A fi liber
înseamnă nu numai a avea opţiuni (libertatea de bază) la îndemână, ci şi a ştii
să alegi, a avea un ghid etic care să îndrume şi să justifice alegerea
(libertatea de discernământ) şi, în final, a acţiona. Oricare ar fi utilitatea
unei alegeri, ea are întotdeauna un judecător, fie că acest judecător este un (Dumne)zeu
oarecare, un juriu mundan sau propria conştiinţa, iar utilitatea alegerii nu
este întotdeauna aceeaşi cu moralitatea ei, stabilită de aceşti judecători mai
mult sau mai puţin intransigenţi. Atunci când apare, conflictul între utilitate
şi moralitate este de fapt un conflict între utilitatea personală şi o
utilitatea superioară a altora (oricine sunt ceilalţi şi oricare este utilitatea
lor). Libertatea este însă şi o premisă ontologică, o premiză a devenirii, a
transcendenţei, a urcării (în sensul invers căderi biblice); iar acest
lucru presupune aderarea la o utilitate mai largă (care să o includă şi pe cea
proprie, într-o relaţie de subordonare). Poate chiar din însăşi definiţia
eticii se (sub)înţelege faptul că principiul etic (îndatorirea morală) este
o obligaţie valabilă în egală măsură pentru individ şi pentru semenii săi,
adică este o intuiţie prezentă în judecata morală comună, într-un cuvânt: este
universalizabilă.
Legea morală
există doar în relaţie cu o voinţă liberă, dar şi invers, o voinţa cu adevărat
liberă se bazează pe o lege morală. Altfel, în lipsa unui element regulativ,
libertatea individuală este redusă (prin supralicitare) şi devine impetuos
pernicioasă atât pentru individ, cât şi pentru societate. Cum se instituie însă
acest element regulativ? În lumina logicii constatăm că pentru a rămâne liberi,
principiul etic – limita şi în acelaşi timp ideal – trebuie şi el ales la
rândul sau fără îngrădire, iar acest fapt ne pune în dificultate. Pe ce cale
spinoasă se ajunge la graalul etic? S-a mai avansat în aceasta direcţie de la
dialogul deschis între Socrate şi Meno de întrebarea: «poate fi virtutea
învăţată?», «este etica asemănătoare matematicii?»? «Ceea ce trebuie să fie sau
să se întâmple» - lumea noumenelor lui Kant, în limita şi de datoria raționalității - aparține ea lumii? Poate fi etica cunoscută,
câtă vreme lumea este ceea ce este, nu ceea ce ar trebui să fie? Dacă nu se
poate furniza un adevăr esenţial etic, cel puţin se poate susţine ca principiul
fundamental (al libertăţii şi nu numai), necesitatea existentei eticii.
Stabilirea ca
axiomă a existenţei principiului/principiilor etic/etice ne uşurează căutarea
alungând umbra absurdului şi a nesiguranţei. Câtă vreme etica serveşte
libertăţii (asigurând discernământul acesteia), putem adăuga un corolar
important prin utilitatea lui practică: libertatea şi înlesnirea acesteia
este un principiu etic. Dacă ne asigurăm de aplicarea acestui principiu, găsim
baza de validare a judecăţii etice prin sufragiu (în măsura în care am
avut dreptate considerând-o o utilitate aflata la intersecţia altor utilităţi
exterioare, o utilitate superioară). Rămâne problema relativităţii şi plecând
de la ea, libertatea (mai exact liberalismul)(link) ne împinge să acceptam încă
un adevăr: acela că nu suntem în măsură (sau nu suntem chemaţi) să judecăm
şi să condamnăm un principiu etic câta vreme el nu aduce atingere propriilor noastre
principii etice. Sau, mai exact, scopului şi întinderii principiilor noastre
etice. Iar prin aceasta susţinem un oarecare relativism cultural, adică
validam (posibilitatea existentei unor) principii etice cu aplicare limitată
regională/temporală. Ceea ce se reduce în sfera practică tocmai la impunerea
legilor; nu la legi in sine, ci la sistemul legislativ.
Câtă vreme
libertatea rămâne un deziderat al omului, oamenii vor căuta principii etice
care să le susţină libertatea. Iar libertatea prin ea însăşi şi prin
deschiderea orizonturilor susţine o selecţie naturală sănătoasă a acestora. În continuare
însă, pentru ca nu putem furniza alte imperative categorice (preluam de la Kant
numele pe care acesta îl da principiului suprem al moralităţii) fără a intra
într-o zonă de nisipuri mişcătoare, vom cerceta în fuga care sunt principiile
metodologice (formale) ale eticii şi relaţiile cu ale zone ale filozofiei.
Pot fi cunoscute
principiile eticii (sau – pentru că atingem zona epistemologiei – opiniile
etice)? În cazul cunoașterii, adevărata problemă care se ridica este
următoarea: câtă vreme etica are ca scop modul în care trebuie să arate lumea,
nu cum ea arată de fapt, iar cunoaşterea se rezuma la lume, pot fi opiniile
etice cunoscute? Putem ameţi învârtindu-ne într-un cerc vicios fără fundamentul
eticii. Din momentul în care am concluzionat că principiile etice există (nu
numai pentru că trebuie să existe pur-şi-simplu, ci pentru că fără ele nu am fi
cu adevărat liberi şi nu am putea alege), deja lumea este mai bogată cu o serie
de opinii etice ce pot fi cunoscute. Avem în interiorul nostru nu numai
o lume cunoscută prin simţuri şi îmbogăţită de raţiune, afecte, imaginaţie şi creaţie,
ci şi o lume perfectibilă, o utopie construită cu ajutorul opiniilor etice (perfectibile
şi ele la rândul lor). Şi cu fiecare alegere (ar trebui să) încercăm să ne
apropiem de aceasta lume perfectibilă (pe care o numim pentru a simplifica exprimarea
- lume etică). Opinia etică face o comparaţie a lumii etice cu o starea
a lumii cunoscute anterioară deciziei (şi acţiunii) şi/sau cu eventuale istorii
alternative ale aceleiaşi lumi cunoscute (counterfactual history). Voinţa
(declanşată şi îndrumată de decizie) are menirea de a relaţiona cele doua lumi
(cea anterioara acţiunii şi cea etică). Opinia etica este o judecată a dorinţei,
dar nu şi a putinţei (influenţată de factori interiori sau exteriori).
Finalitatea acțiunilor
ce urmează deciziilor trebuie luată în considerare în judecata de ordin etic? Este de fapt o întoarcere a ultimelor afirmații
din paragraful anterior sub formă interogativă pentru a le explicita.
Împărtăşim opinia kantiană radicală în această privinţă: nu se pot accepta justificări
ale datoriilor morale prin examinarea consecinţelor acţiunilor
noastre. Este o măsură legitima ce trebuie luată pentru a elimina
influenta a «ceea ce există» asupra a «ceea ce ar trebui să fie» şi pentru a obiectiva şi generaliza enunţurile
(imperativele) moralei. Şi acest principiu ar trebui strecurat în definiţia
eticii, fiindcă fără el judecata etică este (dacă nu imposibilă cel puţin) greu
de susținut, aflându-se în sfera îngăduitoare a relativismului. Mai există un
argument: Este absolut necesară o coerenţă etică. Opiniile etice trebuie
asimilate – cunoscute : J.T.B. (link) - înainte de decizii (pentru ca ele
îndrumă deciziile). Credinţa în ele urmează justificării lor (cunoaşterea
raţională) apriori şi nu aposteriori…, iar aceasta ne conduce la următoare întrebare:
Cum obţinem/ne
formăm opiniile etice? Kant susţinea că (doar) Raţiunea este în măsură să
furnizeze aceste opinii etice, pentru că universalizarea opiniilor etice nu se
poate face decât în măsura în care acestea sunt obiective. Daca adăugăm la
acestea modul propus de cunoaştere etică: credinţa ulterioara justificării şi susţinem
că libertatea este cadrul natural al eticii, ajungem la concluzia că omul are
puterea (şi datoria) să îşi creeze propria morală (propriile îngrădiri) (link).
J.J. Rousseau spunea în Contractul Social că: «Libertatea este supunerea faţa
de o lege pe care ne-o prescriem singuri!» şi putem definii legile care sunt
chemate să ne îngrădească libertatea (instituind-o astfel) ca fiind legi
morale. Trebuie însă acceptat că nu doar facultatea raţiunii a
fost/este/va fi capabilă să formuleze
opinii etice.
- Opiniile etice mistice (religioase).
Cu mult înainte de rațiune, religia a fost cea care a popularizat un set prescriptiv (mai
bun sau mai rău) de principii etice (ex : Să nu minţi, Să nu
ucizi, etc…). Putem propune şi interpretarea (poate nu foarte departe de
adevăr) conform căreia religia a fost (de fapt) o modalitate de a răspândi o
etică în vremea în care prea putini posedau suficientă raţiune pentru a o înţelege
(pentru a-i înţelege justificarea). O eliberare forţată. În religie cunoaşterea
etică începe cu credinţa în opinia etică (credinţa ca justificare a opiniei),
ceea ce nu îi asigura un fundament prea solid. Căci, dacă ar fi să-i dăm
dreptate lui Nietzsche, “Dumnezeu a murit!” deja. Dacă principiile etice
religioase nu s-au prăbuşit imediat după acest ferpar şi – în acelaşi timp -
deicid (link), putem crede : fie ca
Dumnezeu nu a murit cu adevărat iar amintirea Lui trăieşte în ele, fie că
aceste principii au o arie de aplicabilitate ce depăşeşte interesele religioase
(şi atunci, pentru a le revaloriza, este necesar fie să le căutam/descoperim o
justificare, fie să propunem o alte cale de cunoaştere – de exemplu cunoaşterea
afectivă).
- Opiniile etice ale afectului sau
etica inimii. Am arătat intr-un alt articol (link) că dragostea (plus) (link) –
acolo unde ea există - reaşează fiinţa
pe o poziţie privilegiată în faţa vieţii şi a morţii, descătuşându-i un minunat
potenţial cu o formulă etică ce asigură
prin ea însăşi fericirea (după cum dorea să demonstreze Kant pentru cazul
raţiunii) (link). Chiar dacă aceasta finalitate – fericirea
(complexă) (link)! - îi validează în particular principiile, nu este
foarte clar cum modul afectiv de cunoaștere poate asigura şi obiectivitate
apriorica (pe care am pretins-o eticii). Entităţile şi relaţiile din lumea
afectelor – începând cu dragostea! –, permit transmiterea lor – adică cunoaşterea
- sub forma de opinii, însă ele nu pot fi reconstituite în alte lumi mentale
decât în cea în care au luat naştere, în aceeaşi forma şi cu aceeaşi
intensitate. Acelaşi lucru este valabil şi pentru opiniile etice ale afectului.
Nu numai că limbajul este limitat (iubirea nu poate fi nici spusă, nici arătată
în totalitate), dar şi facultatea afectiva trebuie să se adapteze pentru a răspunde
la etica inimii în acelaşi fel. Trebuie remarcat totuşi – spre lauda inimii -
că imperativele ei pot fi uneori (chiar) mai tari decât regula de aur, iar
răspândirea lor ar crea o lume impecabilă şi imposibilă totodată. (Religia
creştină şi-a propus tocmai acest lucru: să modifice capacităţile afective ale
indivizilor, ceea ce poate fi considerat un real progres pe scara taxonomică a
credinţelor religioase. În cazul ei, opiniile etice nu sunt (doar) impuse (prin
cunoaştere mistică), ci se încurajează cunoaşterea lor prin stimularea
(mistică) a facultăţii afective. Tot în această zonă propunem şi următoarea
opinie: încercarea de a obiectiva şi de a răspândi opiniile etice ale
afectului, precum şi modul de cunoaşterea (afectivă) a acestora conduce la
misticism).
Problema eticii
nu se rezumă însă doar la modul în care principiile ei sunt cunoscute –
însuşite – ci vizează şi modul în care ele sunt aplicate. Imperativele categorice
ale lui Kant tratează tocmai acest aspect. Iată formularea lui: «Acţionează
doar potrivit acelei maxime care poate în acelaşi timp să devină o lege
universală», iată imperativul sau categoric asemănător indemnului moral adresat
mulţimii de către Isus în cursul Predicii de pe munte : « Faceti
altora ceea ce doriţi să vă facă ei vouă!». Regula de aur – principiul
reciprocităţii - este suficient şi util doar în măsura în care, aplicat, nu îşi
revendică reacţiunea (e.g.: putem să alegem să nu judecăm aspru din punct de
vedere etic, dacă ne dorim ca lumea să ne accepte şi nouă scăderile). Poate fi
folosit cel mult ca o validare suplimentară în anumite circumstanţe în care
miza este tocmai acel bun şi drept de netăgăduit al omului: libertatea. Orice
altă simetrie în viziunea etica poate fi (şi va fi) discutată câtă vreme
egalitatea este nenaturală şi se bazează pe invidia (Omului Prăbuşit) (link).
(Să nu uităm că în modernitate acesta este sprijinul noţiunii găunoase de
politically correct). Am putea fi eventual deacord cu o rescriere a acestei
reguli sub o formă mai laxă. Opiniile etice trebuie să rămână intacte şi să
ghideze în continuare acţiunile fără să fie influenţate de experienţă (după cum
am susţinut mai sus), însă judecăţile etice (ulterioare alegerii şi acţiunii)
ar trebui să ia în calcul şi circumstanţele şi posibil şi rezultatele.
Ne-am putea păstra astfel imperativele categorice (inclusiv regula de aur) preîntâmpinând
totodată şi abuzurile şi paralizia într-o buclă etică. Se realizează astfel nu numai o adecvare cu
posibilul (link), ci şi cu realul. (Camus scria că: ”Virtutea nu se poate separa de real fără a deveni un principiu al răului”). De altfel nici nu poate fi exclusa o judecată ulterioară pentru o
alegere etică (o acţiune este etică in contextual în care ea este judecabilă
şi este judecată); etica are şi un rol de corectare a acţiunilor; cu cât
abaterea este mai mică cu atât efortul de îndreptare este mai mic şi invers.
După cum concluzionam şi mai sus, pentru a evita judecăţile etice apriorice şi modelarea
eticii în funcţie de ele, opiniile etice trebuie însă fixate înainte de
apariţia unei probleme şi respectiv a unei alegeri de ordin etic. (Tot
Camus completează: « Ea – virtutea n.n. – nu poate nici să se identifice
cu realul fără a se nega pe sine »). Prin respectarea acestui principiu
etica îşi respectă menirea şi asigură supravieţuirea în realitate. (Un exemplu
extrem îl constituie îndemnul samurailor (din Hagakure): Într-o situație extremă, un samurai adevărat va alege
moartea cu siguranță. (link). Această frază poate fi
interpretată astfel: Pentru evitarea dezonoarei, alegerile grele erau făcute
dinainte; moartea în acest caz era răspunsul etic categoric pentru situaţii
extreme pe care samuraii îl dădeau fără ezitare. Moartea devenea un mod valid şi
universal de rezolvare a ambiguităţilor şi antinomiilor etice (în opinia mea
prin apelul la libertatea absoluta) (link)).
În faţa exemplului
anterior, dat de o cultură orientală, constatam că, pe cât de simplă ne pare
teoria, pe atât de complexă sub aspect etic ne apare realitatea. Bucuria
libertăţii este scurtă, pentru ca responsabilităţile sunt pe măsura. Cum ne
apăram libertatea? Există o ierarhie imuabilă a principiilor etice? Dacă adunăm
o serie de principii etice (prescriptive) se poate construi cu ele o
piramidă fără fisuri logice şi fără suprapuneri, care să ne poate ghida
acţiunea în orice împrejurare? Există o sumedenie de exemple de alegeri etice
la care suntem supuşi (sau la care suntem îndemnaţi să ne gândim, dacă nu
zilnic) măcar o dată în viaţă. Şi de obicei imperativele categorice nu îşi
definesc raportul cu alte imperative categorice: excludere reciprocă, excepţii,
completări, etc..., pentru a uşura decizia. În cultura occidentala modernă – ce
preaslăvește libertatea – nu putem recurge la soluţii definitive în cazul conflictelor etice (alegeri ce nu pot fi puse
sub incidenta unui singur principiu etic) şi nici nu puteam fugi din calea lor.
