În secţiunea
finală a „Criticii raţiunii pure”, Kant afirmă că interesul raţiunii se poate
rezuma la trei întrebări: „Ce pot ştii?”, „Ce trebuie să fac?” şi „Ce îmi este
îngăduit să sper?”. Fiecare dintre ele deschide un domeniu filozofic. Prima –
epistemologia – este legătura individului cu lumea şi are că răspuns (tot) „ceea
ce există”, tot ceea ce poate fi cunoscut – adica Lumea. (De remarcat că el
pune întrebarea dinspre individ către lume, în timp ce noi am ales să afirmăm că
lumea este tot ceea ce putem cunoaste, adică dintre lume spre individ). A doua întrebare pătrunde
pe tărâmul eticii şi poate fi despărţită în două: „ce îmi doresc?” şi „ce trebuie
să îmi doresc?”. Etica este un îndreptar al dorinţei şi al vointei; o „teologie
a raţiunii” – cum o denumeşte însuşi Kant. Abia dupa asumarea principiilor etice
cele două întrebări se combină într-una singură - „Ce trebuie să fac?” sau „Ce
ar trebui să fie?”/”Ce ar trebui să fiu?”, iar răspunsurile ei devin imperative
ale voinţei (bune). Vă propun o interpretare proprie a celei de-a treia întrebări
„Ce îmi este îngăduit să sper?”, răstălmăcind-o în: „Ce poate fi?”/”Ce pot fi?”
– întrebare de sorginte ontologică. Cred că pentru a o înţelege mai bine trebuie
introdusă mai întâi întrebarea intermediară: „Ce pot să fac?”, întrebare al
cărei răspuns se află undeva între „ceea ce există” şi „ceea ce (trebuie să) îmi
doresc”. Limitarea speranţei este dată de putinţă. Astfel, maximul posibil al exercitării
voinţei (bune) în direcţia dorinţei (bune) - intersecţia dintre dorinţă şi
putinţă, neinfluenţată de alţi factori externi – este speranţa. Este de datoria
raţiunii să introducă în ecuaţie şi putinţa (chiar şi în probleme etice), fară
ca speranţa rezultată să afecteze în vreun fel dorinţa. (Kant dă un alt inteles
(mai degrabă un alt sens) acestei întrebări. El corelează cele două întrebări „Ce
trebuie să fac?” şi „Ce îmi este îngăduit să sper?” prin formularea: „dacă fac
ceea ce trebuie să fac, atunci îmi este îngăduit să sper?”, pentru a susţine
ideea că există posibilitatea fericirii în moralitate şi pentru a întări prin
aceasta imperativul categoric. La Kant, condiţia fericirii este dată de străduinţa
de a fi demn de fericire, de a fi moral.)
P.S. Mă întreb
dacă nu şi întrebarea “Ce este frumosul?” – estetica - nu este şi ea (măcar în
parte) de datoria Raţiunii?... (Aforism I)
Later edit (26.06.2016): Întrebarea - da! - trebuie ridicată de Raţiune, însă răspunsul nu cred că ţine în totalitate de competenţa Raţiunii...
Later edit (26.06.2016): Întrebarea - da! - trebuie ridicată de Raţiune, însă răspunsul nu cred că ţine în totalitate de competenţa Raţiunii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu