Sunt zile în
care nu poți ignora primăvara. Oricât de mult ai îmbrăţişat virtuțile raționalității,
oricât de stafidită îţi este inima, oricât de adânc ești pierdut în labirintul
de betoane, trâmbițele de aur ale soarelui îţi trezesc ființa pe neașteptate. Şi
atunci constatarea că ești viu este un amestec de bucurie nestăpânita, de
neliniști şi de revoltă – o polifonie de sentimente pe care sufletul o cânta în
timp ce se topește. Este de-ajuns să deschizi din imprudenţă fereastra în orele
dimineții ca să simți cum lumina crudă şi vântul subțire te încarcă până la
refuz cu o energie elementară căreia nu îi găsești încă nicio întrebuințare.
Devine un chin peste zi – în exercițiul fidelității faţă de muncă - să ignori
imboldurile de a gusta până la saturație, până la explozie, din ambrozia
acestei energii, descătuşând-o. E aproape o boala şi o recunoști cu mirare şi
în cei ce se învârt în jurul tău. Te întrebi dacă epidemia verde ce se răspândeşte
prin parcuri nu se transmite cumva şi la oameni prin mijlocirea miresmele
aspre ale florilor - narcise, forsiția, frezii, primule, liliac, cale. Ochii tuturor
zboară ca niște albine încărcate cu miere, pe buze flutura un zâmbet larg ca un
steag al predării, umerii se îndreaptă, pașii sunt mai săltaţi, iar culorile de
pe haine explodează. Şi mai este şi cerul – o oglindă a tinereții pământului:
vesel, nestatornic şi nepăsător. Fără să fie nevoie să îl privești îl
simți la zenit deasupra capului ca o aureolă, iar la apus ca o miruire. Este
izvorul unui panteism naiv în care se predică o etică şi o estetică a
dragostei, în care te scazi cu o exaltare copilăreasca. Şi apoi bei din el şi
amețești şi nu mai ştii dacă trupul îţi este bolnav sau sufletul tău tocmai s-a
botezat într-o nouă credinţă. Nu căldura, nu florile, nu soarele, nu însumarea
unor manifestări exterioare este primăvara, ci acesta schimbare interioară,
acest freamăt, acest soc, imposibil de ignorat. Sunt zile…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu