miercuri, 12 martie 2014

Fragmente Jurnal CII - Despre moarte şi despre iubire

Jurnal CII – Despre moarte si despre iubire

Preambul. Prezumând existenţa iubirii, cele două mari păcate în iubire sunt – nimic nou şi extraordinar până aici! - verbele „a dori” şi – respectiv – finalitatea ei nesatisfăcătoare: „a avea”. Iar dacă afirmația nu îşi este sieşi îndeajuns, toate cuvintele menite să o expliciteze vor fi irosite. Sunt persoane pentru care iubirea (iubirea minus (XXVIII)) în formulările ei intime se sprijină nemijlocit pe aceste verbe. Iar în cazul în care (se îndrăznește) dărâmarea lor cu afirmaţii atât de categorice, ea – iubirea sau Iubirea – rămâne (doar) un frontispiciu fără coloane ce sfidează legile gravitaţiei, aşteptându-şi – ca în desene animate - prăbușirea. Pentru aceste persoane este nevoie - nu de o explicitare – ci de o completare menită să le construiască în loc pe interior alte coloane. Una dintre ele este ușor de găsit în principiul creștin – „a dărui” (pănă la sensul lui extrem de jertfă), principul de altfel opus principiului modern(ităţii) de „a avea”.

Teza. Cealaltă coloană ce conferă forță şi stabilitate iubirii este – surprinzător! – verbul „a muri”. Iar aici sunt necesare explicațiile…

Demonstrația. Este o întreprindere delicată defrișarea unui teren al gândirii ce a înspăimântat şi a inspirat dintotdeauna: infama moarte, plecând de la însăşi principiul iubirii. (Fără a-i nega existenţa, fără a-i căuta definiţia precisă şi fără a intra în jocuri lingvistice – nu numai sterile dar şi - distructive de genul: iubirea de moarte sau moartea din iubire).
Să nu uităm că, în mod normal şi natural, două sunt coordonatele în care operează fiinţa umană sub constrângerile biologicului/biologiei şi ale psihicului/psihologiei – şi acum şi ale filozofiei: erosul şi thanatosul. Iubirea (viaţa) şi moartea. Ambele exercită fără oprire de la început până la sfârşit o atracţie şi o presiune sfâşietoare – în sensul ca au semne opuse – asupra fiinţei. La polul iubirii – expresia spiritualizată a instinctului/impulsului de reproducere şi de adaptare – aceasta îşi caută în mod deschis şi recognoscibil ieşirea din fiinţa umană. La polul opus al morţii – se produce o închidere, o ascundere în fiinţa umană. Fiinţa – din interiorul ei – nu se confruntă cu moartea (cu propriul sfârşit) ca eveniment, ci ca posibilitate (G. Liiceanu/M. Heidegger). Iar această posibilitate – ce conferă statutul de muritor şi nicidecum cel de condamnat – îşi caută ascunzişuri în fiinţa şi în acţiunile ei.
Decăderea, sfârșitul şi descompunerea materiei omeneşti – spectacol banal şi penibil în sine – a lăsat urme adânci în suflete şi în minţi, încă din cele mai vechi timpuri, (până când a ajuns o parte constitutivă a fiinţei umane eludând sistematic conștiința trează şi refugiindu-se în toate aspectele vieţii ca o umbră). Posibilitatea morții este o povară (sau un blestem) – poate tocmai acel măr otrăvit din pomul cunoaşterii! – pentru că o comparăm cu imaginile altor morţi (de data asta ca evenimente), până când devine o certitudine. Şi astfel o trăim zilnic. Moartea devine nu doar o finalitate, ci (şi) un impuls în sine, stârnit şi ascuns de spaima pe care o provoacă. (Altfel spus: impulsul morţii, impulsul (auto)distrugerii ajunge să se ascundă tocmai în spaima de moarte).
Din perspectiva fiinţei, iubirea şi moartea nu mai sunt doar concepte sterile sau intuiţii sensibile, ci leagă în mod profund ontologic ființa de lume. Din împletirea lor în sfârşit viaţa capătă un sens, fiindcă ele dau limitele, respectiv conținutul vieții. Moartea este un orizont. Este o inevitabilă posibilitate ce ne face să înglobăm într-un interval temporar restrâns o infinitatea de alte posibilităţi şi tot atâtea regrete, (pe lângă care suma reuşitelor sau a eşecurilor experimentate pare infimă şi cu atât mai preţioasă). (Este posibilă – atât de posibila pe cat de posibilă este apropierea de o altă cultură decât cea occidentală – trasarea unei paralele între Martin Heidegger (Fiinţă şi Timp) şi  Yokio Mishima (Calea samuraiului modern). Afirmaţia: Calea samuraiului este moartea. Într-o situație extremă, un samurai adevărat va alege moartea cu siguranță (preluată din Hagakure) şi sintagma „fiinţarea intru moarte” în care „a putea să nu fii” dă vigoare lui ”a putea fii”, par a avea rădăcini comune:) Nu faptul ca vom muri la un moment dat contează, ci că, murind, trebuie să ştim cum voi trăi. Este justificarea necesităţii unui principiu etic.  
Iar dragostea este tocmai acest principiu etic care transforma spaima întunecată şi difuză a morţii într-un linişte luminoasă şi restaurează onoarea pierdută a fiinţei. Dragostea tocmai prin intuiţia morţii îşi capătă caracterul imaterial, etern şi inviolabil. Limita temporală a vieţii – interpretată corect – induce o tensiune spaţială, un interes faţă de viaţă, într-un cuvânt - viaţa însăşi.  

Concluzia. Iată de ce verbul „a muri” – mai corect „a nu fi” -  alături de „a dărui” (sau/şi „a renunţa”) devine atât de important pentru iubire (iubirea plus) (XXVIII)). Conștiința morții trezește necesitatea devenirii, iar devenirea are nevoie de un ghid – de un principiu etic. Acolo unde există, iubirea se sprijină pe moarte, este o devenire şi deci poate  (şi trebuie) să devină un principiu etic. Simplificând: Moarte -> Conștiința morții ->  Iubire -> Principiu Etic -> Viața ca o devenire.

Notă. Același scriitor-samurai Yokio Mishima (în poză) a scris: „Possessing by letting go of things was a secret of ownership unknown to youth.”


Niciun comentariu: