duminică, 6 aprilie 2014

Jurnal CV – Mitul androginului

Filozoful Gabriel Liiceanu susţinea că eşecul erotic al culturii occidentale îşi are sămânţa, nu în preceptele religioase creştine (cultura religioasă creştină este un copil al culturii (religioase) iudaice) în cadrul căreia care instinctul erotic a fost condamnat şi sugrumat, ci în dialectica lui Socrate (punct de maximă înflorire al culturii greco-romane). Celebrul mit al androginului ne apare ca o răzbunare perfidă a zeilor invidioşi, ca o tiranie tragică a destinului – Nietzsche susţinea că tragedia antica s-a născut o dată cu Eschil şi a murit în textele lui Euripide –, ca o reducere a tuturor posibilităţilor la una singură – imposibilă. Astfel a intrat cu paşi sobri nefericirea în lumea occidentală: prin prezicea iubirii şi a fericirii paradisiace. Iubirea este dată tuturora, însă niciodată fiecăruia în parte; ea umblă printre noi – ne ciocnim poate de ea în fiecare zi! – şi o cumplită deznădejde şi paralizie ne cuprinde în fata imposibilităţii de a o recunoaşte. Glasul inimii, cel care ar trebui să anunţe fără nicio umbră de îndoială apropierea jumătăţii, este de cele mai multe ori – în modernitate – nehotărât, neclar, slab şi uneori polifonic. Rămâne – aşa cum spuneam într-un alt articol (XXVIII) – o speranţa perfectă, un ideal care nu este o reflecţie în oglindă a noastră, a dorinţelor şi a posibilităților noastre, ci o variantă abstractă şi îmbunătăţită a tuturor altor jumătăți întâlnite în medii de popularizarea a acestui mit (literatură, filme, etc…). Iubirea devine o predestinare, astfel încât orice abatere de la model, este în mintea tuturor un eşec şi o justificare a eşecului. Nu se abdică de la principiul 100% sau nimic, principiu pe care, dacă stăm să ne gândim, nu-l aplicăm în mod normal în niciun alt aspect al vieţii.
Nu ar trebui însă făcut vinovat Socrate pentru toate acestea. Mult mai raţional decât toate hoardele lirice născute din Banchetul său – sau a lui Platon -, Socrate a dat o definiţie iubirii mult mai pământeană. Iată ce spune acesta în paragrafele 200 d şi 200 e (notaţiile marginale H. Stephanus):
 «A iubi nu este oare mai degrabă ce nu-i încă sigur, ce nu stăpânim încă? Nu-i să vedem păstrate şi pe viitor ceea ce avem? Şi să ne fie prezente?»
 «Altceva-i amorul, ori e înainte de toate iubirea te-miri-căror lucruri, în al doilea rând tocmai dorul după lucrurile a căror lipsă o simţim?»

Este – surprinzător pentru mine! – chiar definiţia iubirii minus (XXVIII), iubirea care se naşte în suflet (în minte şi în trup) ca un gol ce se cere umplut. (Poate că) Socrate este mai modern decât Nietzsche şi (poate că) altfel ar trebui citit şi interpretat mitul androginului: iubirea minus este ceea ce atrage şi resimte nevoia jumătăţii, pe când iubirea plus este cea care ţine legat androginul în momentul în care acesta este complet(at). Secretul constă nu în unicitatea jumătăţii, ci în modul de fuziune al acestui androgin. Androginul nu este altceva decât o metafora a cuplului ca entitate socială şi culturală, a cuplului ce – odată format - funcţionează cu altceva decât cu dorinţă, vis şi langoare, a cuplului ce trăieşte. Iubirea (minus) se metamorfozează în iubire (plus), în destin, într-o etică ce guvernează viaţa şi o face imposibilă în alte condiţii, în sumarea unor gânduri şi a unor acţiuni. 

Niciun comentariu: