miercuri, 26 februarie 2014

Fragmente Jurnal C - Despre limbaj

« … vom porni pe drumul deja bătut de filozoful Ludwig Wittgenstein : limbajul… »

Aristotel (şi - influențați de el - şi filozofii medievali şi moderni) au vorbit despre o lume (despre o realitate) alcătuită din obiecte cu proprietăţi. L. W. a rafinat aceasta viziune reducând lumea la o sumă de fapte – stări de lucruri – la relaţii. Eu, în schimb, am păstrat şi obiecţiile şi relaţiile cu următoarele amendamente:

1.     Obiectele sunt alcătuite exclusiv din proprietăţi (1.1.1.b) Entitatea este formată (doar) din caracteristicile sale. - XXXIX)

2.     Fiecarei proprietati ii apartine cel putin o relatie.  (1.2.1.   Oricărei caracteristici a unei entităţi îi corespunde o relaţie. - XXXIX)

De remarcat că acest punct de vedere este reductibil la viziunea lui L.W. : nu există propriu zis obiecte ci colecţii de proprietăţi care au asociate întotdeauna relaţii, fapt ce ne conduce la concluzia că relaţiile pot fi în cele din urmă folosite pentru a descrie componenţa lumii. Deşi proprietăţile şi relaţiile sunt concepte interschimbabile (relaţiile pot ele însele să aibă proprietăţi, iar proprietăţile pot evidenţiate prin comparaţie – un anumit tip de relaţie), pentru claritate cred sunt ambele necesare. Iar pentru completitudine, am ales pentru definiția lumii doar acele relații (şi/sau proprietăţi) care pot fi/sunt cunoscute, echivalând inexistenţa unor obiecte cu imposibilitatea cunoaşterii lor.

Cunoaşterea se realizează prin opinii (1.1.Lumea poate fi cunoscută prin intermediul opiniilor despre Lume. XXXVII), iar limbajul este cel ce contribuie la formularea opiniilor despre lume. Se încheie astfel un lanţ de legături ce porneşte de la proprietăţi/relaţii şi se termină cu limbajul (respectiv cuvintele ce desemnează proprietăţile/relaţiile): lume – entităţi - cunoaştere – opinie – limbaj. Trebuie punctat însă că, chiar dacă opiniile sunt propoziţii construite cu ajutorul limbajului, limbajul nu se reduce la opinii.

***

În încercarea de a stabili ce este limbajul (]n sensul restrâns epistemologic) vom arata - nu vom putem numi, pentru că acesta este în cele din urmă rolul limbajului! – din ce şi cum este alcătuit (proprietăţi) şi ce relaţii stabileşte cu lumea (lume – entităţi - cunoaştere – opinie – limbaj).

Limbaj Cunoașterea. Limbajul a pornit de la nevoia de cunoaștere, cu mult anterioară nevoii de comunicare şi din aceasta pricină limbajul este legat de cunoaştere (şi respectiv de gândire). Exista în consecinţă tot atâtea tipuri de limbaj:
limbaj raţional
limbaj mistic
limbaj senzorial
limbaj creativ
limbaj afectiv

Limbaj – Lume…

Limbaj – Entităţi. Atomul limbajului este cuvântul. Şi pentru că (una dintre) funcţiile limbajului este cunoaşterea lumii (deci a entităţilor) am putea spune – pentru lejeritatea înţelegerii – că fiecare cuvânt este menit să (de)numească o entitate. Wittgestein precizează că această legătură – limbajul – pe care şi el o recunoaşte ca definiţie, nu seamănă cu izomorfismul a două mulţimi matematice şi are întru totul dreptate: există nume care desemnează obiecte care nu au în comun nicio proprietate – binecunoscutul exemplu wittgensteinian: cuvântul joc, după cum există obiecte ce sunt desemnate prin grupuri de cuvinte – de pildă: câine mort. Dar fiindcă termenul de «(de)numire » este ambiguu (şi la fel termenul « cuvânt ») în contextul epistemologic este necesar sa fim şi mai exacţi: cuvântul este asociat cu una sau mai multe proprietăţi (cu un obiect). Ceea ce poate crea confuzie este următorul fapt: numele (cuvântul) are o natură duală: pe deoparte este o altă proprietate a unui obiect, pe de altă parte el uneşte (ca o relaţie) un set de proprietăţi. Avansând în această direcţie, numele este proprietatea relaţiei ce reuneşte proprietăţile unor obiecte (ce delimitează obiectele). Dar aceasta proprietate aparţine doar lumii cunoscute de fiecare individ în parte (lumii sale interioare – subset al lumii), deci cuvântul nu are aceeaşi însemnătate (nu desemnează aceeaşi grupare de proprietăţi) pentru toţi subiecţii. Ne înţelegem între noi când comunicăm (comunicarea fiind o altă funcţie a limbajului) pentru că am găsit o cale de a fi de acord asupra denumirii unor seturilor de proprietăţi (obiecte), prin intermediul definiţiilor. De exemplu, când folosim cuvântul « autovehicul » unii dintre noi se pot gândi doar la maşini mici cu patru roţi, pe când alţi la orice vehicul autopropulsat.

***

Până în acest punct – pentru simplificare – am privit (prin intermediul limbajului) la o lume statică formată din obiecte. Dar dacă există o legătură între cuvinte şi entităţile lumii, deoarece entităţile lumii sunt fie obiecte, fie relaţii (pasive sau active), este necesară o categorisire de aceeaşi manieră a cuvintelor. Avem astfel:
-       Numele (sau substantivul) – ce corespunde unui obiect şi
-       Verbul – ce corespunde unei relaţii (pasive sau active) -
Opinia – în forma sa gramaticală generală – este alcătuită din nume şi verbe.

Notă: La un nivel superior al limbajului – nivelul logic – imediat următor nivelului epistemologic există şi :
-        Conectorii logici – ce au însemnătate doar în cadrul limbajului şi pun în relaţie diverse opinii (proprietăţi) creând astfel alte obiecte (opinii). 

***

(fragment)

In taxonomia limbajului putem ţine seama de nivelele acestuia :
-       Nivelul epistemologic
-       Nivelul logic
-       Nivelul înţelegerii - ?
-       Nivelul interpretării - ?

şi de funcţiile acestuia:
-       Funcţia epistemologică
-       Funcţie logică - ?
-       Funcţia de comunicare
-       ?
-        
***

Geneza limbajului. Apariţia limbajului în sensul său raţional epistemologic – cel mai utilizat şi cel mai obiectiv – a urmat aceleaşi etape de abstractizare pe care le-au urmat şi alte concepte (de exemplu : conceptul de număr) (XCIII). Într-o primă etapă – aceea a limbajului senzorial – cuvintele au desemnat obiecte reale. Mai apoi prin intermediul proceselor gândirii raţionale, numele – proprietate a unui obiect – au ajuns să desemneze proprietăţi specifice ale unui obiect prin simplificare, comparaţie şi asociere (de exemplu: culoarea roşie, proprietate a unor obiecte, ce poate fi recunoscută prin comparaţie), iar în ultimă instanţă a ajuns să fie el însuşi – singur – un obiect.


Să apelăm la forţa exemplului şi să ne imaginăm o lume preistorică. Iată care au fost după părerea noastră – în mare – paşii evoluţiei cunoaşterii şi a limbajului asociat (aici avem de-a face cu un limbaj senzoriale, dar – ca şi în cazul gândirii – limbajul senzorial este precursorul direct al limbajului raţional):

a.     «acel animal păros, cu coarne răsucite şi cu patru picioare este un gnu » - operaţia primară de numire (de adăugat la gândirea sensibilă) (XCIV). Operaţia de numire este operaţia atomară sensibilă prin care între o serie de proprietăţi se stabileşte o relaţie ce va căpăta un nume drept proprietate.
b.    « toate animalele păroase, cu coarne răsucite şi cu patru picioare sunt gnu » - operaţia gândirii sensibile de comparaţie şi asociere.
c.     « acest desen în miniatură din peştera a unei creaturi plane este un gnu » - operaţia de simplificare (şi de reprezentare – de adăugat la gândirea creativă)
d.    « să vânăm gnu » - operaţia de comparaţie a obiectelor din lumea interioară extrase – operaţia inversă memorării – din memorie cu ajutorul numelui gnu) cu obiectele ce urmează să fie întâlnite (şi cunoscute senzorial). (de adăugat la gândirea sensibilă). Şi, eventual, operaţia de vânătoare… Întâlnim aici ideile împărtăşite de  Martin Heidegger şi Husserl legate de intuiţia categorială: câmpul intuiţiilor este mai vast decât cel al intuiţiei sensibile. În momentul în care recunoaştem un obiect după unul dintre caracteristicile lui care îl individualizează – de exemplu numele – îl completam în lumea noastră mentală cu toate celelalte. Aceasta operaţiune face parte din gândirea sensibilă şi uneori ne poate induce în eroare. (Ne aflăm din păcate deja pe teritoriul psihologiei). 

Niciun comentariu: