesc arta viețuirii prin imaginar si, din cate înțeleg, este tocmai beneficiul culturii lor (și al culturii în general). Le dau un scop și un sens: continuarea istoriei. Tipul de cultură națională franceză își creează identitățile culturale printr-o puternică mitologie istorică, spre deosebire de tipul culturii naționale germanice unde esențială pentru apartenență este etnicitatea. Dar ea nu mai poate supraviețui mult timp. Bate vântul globalizării din toate direcțiile și nu este vorba decât de timp până când și ei – aparținători ai unor  culturi majore – vor trece prin același purgatoriu ca și noi cei ce aparținem unor culturi minore. Jubilarea lor deșănțată de astăzi nu va trece nepedepsită. Din păcate mă voi fi aruncat până atunci sub roțile istoriei și nu voi beneficia de unica glorie a celor alungați: contemplarea blestemul împlinit.

Știu că dacă mă voi preface în francez, mă voi salva pentru o vreme. De asta am și venit aici. Să mă vindec și să mă regăsesc. De departe și Iadul pare o stațiune de odihnă. Dar Franța nu e Franța propagandei culturale ante și postbelice. Franța nu este Franța lui Rousseau, a lui Carol cel Mare sau a lui Moliere. Franța nu îți oferă nimic diferit, ci doar, poate, mai mult, iar gândul asta îmi animă toate părerile de rău. Franța nu este Franța, dacă nu ești francez, iar plata privilegiului de a fi francez este prea mare. În consecință refuz sa devin francez, la fel cum tu refuzi sa nu fi roman. Este vina lucidității și melancoliei, căci ce altceva ne rămâne amândurora la sfârșitul timpului?

Dacă cunoști viitorul, iar prezentul îl traversezi ca un cataleptic, nu îți rămâne decât Istoria. Atenție! Nu trebuie confundat trecutul cu istoria! În accepțiunea mea, Istoria este doar umbra trecutului ce se întinde până în prezent. O peșteră a lui Platon unde cauzalitatea, temporalitatea și spațialitatea sunt relative și unde exista o singură dimensiune și o grămadă de perspective. Exista vreun adevăr imuabil în Istorie, a cărui cunoaștere să ne mântuiască? Pe cât de limpede și de colorat îmi apare viitorul, pe atât de confuză mi se pare Istoria. Nu este nicio contradicție aici. Viitorul nu este o prezumție a Istoriei, ci a tuturor istoriilor posibile ce converg într-un singur punct. Apocalipsa. Formula salvatoare nu este resemnarea. Dacă nu gândești și nu acționezi în niciun fel – chiar și în slujba răului - viața nu îți mai aparține. Sapă în căutarea Iadului, urăște, formează distopii în imaginație, admiră urâtul, predică sfârșitul în agonie și lumea și viața or să ți se pară minunate. Eu în schimb, scriu. Într-o limbă deja moarta, departe de spațialitatea plaiului mioritic – după cum numea Blaga acel orizont înalt, ritmic și indefinit alcătuit din deal și vale, în care eu am fost odată român.


Cioran, Paris 1950

sâmbătă, 24 mai 2014

Fragmente de jurnal CVIII – Etica minciunii

Uneori cel mai bun mod de a enunța o idee este să îi prezinți în mod onest cristalizarea… După ce am scris despre etică (CVI) am rămas surprins/nedumerit de pornirea kantiană împotriva minciunii. În fond nici măcar Decalogul (în varianta iudaică sau în variantele creștine) nu include porunca: Să nu minți! De ce omul ce se închina zeului Rațiunii era mai categoric în această privință decât însuși Dumnezeu? Kant își justifica critica minciunii – aici cu sensul de judecată – prin imperativul său categoric. Minciuna ca forma de agresiune morală asupra individului, agresiune traumatizantă pe care nu ne-am dori-o și pe care nu ar trebui în consecință să o practicăm. Minciuna ca rău primordial de neiertat. Și totuși până în momentul în care am acceptat (și) formal – în scris – ca normă excluderea finalității ca justificare a unei decizii etice, nu de multe ori am cedat și eu în fața argumentației ce găsea minciuna un rău necesar, rău menit să protejeze de alt rău mai mare. Și câți dintre noi nu au făcut-o? Dar chiar dacă am acceptat în final divorțul deciziei etice de finalitate ei, regula de aur nu mi se părea suficientă. Pe undeva eram convins de răul neadevărului (sub formă explicită, dar și implicită – ascunderea adevărului), dar nu îi găseam locul în logica obiectivă a eticii la care aderasem. Asta până în momentul în care m-am întors asupra propriului meu text (CVI). Undeva în el scrisesem și subliniasem: libertatea şi înlesnirea acesteia este un principiu etic. Nu mi-a fost clar de la început, însă în mine această idee a lucrat și într-un moment cu totul nepotrivit – în mijlocul unei petreceri – am exclamat: Evrika! Da ! Minciuna (sau exprimându-ne mai benign - neadevărul) răpește libertatea de discernământ (XXIV) a individului. Lipsit de opinii adevărate, individul este lipsit de cunoaștere; lipsit de cunoaștere, individul este lipsit de variante pentru alegerile sale; lipsit de variante pentru alegerile sale, individul este lipsit de libertate, iar privarea de libertate contravine principiului enunțat. Pare simplu, însă înțelegerea acestui aspect nu face din păcate mai ușoară viața și deciziile ei etice. Cineva spunea că o lume în care ar exista și s-ar spune doar adevărul ar fi o lume îngrozitoare și poate ca avea dreptate. 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Later edit - 25.09.2015:

Iată fragmentul în care Kant își expune poziția față de minciună: "Sinceritatea este o datorie categorică, absolută, necondiționată a omului față de toți ceilalți oameni, oricare ar fi întinderea daunelor ce pot rezulta din ea pentru el însuși sau pentru altul" (Despre pretinsul drept de a minți din omenie).

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Later edit - 18.01.2016

În această lumină trebuie înțeleasă şi cuvântarea lui Isus cu privire la Adevăr: "Adevărul vă va face liberi" (Ioan 8:32): cunoaşterea adevărului întregește spectrul opțiunilor în faţă conştiinţei şi a discernământului toate opţiunile (adică libertatea de bază va fi satisfăcută). Adevărul are pe acest nivel o valoare epistemologică. Aceeaşi cuvântare comportă însă şi un înţeles superior, la nivelul libertăţii de discernământ: adevărul este introdus ca un criteriu ce poate orienta discernământul (libertatea de discernământ) în faţă alegerii. Prin credinţă, adevărul intră astfel (şi) în sfera eticii.


Pata umană de Philip Roth
























miercuri, 21 mai 2014

Ciorapii


Pe când eram mai simpli și mai noi,
Iar Raiul era mai curat
Dumnezeu ne-a purtat
În picioare
Pe fiecare
Dintre noi.

După ce ne-am îmbibat
Cu toate
Umorile Lui, ne-a zvârlit
În cuva unei mașini de spălat
Păcate,
Unde există și viață
Și moarte…

……………

Voi atârna
La uscat
Cândva…
Ce păcat
Că m-am rătăcit în malaxor

De perechea mea…

Fragmente de jurnal CVII - Iubirea și visarea

Capacitatea de a-ți imagina și a crea o lume mai bună și mai frumoasă este esențială nu numai pentru epistemologie, etică și estetică, ci și pentru afect. Poți iubi ceea ce există, dar este mai vrednic de iubire ceea ce ar putea fi, pentru că ce ar putea fi poate fi închipuit vrednic de iubire. Doar că ceea ar putea fi vrednic de iubire s-ar putea să nu existe și nici să nu poată exista vreodată. Imaginația poate viza atât obiectul iubirii cât și forma iubirii. Iubirea – de exemplu iubirea bărbat-femeie – este un mod de cunoaștere (afectivă) ce nu poate exista în stare pură. Opiniile ei – ulterior alterate – trebuie să îi fie furnizate în mod primar de ale moduri de cunoaștere. Persoanele creative și imaginative (persoanele ce folosesc în mod preponderent o cunoaștere creativă sau imaginativă a lumii) sunt predispuse să folosească opiniile creative și imaginative (și ele la rândul lor – poate ! – opinii sensibile sau raționale alterate) pentru a-și alimenta cunoașterea afectivă. Atâta vreme cât o astfel de cunoaștere – să o numim afecțiune – nu creează așteptări în viața sensibilă (legată de lumea reală), ea nu este dăunătoare, dar este ușor de constatat că afecțiunea pură față de un obiect al lumii interioare cunoscute este rară. În condițiile în care afecțiunea formează însă un gol ce se cere umplut cu opinii reale (senzoriale) și determină alegeri, fenomenul pe care l-am denumit iubire minus (XXVIII) deturnează subiectul cunoașterii de pe calea către fericire(I bis).  Drept concluzie : dacă deciziile etice trebuie luate în numele a ceea ce ar trebui să existe (cunoscând ceea ce ar trebui să existe – opinii etice), deciziile afective trebuie luate în numele a ceea ce există (cunoscând ceea ce există – opinii senzoriale/raționale). Diferențele între ceea ce există și ceea ce ar trebui să există se traduc și în conflicte între etică și afecte. Apelul la rațiune nu este menit să sugrume sau să îngrădească sentimentul, ci să îi redea perspectiva reală pentru a-l face util. Iar utilul pentru om se traduce în termeni de fericire.

Este însă posibilă afecțiunea pentru opinii reale (despre obiecte aparținând lumii reale)? Poate realitatea să fie cunoscută afectiv ? Sau, de fapt, iubirea își dorește să schimbe lumea nu să o ia(/să o cunoască) așa cum există? Și pentru asta trebuie să și-o închipuie (mai bună și mai frumoasă) și – de ce nu ? – să o recreeze ? Altfel spus : Nu cumva iubirea este tocmai încercarea de a îmbunătății continuu realitatea sau cel mult de-a o închipui altfel? (Într-un alt articol (CII) enunțam tocmai etica iubirii). Nu cumva, în cazul aceluiași exemplu de iubire adultă bărbat-femeie, sexualitatea corespunde nivelului cunoașterii senzoriale și raționale, iar iubirea – transcendentă atracției fizice – are nevoie de cunoașterea creativă și mistică. Dacă analizăm iubirea din punctul de vedere epistemologic constatăm ca ea este un simplu obiect (sau o relație între obiecte), ce aparține lumii mistice (și/sau creatoare)? Ea nu există în termeni senzoriali/raționali și nici nu poate fi definită în termeni senzoriali/raționali (prin căutarea proprietăților ei)? Care este atunci legătura ei cu realitatea?

Răspunsul la această întrebare ne luminează mai profund asupra diferenței intre iubirea minus și iubirea plus (XXVIII). Încercarea de schimbare (în contextul cunoașterii afective) a realității ar trebui să plece de la afecțiunea față de realitate. Potențialul de frumusețe și de bunătate este cel care motivează. Ceea ce este când încă nu este și – bineînțeles! – ceea ce este când este. Nu ceea ce am vrea noi să fie. Nu o așteptare a noastră, ci o posibilitate de devenire infinit diversificată a obiectului afecțiunii. Iubirea plus. Cunoașterea afectivă este tocmai cunoașterea acestei posibilități. A putinței și nu a trebuinței; răspunsul la întrebarea kantiană parafrazată «Ce pot iubi?», nu « Ce trebuie să iubesc ?» și prin aceasta o schimbare a perspectivei. O astfel de iubire nu poate fi dezamăgită sau înșelată; este perenă tocmai pentru că se raportează la o realitate (la opinii reale) și evoluează în tandem cu ea, autoîntreținându-se.