sâmbătă, 15 februarie 2014

Fragmente Jurnal XCIX - Arta întrebării şi meşteşugul opiniei


Suma articolelor despre cunoaștere (şi implicit suma propozițiilor ce compun aceste articole) nu reprezintă altceva decât o încercare de cunoaștere a cunoașterii, la rândul ei expusă tuturor pericolelor şi limitărilor cunoașterii. Opiniile formulate despre cunoaștere rămân totuşi adevăruri (și respective atribute ale entităților) doar pentru lumea mea interioară. Nu îmi este cunoscută cunoașterea din lumea (reală) – a cărei prezența o bănuim, dar nu o putem stabili cu exactitate şi nici nu o putem cunoaște integral – ci îmi este cunoscută cunoașterea din lumea pe care o cunosc deja (replica unui subset al lumii în interiorul meu şi în acelaşi timp parte a lumii). (XC). De aceea am şi numit persoana ce stabilește relația pasivă sau active de cunoaștere - subiect cunoscător, iar entitățile ce sunt cunoscute – obiectele cunoașterii: le privesc cu mine în centrul lumii, cu mine drept punct de referinţă, eu însumi subiect cunoscător. Eroarea – deviația cunoașterii ca rezultat (lumea interioară), față de lume (şi respectiv de cunoaştere) – inerentă cunoașterii mele se însumează cu eroarea cunoașterii în sine. Sau poate că se anulează...

***

Aceasta ar putea fi concluzia tristă a unui final, însă descoperim că tocmai aceasta îndoială aduce un plus de claritate şi de rigoare în sistemul epistemologic construit până acum.
Ne învârtim într-un cerc vicios din care nu putem ieşi decât clarificând o serie de detalii importante. În mod legitim, urmărind argumentaţia, ne putem întrebarea: Care este sursa primordială a erorilor cunoaşterii? Iar pentru că în momentul de faţă un alt fir de urmat nu se arată, vom porni pe drumul deja bătut de filozoful Ludwig Wittgenstein: limbajul.
Am afirmat că lumea este cunoscută prin opinii despre lume (1.1 Lumea poate fi cunoscută prin intermediul opiniilor despre Lume - XXXVII), iar dacă, într-o primă etapă am pus în discuţie
1.    limitările modalităţii de replicare a subsetului lumii în mintea noastră (XXXVIII) şi
2.    diversele căi de obţinere a celor trei caracteristici esenţiale ce transformă opinia în cunoaştere (J.T.B.) (XXXVII),
este acum momentul să ne întrebăm dacă nu cumva şi limbajul în care sunt formulate opiniile nu este şi el, la rândul lui, vinovat.

***

Filozofia este arta întrebării. Sursa primordiala a opiniilor – întrebarea – dispare în condiţiile în care ne retragem în fortăreața certitudinilor şi în consecință cunoașterea se împuținează. Pustiul în care s-au retras sfinţii şi filozofii este alcătuit din miliardele de întrebări măcinate de mințile şi de sufletele lor. După cum am văzut, cunoaşterea are limite, dar este perfectibilă (XC si XXXVIII). Nu putem să ne apropiem de ea infinit de mult, dacă renunțăm la întrebări (şi la îndoială). Până şi credinţa adevărată are nevoie de îndoială, de un dialog interogativ cu Dumnezeu din care se poate învăţa (prin cunoaştere mistică).

***

O paranteză – stârnită de ultima remarcă:

Contest afirmaţia lui Wittgenstein conform căreia „o credinţă religioasă nu poate fi redusă niciodată la anumite opinii cu privire la fapte” – (14 idei ale lui L. W., pag 117) şi „nu ar trebui să aibă nici cea mai mica pretenţie de a ne oferi o cunoaştere despre lume” – (14 idei ale lui L. W., pag 122), dacă această afirmaţie nu este limpezită. O credinţă religioasa este în sine un subset al lumii – o lume interioară creată -, dar odată creată, parte integrantă a lumii (şi prin urmare accesibilă cunoaşterii prin opinii). Aceasta lume este compusa din obiecte şi procese sensibile (cunoscute cu ajutorul simţurilor) şi o serie de alte obiecte şi relaţii – să le spunem mistice – ce interacţionează (sau nu) cu obiectele şi relaţiile sensibile, iar cunoaşterea se realizează în modul descris aici (XCIII) si aici (XCIV). Daca aducem precizarea că în afirmaţia lui Wittgenstein lumea este de fapt lumea în totalitatea ei, recunoaştem că, într-adevăr, credinţa religioasă (cunoaşterea mistică) nu poate aspira la titlul de cunoaştere universală.
De aici sărim la ideea că lumea (în totalitatea ei) nu este accesibilă unei singure modalităţi de gândire (cunoaştere).

***


O definiție în sens epistemologic a filozofiei: Filozofia este arta întrebării şi meşteşugul opiniei (sau al răspunsului). 

Niciun comentariu: