luni, 13 ianuarie 2014

Fragmente Jurnal XCVI – Cauzele modernităţii

Câteva ideii înlănţuite:

-           În definiţia sa autoreferențială modernitatea este cultura ce dă valoare noului şi (adaug eu) disprețuiește vechiul. Acestă definiție (ușor de înţeles şi de acceptat) nu satisface însă nevoia de a găsi şi o origine a fenomenului (dacă putem găsi o origine – deci un trecut – pentru ceva ce se dorește a fi veșnic actual şi neagă tradiția, moștenirea şi continuitatea în general). Nimeni nu ne (poate) spune cu exactitate de unde provine pofta nemărginită (Despre limită) de înnoire. Este ea doar o pervertire a  ideii conform căreia progresul este adus de schimbare până într-acolo încât s-a atribuit o valoare de adevăr şi afirmației inverse: schimbarea înseamnă progres? A suferit înnoirea ca proces același mutație din mijloc în scop ca şi progresul (în urma asocierii nefericite progres-înnoire în mentalul colectiv occidental)? Sau pur şi simplu își spune cuvântul o plictiseală generală la nivel cultural şi existențial, ce se cere alungată prin excese?

-           Un răspuns posibil l-am găsit în cartea Despre bine şi despre rău (F. Nietzsche – paragraful 41). Filozoful german identifica în vremea sa un mod de gândire păgân (pe atunci încă în apanajul filozofilor) ce funcționa pornind de la următoarele principii: „Binele încetează de a mai fi bun din momentul în care ajunge pe buzele vecinului… Ceea ce poate fi posedat în comun are întotdeauna prea putina valoare“ (de revenit/aprofundat la C. Noica). Identific aici unul dintre cele mai perfide sentimente umane – respectiv invidia – sentiment născut din dorința de relevanţă  (Fericirea verticală şi fericirea orizontală I bisa indivizilor în culturile în care activează (şi de ce nu dintr-o pornire ancestrală şi de necontrolat (chiar şi în civilizație): sexualitatea (cf. S. Freud)). Altfel spus: înfruptarea dintr-o valoare/bun/idee comună condamnă la anonimitate, pe când noul are calitatea de a te face interesant prin simplul motiv că te individualizează (adică te scoate din turma), iar ieşirea din turmă nu poate să treacă neremarcată. Dacă noul ajunge să posede şi o valoare în sine (pentru că se dovedeşte util sau, în cele din urmă în modernitate, doar pentru că este nou) cu atât mai mult. Într-adevăr: noul transformă individul/organizația ce îl produce/posedă într-o entitate atractivă cultural (social, economic, politic, etc…) (vezi cazul Apple); din momentul în care noul se răspândeşte devenind tradiţie el nu mai este de folos; nu mai este un instrument de (auto)înnobilare; este înlăturat şi el, nu înainte de a primi apelativul dezonorant de vechi. Atât de simplu!...

-           Inegalitatea a fost dintotdeauna resimţită de moderni ca fiind o nedreptate (H.R.P.). Iată de ce pe urma libertăţii (dacă nu cumva înaintea ei, dacă ne gândim la realităţile revoluţiilor care au proclamat-o) calcă egalitatea. Naşterea ei este însă mult mai veche. Înainte de libertate egalitatea a călcat pe urmele religiei (cu forma ei binecunoscută din cultura creştină). Şi nici aici nu putem fi siguri dacă avem de-a face cu o cauză, cu un efect sau cu ambele. În forma ei mistică, egalitatea este o rezolvare paşnică a invidiei printr-o compensare spirituala (umilinţă – smerenie); în forma ei laică însă compensarea este de ordin material şi de foarte multe ori ia forme activ-violente.

-           Nu susţin cauza inegalităţii. Ea este dreaptă (morală?), însă pleacă de la ceva fundamental greşit. De la invidie şi umilinţă (doua faţete ale aceleiaşi reacţii). Iar definiţia invidiei (şi respectiv a umilinţei) – pe care o încercăm pentru a fixa mai bine argumentul – este următoarea: invidia (/umilinţa) este reacţia unei fiinţe în faţa propriei irelevanţe în comparaţie cu relevanţa sporită a altei fiinţe (unde fiinţele pot fi tot atât de bine înlocuite cu alte entităţi supuse unei mecanici culturale (sociale, economice sau politice, etc…)). Invidia – pentru că ea ne interesează în acest caz – apare în sânul culturilor, iar pentru că orice cultură aduce cu sine o tradiţie – o mitologie şi o serie de eroi, reacţia la invidie este ieşirea din rând, abdicarea de la tradiţii (eventual dărâmarea lor prin negarea cosmogoniei şi dărâmarea statuilor) în încercarea de a fonda noi culturi în care relevanţa proprie să fie sporită. Este o cale – nu singura! În această întreprindere noul devine un aliat nu pentru că înseamnă progres obiectiv – pentru întreaga cultură, ci pentru ca înseamnă propriul progres.
 
Reiau aici o parte dintr-un alt articol (Despre limită), în care am atras atenţia asupra originilor nesănătoase ale ideii de egalitate:
 :

Am vorbit … despre egalitate şi despre lipsa ei de limită, însă egalitatea este, dacă o privim cu atenţie, doar soluţia (sau una dintre soluţiile) problemei. Chiar dacă o asimilăm corect (în sens capitalist: de egalitate la start, nu egalitate la finish), ea este nelimitată ca esenţă (după cum am afirmat) şi limitată ca efect. Nu are niciun sens să ne propunem să o limitam. Poate că mai bine ar fi să îi analizăm şi să îi limitam cauzele. Iată ce scrie Nietzsche (via H.R.P.): „Resentimentul a devenit baza oricărei morale publice recepte. Orice inegalitate este interpretată ca o nedreptate. Orice calificare este resimţită şi reclamată ca o discriminare. Orice judecată – o afirmaţie de putere. Orice diferenţă – o incitaţie la asuprire.” Înţelegem astfel că egalitatea este cerută dintr-un sentiment de inferioritate şi de umilinţă resimţit de omul modern în mijlocul modernităţii sale. Privit (cu milă şi duioşie) din acest punct de vedere, omul modern este Omul Căzut. (Nu Omul Păcătos, pentru ca Omul Păcătos are totuşi o conştiinţă a propriului păcat, iar sistemul lui de referinţa este Dumnezeu). Omul Căzut este omul care se raportează continuu la cei din jurul său.


Completez: Omul Căzut este omul invidios şi umilit care îşi cere egalitatea pentru a se elibera de sine însuşi şi care se rupe de culturile meritocrate în care acest principul al egalităţii îi este refuzat sau care intră în conflict cu alte culturi în care nu are nicio relevanţă şi care îl refuză. Ieşirea din modernitate (XXXIII) se rezumă la modul în care Omul Căzut se poate ridica


Întoarcem afirmaţia lui H.R.P. (preluată de la Nietzsche): Inegalitatea resimţită ca o nedreptate a fost energia modernitaţii. A fost nevoie de Nietzsche pentru a elimina soluţia salvării de invidie şi umilinţă prin religie, pentru ca acesta energie să răbufnească. Dumnezeu – ce ne accepta drept egalii Săi! – a murit. Trebuia din acel moment să încercăm să devenim egalii semenilor noștri. Începuse Căderea în modernitate…  

Iată întregul sir de paşi/raţionamente din evoluţia ideii de egalitate: cunoaştere sensibilă -> comparaţie cu semenii -> invidie/umilinţă -> nedreptate -> noţiunea de egalitate -> acceptare/revoltă. Undeva pe acest şir se poate intervenii pentru a stopa efectele nocive ale idei de egalitate (respectiv: în spaţiul laic: corectitudinea politică/ în spaţiul mistic: intoleranţa religioasă). Acceptarea fără împotrivire a potenţialelor diferenţe inter şi intra culturale (şi prin aceasta acceptarea apartenenţei la o anumită cultură) ar adresa cât mai aproape de origine cauzele modernităţii: invidia şi umilinţa resimţite de om în relaţie (proces de cunoaştere activ sau pasiv) cu al om.


P.S. Într-un articol viitor voi analiza/interpreta destrămarea tipului de cultura familială în cheia oferita de conceptele de cultură şi civilizație. Invidia/umiliţa vor căpăta un caracter tot mai pregnant în viitor în textele legate de cultură şi civilizație, deoarece ele stau la baza conflictelor intra/inter civilizaționale/culturale (cum este şi cazul culturii moderne).

Niciun comentariu: