Scufundat ca Atlantida sub zăpezi oraşul
pare mai liber şi mai curat. Frigul liniştit şi insidios sterilizează în
profunzime – până la suflete. Nu degeaba sărbătorile (re)naşterii sunt însemnate
în calendarul iernii; atunci au oamenii nevoie mai mult ca niciodată de
căldură. De căldură fizică, dar mai ales de căldură sufletească. Bunătatea lor
are în ea o mult mai mică doză de ipocrizie decât vor să creadă detractorii
atei. Este efectul banal al pornirii furnalelor interne. Eu însumi mişcându-mă
îngreunat prin nămeţii unei ierni întârziate sau privindu-i pe fereastra
camerei mă simt vindecat de depresia moale dar sâcâitoare pe care ţi-o
injectează în cuget cenuşiul de până acum al unui Ianuarie steril. Albul este
eliberator mai ales în prime lui faze: ninsoarea fără viscol şi zăpada
neîncepută. Există o plăcere vinovată în a te plimba în doze mici prin perdeaua
de fulgi şi mai apoi în a viola pătura albă şi scârțâitoare așternută pe străzi.
Ceva asemănător hibernării se declanşează înăuntrul tuturor. Energia părăsește
membrele; se retrage dinspre periferii spre miezul ființei; spre inimă şi spre
creier. Ochii devin ramele unei ferestre prin care privești cu lașitate o lume încetinită
şi ideală – un Rai părăsit – de la adăpostul unei camere încălzite. Dacă nesăbuinţa
sau nevoia te împinge pe străzi, devii dintr-o dată conștient de exterior şi toate
problemele ce-ţi macină ca niște pietre de moară nervii se micșorează până la extincție ;
eşti nevoit să lupţi cu un mediu potrivnic: să faci faţă frigului, să te ferești
de gheaţa perfidă şi să deschizi drumuri prin nămeţi. Nu mai plutești într-un
eter pe care nu îl iei în seamă. Totul se schimbă. Pe fiecare lucru artificial,
neted şi simetric ieşit din mâna omului, natura pune stăpânire cu nonşalanţă şi
blândeţe. În cele din urmă eşti nevoit să te declari învins şi să te abandonezi unei letargii fericite
vecine cu narcoza. Poţi să visezi un viitor imposibil, poţi să îţi revizitezi
trecutul fără regrete, poţi să crezi că prezentul este o stare de aşteptare
continuă. Locuieşti într-un alt oraş – mai liber şi mai curat -, în care nu mai
recunoști niciun semn de modernitate, iar tu la rândul tău, străbătându-l în orele
lui astrale sau selenare, eşti un alt om. Un om atemporal. Un Adam sau o Eva.
Până şi singurătatea în iarna înzăpezită devine o amărăciune ușor de îndurat. Nopțile
sunt lungi, dar gândurile care le umplu le fac nesfârșite. Ce plăcere perfectă
să te retragi după înfruntările zilnice cu natura într-o cameră încălzită şi întunecată
ce dă spre o mare înspumată de acoperișuri, cu un ceai aburind şi să privești
totul prin florile de gheaţă de pe geam! Scufundat ca Atlantida sub zăpezi orașul
pare mai liber şi mai curat.
Memento Prague…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu