sâmbătă, 29 martie 2014

Fragmente Jurnal CIV - „Ce îmi este îngăduit să sper?"



În secţiunea finală a „Criticii raţiunii pure”, Kant afirmă că interesul raţiunii se poate rezuma la trei întrebări: „Ce pot ştii?”, „Ce trebuie să fac?” şi „Ce îmi este îngăduit să sper?”. Fiecare dintre ele deschide un domeniu filozofic. Prima – epistemologia – este legătura individului cu lumea şi are că răspuns (tot) „ceea ce există”, tot ceea ce poate fi cunoscut – adica Lumea. (De remarcat că el pune întrebarea dinspre individ către lume, în timp ce noi am ales să afirmăm că lumea este tot ceea ce putem cunoaste, adică dintre lume spre individ). A doua întrebare pătrunde pe tărâmul eticii şi poate fi despărţită în două: „ce îmi doresc?” şi „ce trebuie să îmi doresc?”. Etica este un îndreptar al dorinţei şi al vointei; o „teologie a raţiunii” – cum o denumeşte însuşi Kant. Abia dupa asumarea principiilor etice cele două întrebări se combină într-una singură - „Ce trebuie să fac?” sau „Ce ar trebui să fie?”/”Ce ar trebui să fiu?”, iar răspunsurile ei devin imperative ale voinţei (bune). Vă propun o interpretare proprie a celei de-a treia întrebări „Ce îmi este îngăduit să sper?”, răstălmăcind-o în: „Ce poate fi?”/”Ce pot fi?” – întrebare de sorginte ontologică. Cred că pentru a o înţelege mai bine trebuie introdusă mai întâi întrebarea intermediară: „Ce pot să fac?”, întrebare al cărei răspuns se află undeva între „ceea ce există” şi „ceea ce (trebuie să) îmi doresc”. Limitarea speranţei este dată de putinţă. Astfel, maximul posibil al exercitării voinţei (bune) în direcţia dorinţei (bune) - intersecţia dintre dorinţă şi putinţă, neinfluenţată de alţi factori externi – este speranţa. Este de datoria raţiunii să introducă în ecuaţie şi putinţa (chiar şi în probleme etice), fară ca speranţa rezultată să afecteze în vreun fel dorinţa. (Kant dă un alt inteles (mai degrabă un alt sens) acestei întrebări. El corelează cele două întrebări „Ce trebuie să fac?” şi „Ce îmi este îngăduit să sper?” prin formularea: „dacă fac ceea ce trebuie să fac, atunci îmi este îngăduit să sper?”, pentru a susţine ideea că există posibilitatea fericirii în moralitate şi pentru a întări prin aceasta imperativul categoric. La Kant, condiţia fericirii este dată de străduinţa de a fi demn de fericire, de a fi moral.)

P.S. Mă întreb dacă nu şi întrebarea “Ce este frumosul?” – estetica - nu este şi ea (măcar în parte) de datoria Raţiunii?... (Aforism I)

Later edit (26.06.2016): Întrebarea - da! - trebuie ridicată de Raţiune, însă răspunsul nu cred că ţine în totalitate de competenţa Raţiunii...

Niciun comentariu: