duminică, 9 februarie 2014

Fragmente Jurnal XCVIII - Zăpada

Scufundat ca Atlantida sub zăpezi oraşul pare mai liber şi mai curat. Frigul liniştit şi insidios sterilizează în profunzime – până la suflete. Nu degeaba sărbătorile (re)naşterii sunt însemnate în calendarul iernii; atunci au oamenii nevoie mai mult ca niciodată de căldură. De căldură fizică, dar mai ales de căldură sufletească. Bunătatea lor are în ea o mult mai mică doză de ipocrizie decât vor să creadă detractorii atei. Este efectul banal al pornirii furnalelor interne. Eu însumi mişcându-mă îngreunat prin nămeţii unei ierni întârziate sau privindu-i pe fereastra camerei mă simt vindecat de depresia moale dar sâcâitoare pe care ţi-o injectează în cuget cenuşiul de până acum al unui Ianuarie steril. Albul este eliberator mai ales în prime lui faze: ninsoarea fără viscol şi zăpada neîncepută. Există o plăcere vinovată în a te plimba în doze mici prin perdeaua de fulgi şi mai apoi în a viola pătura albă şi scârțâitoare așternută pe străzi. Ceva asemănător hibernării se declanşează înăuntrul tuturor. Energia părăsește membrele; se retrage dinspre periferii spre miezul ființei; spre inimă şi spre creier. Ochii devin ramele unei ferestre prin care privești cu lașitate o lume încetinită şi ideală – un Rai părăsit – de la adăpostul unei camere încălzite. Dacă nesăbuinţa sau nevoia te împinge pe străzi, devii dintr-o dată conștient de exterior şi toate problemele ce-ţi macină ca niște pietre de moară nervii se micșorează până la extincție ; eşti nevoit să lupţi cu un mediu potrivnic: să faci faţă frigului, să te ferești de gheaţa perfidă şi să deschizi drumuri prin nămeţi. Nu mai plutești într-un eter pe care nu îl iei în seamă. Totul se schimbă. Pe fiecare lucru artificial, neted şi simetric ieşit din mâna omului, natura pune stăpânire cu nonşalanţă şi blândeţe. În cele din urmă eşti nevoit să te declari învins  şi să te abandonezi unei letargii fericite vecine cu narcoza. Poţi să visezi un viitor imposibil, poţi să îţi revizitezi trecutul fără regrete, poţi să crezi că prezentul este o stare de aşteptare continuă. Locuieşti într-un alt oraş – mai liber şi mai curat -, în care nu mai recunoști niciun semn de modernitate, iar tu la rândul tău, străbătându-l în orele lui astrale sau selenare, eşti un alt om. Un om atemporal. Un Adam sau o Eva. Până şi singurătatea în iarna înzăpezită devine o amărăciune ușor de îndurat. Nopțile sunt lungi, dar gândurile care le umplu le fac nesfârșite. Ce plăcere perfectă să te retragi după înfruntările zilnice cu natura într-o cameră încălzită şi întunecată ce dă spre o mare înspumată de acoperișuri, cu un ceai aburind şi să privești totul prin florile de gheaţă de pe geam! Scufundat ca Atlantida sub zăpezi orașul pare mai liber şi mai curat.

Memento Prague…


Niciun comentariu: