« … vom porni pe drumul deja bătut de
filozoful Ludwig Wittgenstein : limbajul… »
Aristotel (şi - influențați de el - şi filozofii
medievali şi moderni) au vorbit despre o lume (despre o realitate) alcătuită din
obiecte cu proprietăţi. L. W. a rafinat aceasta viziune reducând lumea la o
sumă de fapte – stări de lucruri – la relaţii. Eu, în schimb, am păstrat şi obiecţiile
şi relaţiile cu următoarele amendamente:
1. Obiectele sunt alcătuite
exclusiv din proprietăţi (1.1.1.b) Entitatea este formată (doar) din
caracteristicile sale. -
XXXIX)
2. Fiecarei proprietati
ii apartine cel putin o relatie. (1.2.1. Oricărei caracteristici a unei entităţi îi corespunde
o relaţie. - XXXIX)
De remarcat că acest punct de vedere este
reductibil la viziunea lui L.W. : nu există propriu zis obiecte ci
colecţii de proprietăţi care au asociate întotdeauna relaţii, fapt ce ne
conduce la concluzia că relaţiile pot fi în cele din urmă folosite pentru a
descrie componenţa lumii. Deşi proprietăţile şi relaţiile sunt concepte
interschimbabile (relaţiile pot ele însele să aibă proprietăţi, iar
proprietăţile pot evidenţiate prin comparaţie – un anumit tip de relaţie),
pentru claritate cred sunt ambele necesare. Iar pentru completitudine, am ales
pentru definiția lumii doar acele relații (şi/sau proprietăţi) care pot fi/sunt
cunoscute, echivalând inexistenţa unor obiecte cu imposibilitatea cunoaşterii
lor.
Cunoaşterea se realizează prin opinii (1.1.Lumea
poate fi cunoscută prin intermediul opiniilor despre Lume. XXXVII),
iar limbajul este cel ce contribuie la formularea opiniilor despre lume.
Se încheie astfel un lanţ de legături ce porneşte de la proprietăţi/relaţii şi se
termină cu limbajul (respectiv cuvintele ce desemnează proprietăţile/relaţiile):
lume – entităţi - cunoaştere – opinie – limbaj. Trebuie punctat însă că, chiar
dacă opiniile sunt propoziţii construite cu ajutorul limbajului, limbajul nu se
reduce la opinii.
***
În încercarea de a stabili ce este
limbajul (]n sensul restrâns epistemologic) vom arata - nu vom putem numi,
pentru că acesta este în cele din urmă rolul limbajului! – din ce şi cum este
alcătuit (proprietăţi) şi ce relaţii stabileşte cu lumea (lume – entităţi -
cunoaştere – opinie – limbaj).
Limbaj – Cunoașterea. Limbajul a pornit de la nevoia de cunoaștere, cu mult anterioară
nevoii de comunicare şi din aceasta pricină limbajul este legat de cunoaştere
(şi respectiv de gândire). Exista în consecinţă tot atâtea tipuri de limbaj:
limbaj raţional
limbaj mistic
limbaj senzorial
limbaj creativ
limbaj afectiv
Limbaj – Lume…
Limbaj – Entităţi. Atomul limbajului este cuvântul.
Şi pentru că (una dintre) funcţiile limbajului este cunoaşterea lumii (deci a
entităţilor) am putea spune – pentru lejeritatea înţelegerii – că fiecare
cuvânt este menit să (de)numească o entitate. Wittgestein precizează că această
legătură – limbajul – pe care şi el o recunoaşte ca definiţie, nu seamănă cu
izomorfismul a două mulţimi matematice şi are întru totul dreptate: există nume
care desemnează obiecte care nu au în comun nicio proprietate – binecunoscutul
exemplu wittgensteinian: cuvântul joc, după cum există obiecte ce sunt desemnate
prin grupuri de cuvinte – de pildă: câine mort. Dar fiindcă termenul de
«(de)numire » este ambiguu (şi la fel termenul « cuvânt ») în contextul
epistemologic este necesar sa fim şi mai exacţi: cuvântul este asociat cu una
sau mai multe proprietăţi (cu un obiect). Ceea ce poate crea confuzie este
următorul fapt: numele (cuvântul) are o natură duală: pe deoparte este o altă
proprietate a unui obiect, pe de altă parte el uneşte (ca o relaţie) un set de
proprietăţi. Avansând în această direcţie, numele este proprietatea relaţiei ce
reuneşte proprietăţile unor obiecte (ce delimitează obiectele). Dar aceasta
proprietate aparţine doar lumii cunoscute de fiecare individ în parte (lumii
sale interioare – subset al lumii), deci cuvântul nu are aceeaşi însemnătate
(nu desemnează aceeaşi grupare de proprietăţi) pentru toţi subiecţii. Ne
înţelegem între noi când comunicăm (comunicarea fiind o altă funcţie a
limbajului) pentru că am găsit o cale de a fi de acord asupra denumirii unor
seturilor de proprietăţi (obiecte), prin intermediul definiţiilor. De exemplu,
când folosim cuvântul « autovehicul » unii dintre noi se pot gândi
doar la maşini mici cu patru roţi, pe când alţi la orice vehicul autopropulsat.
***
Până în acest punct – pentru simplificare
– am privit (prin intermediul limbajului) la o lume statică formată din
obiecte. Dar dacă există o legătură între cuvinte şi entităţile lumii, deoarece
entităţile lumii sunt fie obiecte, fie relaţii (pasive sau active), este
necesară o categorisire de aceeaşi manieră a cuvintelor. Avem astfel:
- Numele (sau
substantivul) – ce corespunde unui obiect şi
- Verbul – ce
corespunde unei relaţii (pasive sau active) -
Opinia – în forma sa gramaticală generală – este
alcătuită din nume şi verbe.
Notă: La un nivel superior al limbajului – nivelul
logic – imediat următor nivelului epistemologic există şi :
- Conectorii logici – ce au însemnătate doar în cadrul
limbajului şi pun în relaţie diverse opinii (proprietăţi) creând astfel alte
obiecte (opinii).
***
(fragment)
In taxonomia limbajului putem ţine seama de
nivelele acestuia :
- Nivelul epistemologic
- Nivelul logic
- Nivelul înţelegerii
- ?
- Nivelul interpretării
- ?
şi de funcţiile acestuia:
- Funcţia epistemologică
- Funcţie logică - ?
- Funcţia de comunicare
- ?
-
***
Geneza limbajului. Apariţia limbajului în sensul
său raţional epistemologic – cel mai utilizat şi cel mai obiectiv – a urmat
aceleaşi etape de abstractizare pe care le-au urmat şi alte concepte (de
exemplu : conceptul de număr) (XCIII).
Într-o primă etapă – aceea a limbajului senzorial – cuvintele au desemnat
obiecte reale. Mai apoi prin intermediul proceselor gândirii raţionale, numele
– proprietate a unui obiect – au ajuns să desemneze proprietăţi specifice ale
unui obiect prin simplificare, comparaţie şi asociere (de exemplu: culoarea roşie,
proprietate a unor obiecte, ce poate fi recunoscută prin comparaţie), iar în ultimă
instanţă a ajuns să fie el însuşi – singur – un obiect.
Să apelăm la forţa exemplului şi să ne
imaginăm o lume preistorică. Iată care au fost după părerea noastră – în mare –
paşii evoluţiei cunoaşterii şi a limbajului asociat (aici avem de-a face cu un
limbaj senzoriale, dar – ca şi în cazul gândirii – limbajul senzorial este
precursorul direct al limbajului raţional):
a. «acel animal păros,
cu coarne răsucite şi cu patru picioare este un gnu » - operaţia
primară de numire (de adăugat la gândirea sensibilă) (XCIV).
Operaţia de numire este operaţia atomară sensibilă prin care între o serie de
proprietăţi se stabileşte o relaţie ce va căpăta un nume drept proprietate.
b. « toate animalele
păroase, cu coarne răsucite şi cu patru picioare sunt gnu » - operaţia
gândirii sensibile de comparaţie şi asociere.
c. « acest desen în
miniatură din peştera a unei creaturi plane este un gnu » - operaţia de
simplificare (şi de reprezentare – de adăugat la gândirea creativă)
d. « să vânăm gnu »
- operaţia de comparaţie a obiectelor din lumea interioară extrase – operaţia
inversă memorării – din memorie cu ajutorul numelui gnu) cu obiectele ce
urmează să fie întâlnite (şi cunoscute senzorial). (de adăugat la gândirea
sensibilă). Şi, eventual, operaţia de vânătoare… Întâlnim aici ideile
împărtăşite de Martin Heidegger şi Husserl
legate de intuiţia categorială: câmpul intuiţiilor este mai vast decât cel al
intuiţiei sensibile. În momentul în care recunoaştem un obiect după unul dintre
caracteristicile lui care îl individualizează – de exemplu numele – îl
completam în lumea noastră mentală cu toate celelalte. Aceasta operaţiune face
parte din gândirea sensibilă şi uneori ne poate induce în eroare. (Ne aflăm din
păcate deja pe teritoriul psihologiei).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu