sâmbătă, 29 martie 2014

Fragmente Jurnal CIV - „Ce îmi este îngăduit să sper?"



În secţiunea finală a „Criticii raţiunii pure”, Kant afirmă că interesul raţiunii se poate rezuma la trei întrebări: „Ce pot ştii?”, „Ce trebuie să fac?” şi „Ce îmi este îngăduit să sper?”. Fiecare dintre ele deschide un domeniu filozofic. Prima – epistemologia – este legătura individului cu lumea şi are că răspuns (tot) „ceea ce există”, tot ceea ce poate fi cunoscut – adica Lumea. (De remarcat că el pune întrebarea dinspre individ către lume, în timp ce noi am ales să afirmăm că lumea este tot ceea ce putem cunoaste, adică dintre lume spre individ). A doua întrebare pătrunde pe tărâmul eticii şi poate fi despărţită în două: „ce îmi doresc?” şi „ce trebuie să îmi doresc?”. Etica este un îndreptar al dorinţei şi al vointei; o „teologie a raţiunii” – cum o denumeşte însuşi Kant. Abia dupa asumarea principiilor etice cele două întrebări se combină într-una singură - „Ce trebuie să fac?” sau „Ce ar trebui să fie?”/”Ce ar trebui să fiu?”, iar răspunsurile ei devin imperative ale voinţei (bune). Vă propun o interpretare proprie a celei de-a treia întrebări „Ce îmi este îngăduit să sper?”, răstălmăcind-o în: „Ce poate fi?”/”Ce pot fi?” – întrebare de sorginte ontologică. Cred că pentru a o înţelege mai bine trebuie introdusă mai întâi întrebarea intermediară: „Ce pot să fac?”, întrebare al cărei răspuns se află undeva între „ceea ce există” şi „ceea ce (trebuie să) îmi doresc”. Limitarea speranţei este dată de putinţă. Astfel, maximul posibil al exercitării voinţei (bune) în direcţia dorinţei (bune) - intersecţia dintre dorinţă şi putinţă, neinfluenţată de alţi factori externi – este speranţa. Este de datoria raţiunii să introducă în ecuaţie şi putinţa (chiar şi în probleme etice), fară ca speranţa rezultată să afecteze în vreun fel dorinţa. (Kant dă un alt inteles (mai degrabă un alt sens) acestei întrebări. El corelează cele două întrebări „Ce trebuie să fac?” şi „Ce îmi este îngăduit să sper?” prin formularea: „dacă fac ceea ce trebuie să fac, atunci îmi este îngăduit să sper?”, pentru a susţine ideea că există posibilitatea fericirii în moralitate şi pentru a întări prin aceasta imperativul categoric. La Kant, condiţia fericirii este dată de străduinţa de a fi demn de fericire, de a fi moral.)

P.S. Mă întreb dacă nu şi întrebarea “Ce este frumosul?” – estetica - nu este şi ea (măcar în parte) de datoria Raţiunii?... (Aforism I)

Later edit (26.06.2016): Întrebarea - da! - trebuie ridicată de Raţiune, însă răspunsul nu cred că ţine în totalitate de competenţa Raţiunii...

miercuri, 26 martie 2014

Fragment de Baladă

Departe, pe unde-ncă nu e
Vreo dâră de sânge şi rug,
Pe dealuri sub luna gălbuie,
Doi tineri ca ciutele fug.

Îi ceartă şi spaima şi dorul
De tot ce în urmă-au lăsat;
Şi-i cheamă la el viitorul
Să-i scape de focul turbat.

Cosiţe de flori înainte
Şi-un stol de-ntuneric ‘napoi;
Înnoadă cărarea cuminte
Şi
-o torc sub o vrajă-amândoi;

El - tânăr de piatră, subţire,
Ea – rumenă, dulce fuior
Mireasă promisă, el mire,
Uniţi sub cunună de dor.

Aleargă, aleargă întruna
Prin coama pădurii, în jos;
În spate se-nfoaie furtuna
Şi-n faţă, pârâul duios.

E noapte amară şi sfântă;
Sărutul e fraged şi greu;
Prin oase dogoarea le cântă,
Dar geru-i pândeşte mereu;

Ea spune cu voce înceată:
“Iubite, e noapte, mă tem!
Ci du-mă departe, săgeată,
Departe de ger şi blestem”

El –tânăr cu umeri de criţă
O-nchide aproape,-n inel;
Ea creşte sfios ca o viţă
În toamnă, pe trunchi de oţel.

“N-ai teamă iubito, aproape
Suntem de tărâmul promis
Să trecem de munţi şi de ape
În zbor de lumină şi vis .“

Ca robul în palme-o sărută
Şi-n lungul potecii se rup
Îndemnuri şi urme de ciută
Da
-n ceafă-i duhoarea de lup.

Aleargă, aleargă-n câmpie,
Ca doi licurici în amurg,
Deasupra sunt stele o mie
Şi nouri în turme se scurg.

Aleargă, aleargă spre astre –
Doi tineri bezmetici şi orbi;
În faţă sunt păsări măiastre,
În spate e tunet de corbi.

Ea ţipă cu voce uriaşă:
“Iubite, e noapte, mă tem,
Mi-e sângele plâns pe cămaşă
Şi-n braţele tale sunt ghem”.

El – tânăr cu ochii în floare
La buza pământului stând
Răspunde mocnit: “Ţi se pare!;
Alungă netrebnicul gând!

Să mergem iubito, ‘nainte,
Sătui de nădejde, pe drum;
Şopârla durerilor minte,
Nu-i timp de odihnă acum”.

Alergă smeriţi mai departe,
Pe ape sub cerul târziu,
În urma e tropot de moarte,
Dar totu’ ‘nainte e viu.

El - tânăr necopt, doar în faţă
Se uita; ea – doar inapoi
El vede odihnă ; ea – ceaţă
Şi moarte şi surle şi ploi.

Ea-l mustră cu voce sfârşită:
“Iubite, e noapte, mă tem!”
Dar el o împacă “Iubită,
E ceasul de foc şi blestem”

“Ci, iată sfârşitul ne-aşteaptă
Tărâmul de vis a rămas
Pitit pe cărarea cea dreaptă,
Aproape de zori, la un pas”.

Dar totul se curmă-ntr-o clipă
De parcă nicicând n-ar fi fost,
Degeaba-i iubirea aripă
Căci răul nu intră în post.

Sub rănile talpilor cască
Pământul o gură avid
În zori şi-n capcana câinească
Duşmanii de moarte îi prind.

Aforism III

De-a lungul vieţii inima nu trebuie să înveţe nimic, niciodată. Inima ştie încă de la început totul. Eşecurile, trădările, căderile, tot ceea ce Raţiunea trece la capitolul experienţă, nu fac altceva decât să o împuţineze, dacă cumva se încăpăţânează să înveţe ceva din ele. Nu! Inima trebuie să îşi uite şi să îşi ierte suferintele neconditionat; în urma lor nu trebuie să rămână în inimă decât un gol din ce în ce mai mare, gata oricând să primescă şi să dăruiască dragoste.

luni, 17 martie 2014

Fragmente Jurnal CIII - Primăvara

Sunt zile în care nu poți ignora primăvara. Oricât de mult ai îmbrăţişat virtuțile raționalității, oricât de stafidită îţi este inima, oricât de adânc ești pierdut în labirintul de betoane, trâmbițele de aur ale soarelui îţi trezesc ființa pe neașteptate. Şi atunci constatarea că ești viu este un amestec de bucurie nestăpânita, de neliniști şi de revoltă – o polifonie de sentimente pe care sufletul o cânta în timp ce se topește. Este de-ajuns să deschizi din imprudenţă fereastra în orele dimineții ca să simți cum lumina crudă şi vântul subțire te încarcă până la refuz cu o energie elementară căreia nu îi găsești încă nicio întrebuințare. Devine un chin peste zi – în exercițiul fidelității faţă de muncă - să ignori imboldurile de a gusta până la saturație, până la explozie, din ambrozia acestei energii, descătuşând-o. E aproape o boala şi o recunoști cu mirare şi în cei ce se învârt în jurul tău. Te întrebi dacă epidemia verde ce se răspândeşte prin parcuri nu se transmite cumva şi la oameni prin mijlocirea miresmele aspre ale florilor - narcise, forsiția, frezii, primule, liliac, cale. Ochii tuturor zboară ca niște albine încărcate cu miere, pe buze flutura un zâmbet larg ca un steag al predării, umerii se îndreaptă, pașii sunt mai săltaţi, iar culorile de pe haine explodează. Şi mai este şi cerul – o oglindă a tinereții pământului: vesel, nestatornic şi nepăsător. Fără să fie nevoie să îl privești îl simți la zenit deasupra capului ca o aureolă, iar la apus ca o miruire. Este izvorul unui panteism naiv în care se predică o etică şi o estetică a dragostei, în care te scazi cu o exaltare copilăreasca. Şi apoi bei din el şi amețești şi nu mai ştii dacă trupul îţi este bolnav sau sufletul tău tocmai s-a botezat într-o nouă credinţă. Nu căldura, nu florile, nu soarele, nu însumarea unor manifestări exterioare este primăvara, ci acesta schimbare interioară, acest freamăt, acest soc, imposibil de ignorat. Sunt zile…


Mai 

vineri, 14 martie 2014

Aforism II

Soarele eticii luminează paşii cunoașterii pe calea frumosului.

miercuri, 12 martie 2014

Fragmente Jurnal CII - Despre moarte şi despre iubire

Jurnal CII – Despre moarte si despre iubire

Preambul. Prezumând existenţa iubirii, cele două mari păcate în iubire sunt – nimic nou şi extraordinar până aici! - verbele „a dori” şi – respectiv – finalitatea ei nesatisfăcătoare: „a avea”. Iar dacă afirmația nu îşi este sieşi îndeajuns, toate cuvintele menite să o expliciteze vor fi irosite. Sunt persoane pentru care iubirea (iubirea minus (XXVIII)) în formulările ei intime se sprijină nemijlocit pe aceste verbe. Iar în cazul în care (se îndrăznește) dărâmarea lor cu afirmaţii atât de categorice, ea – iubirea sau Iubirea – rămâne (doar) un frontispiciu fără coloane ce sfidează legile gravitaţiei, aşteptându-şi – ca în desene animate - prăbușirea. Pentru aceste persoane este nevoie - nu de o explicitare – ci de o completare menită să le construiască în loc pe interior alte coloane. Una dintre ele este ușor de găsit în principiul creștin – „a dărui” (pănă la sensul lui extrem de jertfă), principul de altfel opus principiului modern(ităţii) de „a avea”.

Teza. Cealaltă coloană ce conferă forță şi stabilitate iubirii este – surprinzător! – verbul „a muri”. Iar aici sunt necesare explicațiile…

Demonstrația. Este o întreprindere delicată defrișarea unui teren al gândirii ce a înspăimântat şi a inspirat dintotdeauna: infama moarte, plecând de la însăşi principiul iubirii. (Fără a-i nega existenţa, fără a-i căuta definiţia precisă şi fără a intra în jocuri lingvistice – nu numai sterile dar şi - distructive de genul: iubirea de moarte sau moartea din iubire).
Să nu uităm că, în mod normal şi natural, două sunt coordonatele în care operează fiinţa umană sub constrângerile biologicului/biologiei şi ale psihicului/psihologiei – şi acum şi ale filozofiei: erosul şi thanatosul. Iubirea (viaţa) şi moartea. Ambele exercită fără oprire de la început până la sfârşit o atracţie şi o presiune sfâşietoare – în sensul ca au semne opuse – asupra fiinţei. La polul iubirii – expresia spiritualizată a instinctului/impulsului de reproducere şi de adaptare – aceasta îşi caută în mod deschis şi recognoscibil ieşirea din fiinţa umană. La polul opus al morţii – se produce o închidere, o ascundere în fiinţa umană. Fiinţa – din interiorul ei – nu se confruntă cu moartea (cu propriul sfârşit) ca eveniment, ci ca posibilitate (G. Liiceanu/M. Heidegger). Iar această posibilitate – ce conferă statutul de muritor şi nicidecum cel de condamnat – îşi caută ascunzişuri în fiinţa şi în acţiunile ei.
Decăderea, sfârșitul şi descompunerea materiei omeneşti – spectacol banal şi penibil în sine – a lăsat urme adânci în suflete şi în minţi, încă din cele mai vechi timpuri, (până când a ajuns o parte constitutivă a fiinţei umane eludând sistematic conștiința trează şi refugiindu-se în toate aspectele vieţii ca o umbră). Posibilitatea morții este o povară (sau un blestem) – poate tocmai acel măr otrăvit din pomul cunoaşterii! – pentru că o comparăm cu imaginile altor morţi (de data asta ca evenimente), până când devine o certitudine. Şi astfel o trăim zilnic. Moartea devine nu doar o finalitate, ci (şi) un impuls în sine, stârnit şi ascuns de spaima pe care o provoacă. (Altfel spus: impulsul morţii, impulsul (auto)distrugerii ajunge să se ascundă tocmai în spaima de moarte).
Din perspectiva fiinţei, iubirea şi moartea nu mai sunt doar concepte sterile sau intuiţii sensibile, ci leagă în mod profund ontologic ființa de lume. Din împletirea lor în sfârşit viaţa capătă un sens, fiindcă ele dau limitele, respectiv conținutul vieții. Moartea este un orizont. Este o inevitabilă posibilitate ce ne face să înglobăm într-un interval temporar restrâns o infinitatea de alte posibilităţi şi tot atâtea regrete, (pe lângă care suma reuşitelor sau a eşecurilor experimentate pare infimă şi cu atât mai preţioasă). (Este posibilă – atât de posibila pe cat de posibilă este apropierea de o altă cultură decât cea occidentală – trasarea unei paralele între Martin Heidegger (Fiinţă şi Timp) şi  Yokio Mishima (Calea samuraiului modern). Afirmaţia: Calea samuraiului este moartea. Într-o situație extremă, un samurai adevărat va alege moartea cu siguranță (preluată din Hagakure) şi sintagma „fiinţarea intru moarte” în care „a putea să nu fii” dă vigoare lui ”a putea fii”, par a avea rădăcini comune:) Nu faptul ca vom muri la un moment dat contează, ci că, murind, trebuie să ştim cum voi trăi. Este justificarea necesităţii unui principiu etic.  
Iar dragostea este tocmai acest principiu etic care transforma spaima întunecată şi difuză a morţii într-un linişte luminoasă şi restaurează onoarea pierdută a fiinţei. Dragostea tocmai prin intuiţia morţii îşi capătă caracterul imaterial, etern şi inviolabil. Limita temporală a vieţii – interpretată corect – induce o tensiune spaţială, un interes faţă de viaţă, într-un cuvânt - viaţa însăşi.  

Concluzia. Iată de ce verbul „a muri” – mai corect „a nu fi” -  alături de „a dărui” (sau/şi „a renunţa”) devine atât de important pentru iubire (iubirea plus) (XXVIII)). Conștiința morții trezește necesitatea devenirii, iar devenirea are nevoie de un ghid – de un principiu etic. Acolo unde există, iubirea se sprijină pe moarte, este o devenire şi deci poate  (şi trebuie) să devină un principiu etic. Simplificând: Moarte -> Conștiința morții ->  Iubire -> Principiu Etic -> Viața ca o devenire.

Notă. Același scriitor-samurai Yokio Mishima (în poză) a scris: „Possessing by letting go of things was a secret of ownership unknown to youth.”


duminică, 9 martie 2014

Teorema lui Cristian Vasiliu


Într-un triunghi echilateral, suma algebrică a distanţelor de la centrul cercului circumscris la proiecţiile vârfurilor triunghiului pe orice dreaptă ce trece prin centrul cercului circumscris este zero.  
Demonstraţia - aici