miercuri, 26 februarie 2014

Fragmente Jurnal CI - Formele opiniilor epistemologice












Câteva considerații privind forma limbajului epistemologic. În finalul articolului (Fragmente Jurnal XXXVIII – Despre cunoaștere (continuare) - inspirat de lectura unei cărţi scrise de Bertrand Russell treceam în revistă cele 3 forme (atomare) – propuse! – de opinii. Revizuiesc(/clarific) aici acel pasaj, urmând ca pe viitor să continui cercetările în acest domeniu (prin lecturi din Gottlob Frege, L. W. şi Bertrand Russell şi prin reflecţie).


-       Opinie atomară Subiect – Predicat.  Prin astfel de opinii se atribuie proprietăţi (operaţia de atribuire) sau se precizează relaţiile unor obiecte (subiecte) (opinie de relaţionare/legătură).
o    Opinie atomară de atribuire. Ex.: Calul este maro. Există mai multe moduri echivalente de a interpreta aceasta propoziţie (epistemologic). Una dintre ele ar fi următoarea: obiectul denumit cal primeşte încă o proprietate şi îşi păstrează în continuare denumirea de cal (tot aşa de bine noul obiect format se poate numi cal-maro). Se pune însă întrebarea: ce este maro? Daca ne-am obişnuit deja cu modul de a interpreta aceste tipuri de întrebări putem răspunde repede: maro este numele unei proprietăţi (obţinut prin simplificare/abstractizare), deci – în cele din urmă – a unui obiect.  Când spunem: Calul este maro, putem înţelege de pildă că spunem: calul aparţine (prin comparaţie) (şi) grupului de obiecte care au proprietatea maro (grup obţinut prin asociere). Şi tot atât de bine putem înţelege faptul că există un obiect la intersecţia grupului de obiecte ce au proprietăţi de cai cu grupul de obiecte ce au proprietatea maro.
    Mai există aici o distincţie care trebuie făcută, distincţie pe care o preluăm – inclusiv ca terminologie – de la Kant: opinia atomară de atribuire poate fi analitică daca deja proprietatea este inclusă printre proprietăţile obiectului sau, dimpotrivă, sintetică daca proprietatea nu este inclusă printre proprietăţile obiectului. În cazul nostru, dacă în definiţia calului, aşa cum o înţelegem noi, este inclusă şi proprietatea de a fi maro, avem de-a face cu o opinie atomară sintetică de atribuire; altfel, opinia este una atomara sintetica de atribuire.


o    Opinie atomară de relaţionare/legătură. Ex : Calul aleargă. Prin această opinie înţelegem că există o relaţie (activă) ce modifică una dintre proprietăţile calului (starea sa/locaţia sa). Notă : Suntem nevoiţi să lăsăm la o parte înţelesurile relaţionale/calitative ale verbului aleargă. „Aleargă” spune ceva şi despre modul în care calul îşi modifică starea (în acest caz în raport cu el însăşi, cu alte tipuri de modificări de stare/locaţie pe care le cunoaşte subiectul sau cu alte obiecte ce îşi modifică şi ele la rândul lor starea/locaţia). Păstrând înţelesul putem spune: Calul se mişcă foarte repede. Astfel acest verb – a alerga -  poate stabili şi o relaţie pasivă a calului cu exteriorul. În cazul acestui « joc » de limbaj apar mai multe subiecte (vezi Opinie atomară Multi-Subiect – Predicat).
     Este valabilă şi aici distincţia între opiniile sintetice şi cele analitice operată mai devreme, câtă vreme limbajul permite ca într-o definiţie să fie incluse nu numai proprietăţi, ci şi relaţiile lor. (Notăm pe marginea acestui subiect – cu promisiunea că vom reveni – faptul că (toate) obiectele lumii cunoscute au – vrând-nevrând – pentru noi o utilitate, înţelegând prin aceasta că le evidenţiem şi apoi le denumim (şi) în funcţie de relaţia/relaţiile stabilite cu subiectul cunoaşterii. După cum susţine M. Heidegger, obiectele lumii sunt mai întâi Zuhandenes (« ceva-la-îndemână-în-vederea-utilizării ») şi nu Vorhandenes (« ceva-simplu-prezent-în-vederea-contemplării ») ; obiectele lumii – atenţie : obiectele numite! - au ca relaţie – utilitatea lor activă sau ca atribut – utilitatea lor potenţială. De altfel nu putem nega faptul ca interesul cunoaşterii noastre este unul de natura pragmatică si nu estetică. )


-       Opinie atomară Multi-Subiect – Predicat. În acest caz predicatul stabileşte o legătură între mai mulţi subiecţi.

-       Opiniile de tipul Subiect – Multi-Predicat, precum şi cele Multi-Subiect – Multi-Predicat sunt opinii compuse ce pot fi reduse la opinii atomare legate prin conectori logici. Aceste tipuri de opinii aparţin (deja) domeniului Logicii – nivelul imediat următor al limbajului. (Notă: Orice opinii inferate din alte opinii prin intermediul Logicii aparţin gândirii raţionale/cunoaşterii raţionale). 

(completat: 3.03.2014)

Fragmente Jurnal C - Despre limbaj

« … vom porni pe drumul deja bătut de filozoful Ludwig Wittgenstein : limbajul… »

Aristotel (şi - influențați de el - şi filozofii medievali şi moderni) au vorbit despre o lume (despre o realitate) alcătuită din obiecte cu proprietăţi. L. W. a rafinat aceasta viziune reducând lumea la o sumă de fapte – stări de lucruri – la relaţii. Eu, în schimb, am păstrat şi obiecţiile şi relaţiile cu următoarele amendamente:

1.     Obiectele sunt alcătuite exclusiv din proprietăţi (1.1.1.b) Entitatea este formată (doar) din caracteristicile sale. - XXXIX)

2.     Fiecarei proprietati ii apartine cel putin o relatie.  (1.2.1.   Oricărei caracteristici a unei entităţi îi corespunde o relaţie. - XXXIX)

De remarcat că acest punct de vedere este reductibil la viziunea lui L.W. : nu există propriu zis obiecte ci colecţii de proprietăţi care au asociate întotdeauna relaţii, fapt ce ne conduce la concluzia că relaţiile pot fi în cele din urmă folosite pentru a descrie componenţa lumii. Deşi proprietăţile şi relaţiile sunt concepte interschimbabile (relaţiile pot ele însele să aibă proprietăţi, iar proprietăţile pot evidenţiate prin comparaţie – un anumit tip de relaţie), pentru claritate cred sunt ambele necesare. Iar pentru completitudine, am ales pentru definiția lumii doar acele relații (şi/sau proprietăţi) care pot fi/sunt cunoscute, echivalând inexistenţa unor obiecte cu imposibilitatea cunoaşterii lor.

Cunoaşterea se realizează prin opinii (1.1.Lumea poate fi cunoscută prin intermediul opiniilor despre Lume. XXXVII), iar limbajul este cel ce contribuie la formularea opiniilor despre lume. Se încheie astfel un lanţ de legături ce porneşte de la proprietăţi/relaţii şi se termină cu limbajul (respectiv cuvintele ce desemnează proprietăţile/relaţiile): lume – entităţi - cunoaştere – opinie – limbaj. Trebuie punctat însă că, chiar dacă opiniile sunt propoziţii construite cu ajutorul limbajului, limbajul nu se reduce la opinii.

***

În încercarea de a stabili ce este limbajul (]n sensul restrâns epistemologic) vom arata - nu vom putem numi, pentru că acesta este în cele din urmă rolul limbajului! – din ce şi cum este alcătuit (proprietăţi) şi ce relaţii stabileşte cu lumea (lume – entităţi - cunoaştere – opinie – limbaj).

Limbaj Cunoașterea. Limbajul a pornit de la nevoia de cunoaștere, cu mult anterioară nevoii de comunicare şi din aceasta pricină limbajul este legat de cunoaştere (şi respectiv de gândire). Exista în consecinţă tot atâtea tipuri de limbaj:
limbaj raţional
limbaj mistic
limbaj senzorial
limbaj creativ
limbaj afectiv

Limbaj – Lume…

Limbaj – Entităţi. Atomul limbajului este cuvântul. Şi pentru că (una dintre) funcţiile limbajului este cunoaşterea lumii (deci a entităţilor) am putea spune – pentru lejeritatea înţelegerii – că fiecare cuvânt este menit să (de)numească o entitate. Wittgestein precizează că această legătură – limbajul – pe care şi el o recunoaşte ca definiţie, nu seamănă cu izomorfismul a două mulţimi matematice şi are întru totul dreptate: există nume care desemnează obiecte care nu au în comun nicio proprietate – binecunoscutul exemplu wittgensteinian: cuvântul joc, după cum există obiecte ce sunt desemnate prin grupuri de cuvinte – de pildă: câine mort. Dar fiindcă termenul de «(de)numire » este ambiguu (şi la fel termenul « cuvânt ») în contextul epistemologic este necesar sa fim şi mai exacţi: cuvântul este asociat cu una sau mai multe proprietăţi (cu un obiect). Ceea ce poate crea confuzie este următorul fapt: numele (cuvântul) are o natură duală: pe deoparte este o altă proprietate a unui obiect, pe de altă parte el uneşte (ca o relaţie) un set de proprietăţi. Avansând în această direcţie, numele este proprietatea relaţiei ce reuneşte proprietăţile unor obiecte (ce delimitează obiectele). Dar aceasta proprietate aparţine doar lumii cunoscute de fiecare individ în parte (lumii sale interioare – subset al lumii), deci cuvântul nu are aceeaşi însemnătate (nu desemnează aceeaşi grupare de proprietăţi) pentru toţi subiecţii. Ne înţelegem între noi când comunicăm (comunicarea fiind o altă funcţie a limbajului) pentru că am găsit o cale de a fi de acord asupra denumirii unor seturilor de proprietăţi (obiecte), prin intermediul definiţiilor. De exemplu, când folosim cuvântul « autovehicul » unii dintre noi se pot gândi doar la maşini mici cu patru roţi, pe când alţi la orice vehicul autopropulsat.

***

Până în acest punct – pentru simplificare – am privit (prin intermediul limbajului) la o lume statică formată din obiecte. Dar dacă există o legătură între cuvinte şi entităţile lumii, deoarece entităţile lumii sunt fie obiecte, fie relaţii (pasive sau active), este necesară o categorisire de aceeaşi manieră a cuvintelor. Avem astfel:
-       Numele (sau substantivul) – ce corespunde unui obiect şi
-       Verbul – ce corespunde unei relaţii (pasive sau active) -
Opinia – în forma sa gramaticală generală – este alcătuită din nume şi verbe.

Notă: La un nivel superior al limbajului – nivelul logic – imediat următor nivelului epistemologic există şi :
-        Conectorii logici – ce au însemnătate doar în cadrul limbajului şi pun în relaţie diverse opinii (proprietăţi) creând astfel alte obiecte (opinii). 

***

(fragment)

In taxonomia limbajului putem ţine seama de nivelele acestuia :
-       Nivelul epistemologic
-       Nivelul logic
-       Nivelul înţelegerii - ?
-       Nivelul interpretării - ?

şi de funcţiile acestuia:
-       Funcţia epistemologică
-       Funcţie logică - ?
-       Funcţia de comunicare
-       ?
-        
***

Geneza limbajului. Apariţia limbajului în sensul său raţional epistemologic – cel mai utilizat şi cel mai obiectiv – a urmat aceleaşi etape de abstractizare pe care le-au urmat şi alte concepte (de exemplu : conceptul de număr) (XCIII). Într-o primă etapă – aceea a limbajului senzorial – cuvintele au desemnat obiecte reale. Mai apoi prin intermediul proceselor gândirii raţionale, numele – proprietate a unui obiect – au ajuns să desemneze proprietăţi specifice ale unui obiect prin simplificare, comparaţie şi asociere (de exemplu: culoarea roşie, proprietate a unor obiecte, ce poate fi recunoscută prin comparaţie), iar în ultimă instanţă a ajuns să fie el însuşi – singur – un obiect.


Să apelăm la forţa exemplului şi să ne imaginăm o lume preistorică. Iată care au fost după părerea noastră – în mare – paşii evoluţiei cunoaşterii şi a limbajului asociat (aici avem de-a face cu un limbaj senzoriale, dar – ca şi în cazul gândirii – limbajul senzorial este precursorul direct al limbajului raţional):

a.     «acel animal păros, cu coarne răsucite şi cu patru picioare este un gnu » - operaţia primară de numire (de adăugat la gândirea sensibilă) (XCIV). Operaţia de numire este operaţia atomară sensibilă prin care între o serie de proprietăţi se stabileşte o relaţie ce va căpăta un nume drept proprietate.
b.    « toate animalele păroase, cu coarne răsucite şi cu patru picioare sunt gnu » - operaţia gândirii sensibile de comparaţie şi asociere.
c.     « acest desen în miniatură din peştera a unei creaturi plane este un gnu » - operaţia de simplificare (şi de reprezentare – de adăugat la gândirea creativă)
d.    « să vânăm gnu » - operaţia de comparaţie a obiectelor din lumea interioară extrase – operaţia inversă memorării – din memorie cu ajutorul numelui gnu) cu obiectele ce urmează să fie întâlnite (şi cunoscute senzorial). (de adăugat la gândirea sensibilă). Şi, eventual, operaţia de vânătoare… Întâlnim aici ideile împărtăşite de  Martin Heidegger şi Husserl legate de intuiţia categorială: câmpul intuiţiilor este mai vast decât cel al intuiţiei sensibile. În momentul în care recunoaştem un obiect după unul dintre caracteristicile lui care îl individualizează – de exemplu numele – îl completam în lumea noastră mentală cu toate celelalte. Aceasta operaţiune face parte din gândirea sensibilă şi uneori ne poate induce în eroare. (Ne aflăm din păcate deja pe teritoriul psihologiei). 

marți, 25 februarie 2014

(CCCXXX)












În ziua-ntâie, dorul m-a hămăit din şanţuri
Şi-apoi, în cea de-a doua, m-au năpădit furnici
De teama-i; în a treia mi-a prins de suflet lanţuri
Şi-abia în cea de-a patra a șfichiuit din bici;
În cea de-a cincea visul mi l-a străpuns cu fiare,
Iar ochii,-n cea de-a şasea, de vâlvătaie seci
Mi i-a închis; în ziua a şaptea n-a fost soare
Şi-apoi în cea de-a opta m-a vizitat în beci…
Dar îngropat în gânduri – cosciugu-mi de sminteală
Şi-nţelepciune -, dorul , urmându-mă, muri
Şi-atunci, precum un Lazar din somnul de sineală
Am înviat în noua şi-aromitoarea zi.
  Dar totul pân’ la urmă fu zbatere în van…

  Îmi desluşi oglinda că zilele-au fost ani! 

joi, 20 februarie 2014

(CCCXXIX)













De îți asemui ochii cu marea îngheţată
Şi pielea ce-ţi miroase îmbietor a mosc
Cu-ntinderile albe şi caste de zăpadă,
Iubita mea, e fiin’că doar iarna o cunosc;
Şi dacă-ţi văd în plete liane de-ntuneric
Ce pe copacul vieții ca înserarea cresc
Şi-n chipul tău – o lună ce-l lùmină feeric,
Iubita mea, e fiin’că doar noaptea mai trăiesc;
Iar dacă depărtarea fatidică mă lasă,
Încet, ca o tortură, fără de sevă-n corp
Şi dacă lângă tine atingerea-i  o coasă,
Iubirea mea, e fiin’că de dragoste sunt mort.
  De nu-mi poți fi nici ziuă, nici vară şi nici viaţă
  Şi versul meu e negru, e bocet şi e gheaţă.


19.II.2014

sâmbătă, 15 februarie 2014

Fragmente Jurnal XCIX - Arta întrebării şi meşteşugul opiniei


Suma articolelor despre cunoaștere (şi implicit suma propozițiilor ce compun aceste articole) nu reprezintă altceva decât o încercare de cunoaștere a cunoașterii, la rândul ei expusă tuturor pericolelor şi limitărilor cunoașterii. Opiniile formulate despre cunoaștere rămân totuşi adevăruri (și respective atribute ale entităților) doar pentru lumea mea interioară. Nu îmi este cunoscută cunoașterea din lumea (reală) – a cărei prezența o bănuim, dar nu o putem stabili cu exactitate şi nici nu o putem cunoaște integral – ci îmi este cunoscută cunoașterea din lumea pe care o cunosc deja (replica unui subset al lumii în interiorul meu şi în acelaşi timp parte a lumii). (XC). De aceea am şi numit persoana ce stabilește relația pasivă sau active de cunoaștere - subiect cunoscător, iar entitățile ce sunt cunoscute – obiectele cunoașterii: le privesc cu mine în centrul lumii, cu mine drept punct de referinţă, eu însumi subiect cunoscător. Eroarea – deviația cunoașterii ca rezultat (lumea interioară), față de lume (şi respectiv de cunoaştere) – inerentă cunoașterii mele se însumează cu eroarea cunoașterii în sine. Sau poate că se anulează...

***

Aceasta ar putea fi concluzia tristă a unui final, însă descoperim că tocmai aceasta îndoială aduce un plus de claritate şi de rigoare în sistemul epistemologic construit până acum.
Ne învârtim într-un cerc vicios din care nu putem ieşi decât clarificând o serie de detalii importante. În mod legitim, urmărind argumentaţia, ne putem întrebarea: Care este sursa primordială a erorilor cunoaşterii? Iar pentru că în momentul de faţă un alt fir de urmat nu se arată, vom porni pe drumul deja bătut de filozoful Ludwig Wittgenstein: limbajul.
Am afirmat că lumea este cunoscută prin opinii despre lume (1.1 Lumea poate fi cunoscută prin intermediul opiniilor despre Lume - XXXVII), iar dacă, într-o primă etapă am pus în discuţie
1.    limitările modalităţii de replicare a subsetului lumii în mintea noastră (XXXVIII) şi
2.    diversele căi de obţinere a celor trei caracteristici esenţiale ce transformă opinia în cunoaştere (J.T.B.) (XXXVII),
este acum momentul să ne întrebăm dacă nu cumva şi limbajul în care sunt formulate opiniile nu este şi el, la rândul lui, vinovat.

***

Filozofia este arta întrebării. Sursa primordiala a opiniilor – întrebarea – dispare în condiţiile în care ne retragem în fortăreața certitudinilor şi în consecință cunoașterea se împuținează. Pustiul în care s-au retras sfinţii şi filozofii este alcătuit din miliardele de întrebări măcinate de mințile şi de sufletele lor. După cum am văzut, cunoaşterea are limite, dar este perfectibilă (XC si XXXVIII). Nu putem să ne apropiem de ea infinit de mult, dacă renunțăm la întrebări (şi la îndoială). Până şi credinţa adevărată are nevoie de îndoială, de un dialog interogativ cu Dumnezeu din care se poate învăţa (prin cunoaştere mistică).

***

O paranteză – stârnită de ultima remarcă:

Contest afirmaţia lui Wittgenstein conform căreia „o credinţă religioasă nu poate fi redusă niciodată la anumite opinii cu privire la fapte” – (14 idei ale lui L. W., pag 117) şi „nu ar trebui să aibă nici cea mai mica pretenţie de a ne oferi o cunoaştere despre lume” – (14 idei ale lui L. W., pag 122), dacă această afirmaţie nu este limpezită. O credinţă religioasa este în sine un subset al lumii – o lume interioară creată -, dar odată creată, parte integrantă a lumii (şi prin urmare accesibilă cunoaşterii prin opinii). Aceasta lume este compusa din obiecte şi procese sensibile (cunoscute cu ajutorul simţurilor) şi o serie de alte obiecte şi relaţii – să le spunem mistice – ce interacţionează (sau nu) cu obiectele şi relaţiile sensibile, iar cunoaşterea se realizează în modul descris aici (XCIII) si aici (XCIV). Daca aducem precizarea că în afirmaţia lui Wittgenstein lumea este de fapt lumea în totalitatea ei, recunoaştem că, într-adevăr, credinţa religioasă (cunoaşterea mistică) nu poate aspira la titlul de cunoaştere universală.
De aici sărim la ideea că lumea (în totalitatea ei) nu este accesibilă unei singure modalităţi de gândire (cunoaştere).

***


O definiție în sens epistemologic a filozofiei: Filozofia este arta întrebării şi meşteşugul opiniei (sau al răspunsului). 

miercuri, 12 februarie 2014

Ultima îmbrățișare…






















Nu vom putea opri îmbrățișarea
Din clipa asta-n palmele căuș,
Căci alte clipe ce aduc uitarea
Ne bat şi se înghesuie la uşi.
             
Vor fi şi nopţi mai albe şi mai scurte
Decât cele trăite până ieri,
Dar n-o să aibă cine să le-asculte
Şi vom dormi în leagăn de tăceri.

Şi luni mai lungi şi pline de iubire
Decât acest Februarie vor fi,
Dar alteia atuncea voi fi mire
Şi altuia tu soaţă o să fii.

Vor fi şi ierni mai calde ca aceasta,
Cu ape care nu vor îngheţa,
Dar cât de greu vom îndura năpasta
Singurătăţii-n cupluri, draga mea.

Şi anii or să curgă cu duiumul
Mai plini decât acesta cu poveşti.
Ne va fi dor, dar nu vom şti pe drumul
Vieţii unde sunt şi unde eşti.

Doar clipa rece, ultimă cu clipa
Îmbrăţişării de acum va semăna,
Ne vom întinde în zadar aripa,
Căci nu vom fi alături, draga mea.

Variantă strofa 3:
Şi luni mai lungi şi pline de iubire
Decât acest Februarie-or să fie,
Dar alteia atuncea voi fi mire
Şi altuia tu o să-i fi soţie..



12 II 2014

duminică, 9 februarie 2014

Fragmente Jurnal XCVIII - Zăpada

Scufundat ca Atlantida sub zăpezi oraşul pare mai liber şi mai curat. Frigul liniştit şi insidios sterilizează în profunzime – până la suflete. Nu degeaba sărbătorile (re)naşterii sunt însemnate în calendarul iernii; atunci au oamenii nevoie mai mult ca niciodată de căldură. De căldură fizică, dar mai ales de căldură sufletească. Bunătatea lor are în ea o mult mai mică doză de ipocrizie decât vor să creadă detractorii atei. Este efectul banal al pornirii furnalelor interne. Eu însumi mişcându-mă îngreunat prin nămeţii unei ierni întârziate sau privindu-i pe fereastra camerei mă simt vindecat de depresia moale dar sâcâitoare pe care ţi-o injectează în cuget cenuşiul de până acum al unui Ianuarie steril. Albul este eliberator mai ales în prime lui faze: ninsoarea fără viscol şi zăpada neîncepută. Există o plăcere vinovată în a te plimba în doze mici prin perdeaua de fulgi şi mai apoi în a viola pătura albă şi scârțâitoare așternută pe străzi. Ceva asemănător hibernării se declanşează înăuntrul tuturor. Energia părăsește membrele; se retrage dinspre periferii spre miezul ființei; spre inimă şi spre creier. Ochii devin ramele unei ferestre prin care privești cu lașitate o lume încetinită şi ideală – un Rai părăsit – de la adăpostul unei camere încălzite. Dacă nesăbuinţa sau nevoia te împinge pe străzi, devii dintr-o dată conștient de exterior şi toate problemele ce-ţi macină ca niște pietre de moară nervii se micșorează până la extincție ; eşti nevoit să lupţi cu un mediu potrivnic: să faci faţă frigului, să te ferești de gheaţa perfidă şi să deschizi drumuri prin nămeţi. Nu mai plutești într-un eter pe care nu îl iei în seamă. Totul se schimbă. Pe fiecare lucru artificial, neted şi simetric ieşit din mâna omului, natura pune stăpânire cu nonşalanţă şi blândeţe. În cele din urmă eşti nevoit să te declari învins  şi să te abandonezi unei letargii fericite vecine cu narcoza. Poţi să visezi un viitor imposibil, poţi să îţi revizitezi trecutul fără regrete, poţi să crezi că prezentul este o stare de aşteptare continuă. Locuieşti într-un alt oraş – mai liber şi mai curat -, în care nu mai recunoști niciun semn de modernitate, iar tu la rândul tău, străbătându-l în orele lui astrale sau selenare, eşti un alt om. Un om atemporal. Un Adam sau o Eva. Până şi singurătatea în iarna înzăpezită devine o amărăciune ușor de îndurat. Nopțile sunt lungi, dar gândurile care le umplu le fac nesfârșite. Ce plăcere perfectă să te retragi după înfruntările zilnice cu natura într-o cameră încălzită şi întunecată ce dă spre o mare înspumată de acoperișuri, cu un ceai aburind şi să privești totul prin florile de gheaţă de pe geam! Scufundat ca Atlantida sub zăpezi orașul pare mai liber şi mai curat.

Memento Prague…