Câtă vreme am respins posibilitatea evaluarea principiilor etice contradictorii
prin exerciţiul comparaţiei rezultatelor posibile, nu rămâne decât să predicăm
existenţa a (încă) unui principiu etic (sau a mai multora) care să incline
balanţa într-un sens sau în altul. Etica alegerii. Şi nici aşa nu putem fi
siguri că balanţa nu rămâne în echilibru. În acest caz totuşi, o alegere
trebuie făcută. Nu putem (în mod rezonabil) pretinde ca morala să nu fie
încălcată; încălcarea ei trebuie făcuta însă din interiorul moralei, fără ca
aceasta să fie abandonată (Horia Roman Patapievici).
Însumând argumentele, observăm că întregul
edificiu etic (pentru a fi stabil) trebuie să se nască sub zodia
discernamantului şi trebuie să crească în mod natural fără impuneri (de
orice fel). Discernământul deserveşte eticii, după cum şi etica la rândul ei deserveşte
libertatea (mai exact libertatea de discernământ)(link). Morala trebuie
cunoscută, exersată şi exercitată (în acelaşi mod în care trebuie cunoscută,
exersata şi exercitată libertatea). (Exista – de ce nu? – şi un o etică şi un discernământ
al inimii – al simţirii).
Putem în final
să lăudam universalitatea acestei construcţii normative? Întrebarea are mai
mult un caracter cultural şi civilizaţional. În fond morala a trecut de-a
lungul istoriei (după cum spune H.R.P.) „prin multe peripeţii. În vremuri
religioase, era data de Zei. În vremuri teologice, a fost expresia Ordinii
creaţiei. În vremurile iluministe, morala era recomandată în virtutea Raţionalităţii preceptelor ei. În vremuri
ştiinţifice, era primită numai acea parte din morala tradiţională căreia i se
putea găsi o raţiune ştiinţifică de a fi (e.g. fidelitatea maritală). În vremuri
moderne, morala urmează servil ideologiile dominante.” Universalitatea ei
consta în principiile ei normative (pe care am încercat să le enunţăm/găsim) nu
în principiile ei prescriptive. Nimic însă nu este etern câtă vreme însăşi raţiunea
ei de a fi este contestată de valul postmodern. Destinul moralei în
postmodernitate se confundă cu destinul libertăţii. Nu capătă un semn negativ,
ceea ce ar face-o vulnerabilă la argumente, ci se destramă. Avem de înfruntat
nu imoralitatea, ci amoralitatea; negarea trecutului începe cu negarea
principiului etic primar: existenţa acestuia. Şi asta nu pentru că premizele
modernităţii nu ar permite o morală dreaptă, puternică şi nouă, eliberată de
dumnezei (link), ci pentru că oamenii chemaţi în faţa libertăţii nu sunt demni
de ea, nu s-au revoltat şi nu au evoluat. Nu sunt nici Dedali şi nici Prometei
(link), ci Icari – Oameni Prăbuşiţi (sau Sisifi după cum îi numeşte Camus), ce
nu ştiu cine sunt, nu îi interesează ce ar trebui să fie şi nici ce pot să fie.
Ei pur şi simplu – sunt. Sunt aceeaşi şi totuşi reînnoiţi, pradă unui hedonism
civilizator şi ipocrit, pentru că noul ajunge să fie nu numai un răspuns
ontologic şi epistemologic, ci şi unul etic. Faptul că întrebările ontologice
sunt suspendate/suprimate (link) conduce nu atât la imposibilitatea decelării
între utilitatea personală şi o utilitate superioară – lucru rămas în datoria cunoaşterii
(raţionale sau de orice altă factură) – cât mai ales la o ieşire din timp –
întoarcerea la prezent! –, la un egoism justificat de dezamăgire şi de lipsa
perspectivei şi, în consecinţă, la o supremaţie a utilităţii personale.
Libertatea în aceste condiţii începe să se identifice cu expresia fără limite a
utilităţii personale. Valoarea absolută data libertăţii individuale maschează
de fapt valoarea data egoismului individual. Moralitatea pentru Omul Prăbuşit
este caducă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu