Suma articolelor
despre cunoaștere (şi implicit suma propozițiilor ce compun aceste articole) nu
reprezintă altceva decât o încercare de cunoaștere a cunoașterii, la rândul ei
expusă tuturor pericolelor şi limitărilor cunoașterii. Opiniile formulate
despre cunoaștere rămân totuşi adevăruri (și respective atribute ale entităților)
doar pentru lumea mea interioară. Nu îmi este cunoscută cunoașterea din lumea
(reală) – a cărei prezența o bănuim, dar nu o putem stabili cu exactitate şi
nici nu o putem cunoaște integral – ci îmi este cunoscută cunoașterea din lumea
pe care o cunosc deja (replica unui subset al lumii în interiorul meu şi în
acelaşi timp parte a lumii). (XC). De aceea am şi numit persoana ce
stabilește relația pasivă sau active de cunoaștere - subiect cunoscător, iar
entitățile ce sunt cunoscute – obiectele cunoașterii: le privesc cu mine în
centrul lumii, cu mine drept punct de referinţă, eu însumi subiect cunoscător.
Eroarea – deviația cunoașterii ca rezultat (lumea interioară), față de lume (şi
respectiv de cunoaştere) – inerentă cunoașterii mele se însumează cu eroarea cunoașterii
în sine. Sau poate că se anulează...
***
Aceasta ar putea
fi concluzia tristă a unui final, însă descoperim că tocmai aceasta îndoială
aduce un plus de claritate şi de rigoare în sistemul epistemologic construit
până acum.
Ne învârtim într-un
cerc vicios din care nu putem ieşi decât clarificând o serie de detalii
importante. În mod legitim, urmărind argumentaţia, ne putem întrebarea: Care
este sursa primordială a erorilor cunoaşterii? Iar pentru că în momentul de
faţă un alt fir de urmat nu se arată, vom porni pe drumul deja bătut de filozoful
Ludwig Wittgenstein: limbajul.
Am afirmat că
lumea este cunoscută prin opinii despre lume (1.1 Lumea poate fi cunoscută
prin intermediul opiniilor despre Lume - XXXVII), iar dacă, într-o primă
etapă am pus în discuţie
1. limitările modalităţii
de replicare a subsetului lumii în mintea noastră (XXXVIII) şi
2. diversele căi de obţinere
a celor trei caracteristici esenţiale ce transformă opinia în cunoaştere (J.T.B.)
(XXXVII),
este acum momentul să ne întrebăm dacă nu
cumva şi limbajul în care sunt formulate opiniile nu este şi el, la rândul lui,
vinovat.
***
Filozofia
este arta întrebării.
Sursa primordiala a opiniilor – întrebarea – dispare în condiţiile în care ne
retragem în fortăreața certitudinilor şi în consecință cunoașterea se împuținează.
Pustiul în care s-au retras sfinţii şi filozofii este alcătuit din miliardele
de întrebări măcinate de mințile şi de sufletele lor. După cum am văzut, cunoaşterea
are limite, dar este perfectibilă (XC si XXXVIII). Nu putem să ne apropiem de ea infinit
de mult, dacă renunțăm la întrebări (şi la îndoială). Până şi credinţa adevărată
are nevoie de îndoială, de un dialog interogativ cu Dumnezeu din care se poate
învăţa (prin cunoaştere mistică).
***
O paranteză –
stârnită de ultima remarcă:
Contest afirmaţia
lui Wittgenstein conform căreia „o credinţă religioasă nu poate fi redusă niciodată
la anumite opinii cu privire la fapte” – (14 idei ale lui L. W., pag 117) şi „nu
ar trebui să aibă nici cea mai mica pretenţie de a ne oferi o cunoaştere despre
lume” – (14 idei ale lui L. W., pag 122), dacă această afirmaţie nu este
limpezită. O credinţă religioasa este în sine un subset al lumii – o lume
interioară creată -, dar odată creată, parte integrantă a lumii (şi prin urmare
accesibilă cunoaşterii prin opinii). Aceasta lume este compusa din obiecte şi
procese sensibile (cunoscute cu ajutorul simţurilor) şi o serie de alte obiecte
şi relaţii – să le spunem mistice – ce interacţionează (sau nu) cu obiectele şi
relaţiile sensibile, iar cunoaşterea se realizează în modul descris aici (XCIII) si aici (XCIV).
Daca aducem precizarea că în afirmaţia lui Wittgenstein lumea este de fapt
lumea în totalitatea ei, recunoaştem că, într-adevăr, credinţa religioasă (cunoaşterea
mistică) nu poate aspira la titlul de cunoaştere universală.
De aici sărim
la ideea că lumea (în totalitatea ei) nu este accesibilă unei singure
modalităţi de gândire (cunoaştere).
***
O definiție în
sens epistemologic a filozofiei: Filozofia este arta întrebării şi meşteşugul
opiniei (sau al răspunsului).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu