Jurnal CII – Despre moarte si despre
iubire
Preambul. Prezumând existenţa iubirii, cele două mari păcate în iubire sunt – nimic nou şi extraordinar până aici! - verbele „a
dori” şi – respectiv – finalitatea ei nesatisfăcătoare: „a avea”. Iar
dacă afirmația nu îşi este sieşi îndeajuns, toate cuvintele menite să o
expliciteze vor fi irosite. Sunt persoane pentru care iubirea (iubirea minus (XXVIII))
în formulările ei intime se sprijină nemijlocit pe aceste verbe. Iar în cazul în
care (se îndrăznește) dărâmarea lor cu afirmaţii atât de categorice, ea –
iubirea sau Iubirea – rămâne (doar) un frontispiciu fără coloane ce sfidează
legile gravitaţiei, aşteptându-şi – ca în desene animate - prăbușirea. Pentru
aceste persoane este nevoie - nu de o explicitare – ci de o completare menită
să le construiască în loc pe interior alte coloane. Una dintre ele este ușor de
găsit în principiul creștin – „a dărui” (pănă la sensul lui extrem de
jertfă), principul de altfel opus principiului modern(ităţii) de „a avea”.
Teza. Cealaltă coloană ce conferă forță şi
stabilitate iubirii este – surprinzător! – verbul „a muri”. Iar aici
sunt necesare explicațiile…
Demonstrația. Este o întreprindere delicată defrișarea unui teren al gândirii ce a înspăimântat şi a inspirat dintotdeauna:
infama moarte, plecând de la însăşi principiul iubirii. (Fără a-i nega
existenţa, fără a-i căuta definiţia precisă şi fără a intra în jocuri
lingvistice – nu numai sterile dar şi - distructive de genul: iubirea de moarte
sau moartea din iubire).
Să nu uităm că,
în mod normal şi natural, două sunt coordonatele în care operează fiinţa umană
sub constrângerile biologicului/biologiei şi ale psihicului/psihologiei – şi
acum şi ale filozofiei: erosul şi thanatosul. Iubirea (viaţa) şi moartea. Ambele
exercită fără oprire de la început până la sfârşit o atracţie şi o presiune sfâşietoare
– în sensul ca au semne opuse – asupra fiinţei. La polul iubirii – expresia spiritualizată
a instinctului/impulsului de reproducere şi de adaptare – aceasta îşi caută în
mod deschis şi recognoscibil ieşirea din fiinţa umană. La polul opus al morţii –
se produce o închidere, o ascundere în fiinţa umană. Fiinţa – din interiorul ei
– nu se confruntă cu moartea (cu propriul sfârşit) ca eveniment, ci ca
posibilitate (G. Liiceanu/M. Heidegger). Iar această posibilitate – ce conferă
statutul de muritor şi nicidecum cel de condamnat – îşi caută ascunzişuri în fiinţa
şi în acţiunile ei.
Decăderea, sfârșitul
şi descompunerea materiei omeneşti – spectacol banal şi penibil în sine – a lăsat
urme adânci în suflete şi în minţi, încă din cele mai vechi timpuri, (până când
a ajuns o parte constitutivă a fiinţei umane eludând sistematic conștiința trează
şi refugiindu-se în toate aspectele vieţii ca o umbră). Posibilitatea morții este
o povară (sau un blestem) – poate tocmai acel măr otrăvit din pomul cunoaşterii!
– pentru că o comparăm cu imaginile altor morţi (de data asta ca evenimente),
până când devine o certitudine. Şi astfel o trăim zilnic. Moartea devine nu doar
o finalitate, ci (şi) un impuls în sine, stârnit şi ascuns de spaima pe care o
provoacă. (Altfel spus: impulsul morţii, impulsul (auto)distrugerii ajunge să
se ascundă tocmai în spaima de moarte).
Din perspectiva
fiinţei, iubirea şi moartea nu mai sunt doar concepte sterile sau intuiţii
sensibile, ci leagă în mod profund ontologic ființa de lume. Din împletirea lor
în sfârşit viaţa capătă un sens, fiindcă ele dau limitele, respectiv conținutul
vieții. Moartea este un orizont. Este o inevitabilă posibilitate ce ne face să
înglobăm într-un interval temporar restrâns o infinitatea de alte posibilităţi
şi tot atâtea regrete, (pe lângă care suma reuşitelor sau a eşecurilor
experimentate pare infimă şi cu atât mai preţioasă). (Este posibilă – atât de
posibila pe cat de posibilă este apropierea de o altă cultură decât cea
occidentală – trasarea unei paralele între Martin Heidegger (Fiinţă şi Timp) şi
Yokio Mishima (Calea samuraiului modern).
Afirmaţia: Calea
samuraiului este moartea. Într-o
situație extremă, un samurai adevărat va alege moartea cu siguranță (preluată din Hagakure) şi sintagma „fiinţarea
intru moarte” în care „a putea să nu fii” dă vigoare lui ”a putea fii”, par a
avea rădăcini comune:) Nu faptul ca vom muri la un moment dat contează, ci că,
murind, trebuie să ştim cum voi trăi. Este justificarea necesităţii unui principiu
etic.
Iar dragostea
este tocmai acest principiu etic care transforma spaima întunecată şi difuză a
morţii într-un linişte luminoasă şi restaurează onoarea pierdută a fiinţei.
Dragostea tocmai prin intuiţia morţii îşi capătă caracterul imaterial, etern şi
inviolabil. Limita temporală a vieţii – interpretată corect – induce o tensiune
spaţială, un interes faţă de viaţă, într-un cuvânt - viaţa însăşi.
Concluzia. Iată de ce verbul „a muri” – mai corect „a
nu fi” - alături de „a dărui” (sau/şi „a renunţa”) devine atât de important pentru iubire (iubirea plus) (XXVIII)). Conștiința morții trezește necesitatea
devenirii, iar devenirea are nevoie de un ghid – de un principiu etic. Acolo
unde există, iubirea se sprijină pe moarte, este o devenire şi deci poate (şi trebuie) să devină un principiu etic. Simplificând:
Moarte -> Conștiința morții -> Iubire
-> Principiu Etic -> Viața ca o devenire.
Notă. Același scriitor-samurai Yokio Mishima (în poză) a
scris: „Possessing by letting go of things was a secret of ownership unknown to
youth.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu