Câteva ideii înlănţuite:
- În
definiţia sa autoreferențială modernitatea este cultura ce dă valoare noului şi
(adaug eu) disprețuiește vechiul. Acestă definiție (ușor de înţeles şi de acceptat)
nu satisface însă nevoia de a găsi şi o origine a fenomenului (dacă putem găsi
o origine – deci un trecut – pentru ceva ce se dorește a fi veșnic actual şi neagă
tradiția, moștenirea şi continuitatea în general). Nimeni nu ne (poate) spune
cu exactitate de unde provine pofta nemărginită (Despre limită)
de înnoire. Este ea doar o pervertire a
ideii conform căreia progresul este adus de schimbare până într-acolo încât
s-a atribuit o valoare de adevăr şi afirmației inverse: schimbarea înseamnă
progres? A suferit înnoirea ca proces același mutație din mijloc în scop ca şi progresul
(în urma asocierii nefericite progres-înnoire în mentalul colectiv occidental)?
Sau pur şi simplu își spune cuvântul o plictiseală generală la nivel cultural
şi existențial, ce se cere alungată prin excese?
- Un
răspuns posibil l-am găsit în cartea Despre
bine şi despre rău (F. Nietzsche – paragraful 41). Filozoful german identifica
în vremea sa un mod de gândire păgân (pe atunci încă în apanajul filozofilor)
ce funcționa pornind de la următoarele principii: „Binele încetează de a mai fi
bun din momentul în care ajunge pe buzele vecinului… Ceea ce poate fi posedat
în comun are întotdeauna prea putina valoare“ (de revenit/aprofundat la C.
Noica). Identific aici unul dintre cele mai perfide sentimente umane – respectiv
invidia – sentiment născut din dorința de relevanţă (Fericirea verticală şi fericirea orizontală I bis) a indivizilor în culturile în care activează (şi
de ce nu dintr-o pornire ancestrală şi de necontrolat (chiar şi în civilizație):
sexualitatea (cf. S. Freud)). Altfel spus: înfruptarea dintr-o valoare/bun/idee
comună condamnă la anonimitate, pe când noul are calitatea de a te face interesant
prin simplul motiv că te individualizează (adică te scoate din turma), iar ieşirea
din turmă nu poate să treacă neremarcată. Dacă noul ajunge să posede şi o
valoare în sine (pentru că se dovedeşte util sau, în cele din urmă în
modernitate, doar pentru că este nou) cu atât mai mult. Într-adevăr: noul transformă
individul/organizația ce îl produce/posedă într-o entitate atractivă cultural (social,
economic, politic, etc…) (vezi cazul Apple); din momentul în care noul se
răspândeşte devenind tradiţie el nu mai este de folos; nu mai este un
instrument de (auto)înnobilare; este înlăturat şi el, nu înainte de a primi
apelativul dezonorant de vechi. Atât de simplu!...
- Inegalitatea
a fost dintotdeauna resimţită de moderni ca fiind o nedreptate (H.R.P.). Iată
de ce pe urma libertăţii (dacă nu cumva înaintea ei, dacă ne gândim la
realităţile revoluţiilor care au proclamat-o) calcă egalitatea. Naşterea ei
este însă mult mai veche. Înainte de libertate egalitatea a călcat pe urmele
religiei (cu forma ei binecunoscută din cultura creştină). Şi nici aici nu
putem fi siguri dacă avem de-a face cu o cauză, cu un efect sau cu ambele. În forma
ei mistică, egalitatea este o rezolvare paşnică a invidiei printr-o compensare
spirituala (umilinţă – smerenie); în forma ei laică însă compensarea este de
ordin material şi de foarte multe ori ia forme activ-violente.
- Nu
susţin cauza inegalităţii. Ea
este dreaptă (morală?), însă pleacă de la ceva fundamental greşit. De la
invidie şi umilinţă (doua faţete ale aceleiaşi reacţii). Iar definiţia invidiei
(şi respectiv a umilinţei) – pe care o încercăm pentru a fixa mai bine
argumentul – este următoarea: invidia (/umilinţa) este reacţia unei fiinţe în faţa
propriei irelevanţe în comparaţie cu relevanţa sporită a altei fiinţe (unde
fiinţele pot fi tot atât de bine înlocuite cu alte entităţi supuse unei
mecanici culturale (sociale, economice sau politice, etc…)). Invidia – pentru că
ea ne interesează în acest caz – apare în sânul culturilor, iar pentru că orice
cultură aduce cu sine o tradiţie – o mitologie şi o serie de eroi, reacţia la
invidie este ieşirea din rând, abdicarea de la tradiţii (eventual dărâmarea lor
prin negarea cosmogoniei şi dărâmarea statuilor) în încercarea de a fonda noi
culturi în care relevanţa proprie să fie sporită. Este o cale – nu singura! În
această întreprindere noul devine un aliat nu pentru că înseamnă progres
obiectiv – pentru întreaga cultură, ci pentru ca înseamnă propriul progres.
Reiau aici o parte dintr-un alt articol (Despre limită), în care am atras atenţia asupra originilor nesănătoase ale ideii de egalitate:
:
Reiau aici o parte dintr-un alt articol (Despre limită), în care am atras atenţia asupra originilor nesănătoase ale ideii de egalitate:
:
Am vorbit … despre egalitate şi despre lipsa
ei de limită, însă egalitatea este, dacă o privim cu atenţie, doar soluţia (sau
una dintre soluţiile) problemei. Chiar dacă o asimilăm corect (în sens
capitalist: de egalitate la start, nu egalitate la finish), ea este nelimitată
ca esenţă (după cum am afirmat) şi limitată ca efect. Nu are niciun sens să ne
propunem să o limitam. Poate că mai bine ar fi să îi analizăm şi să îi limitam
cauzele. Iată ce scrie Nietzsche (via H.R.P.): „Resentimentul a devenit baza
oricărei morale publice recepte. Orice inegalitate este interpretată ca o
nedreptate. Orice calificare este resimţită şi reclamată ca o discriminare.
Orice judecată – o afirmaţie de putere. Orice diferenţă – o incitaţie la
asuprire.” Înţelegem astfel că egalitatea este cerută dintr-un sentiment de
inferioritate şi de umilinţă resimţit de omul modern în mijlocul modernităţii
sale. Privit (cu milă şi duioşie) din acest punct de vedere, omul modern este
Omul Căzut. (Nu Omul Păcătos, pentru ca Omul Păcătos are totuşi o conştiinţă a
propriului păcat, iar sistemul lui de referinţa este Dumnezeu). Omul Căzut este
omul care se raportează continuu la cei din jurul său.
Completez: Omul Căzut este omul invidios şi
umilit care îşi cere egalitatea pentru a se elibera de sine însuşi şi care se
rupe de culturile meritocrate în care acest principul al egalităţii îi este
refuzat sau care intră în conflict cu alte culturi în care nu are nicio
relevanţă şi care îl refuză. Ieşirea din modernitate (XXXIII) se rezumă la modul
în care Omul Căzut se poate ridica.
Întoarcem afirmaţia lui H.R.P. (preluată de
la Nietzsche): Inegalitatea resimţită ca o nedreptate a fost energia modernitaţii. A fost nevoie de Nietzsche pentru a elimina soluţia
salvării de invidie şi umilinţă prin religie, pentru ca acesta energie să
răbufnească. Dumnezeu – ce ne accepta drept egalii Săi! – a murit. Trebuia din
acel moment să încercăm să devenim egalii semenilor noștri. Începuse Căderea în
modernitate…
Iată întregul sir de paşi/raţionamente din
evoluţia ideii de egalitate: cunoaştere sensibilă -> comparaţie cu semenii
-> invidie/umilinţă -> nedreptate -> noţiunea de egalitate ->
acceptare/revoltă. Undeva pe acest şir se poate intervenii pentru a stopa
efectele nocive ale idei de egalitate (respectiv: în spaţiul laic: corectitudinea
politică/ în spaţiul mistic: intoleranţa religioasă). Acceptarea fără
împotrivire a potenţialelor diferenţe inter şi intra culturale (şi prin aceasta
acceptarea apartenenţei la o anumită cultură) ar adresa cât mai aproape de
origine cauzele modernităţii: invidia şi umilinţa resimţite de om în relaţie
(proces de cunoaştere activ sau pasiv) cu al om.
P.S. Într-un articol viitor voi
analiza/interpreta destrămarea tipului de cultura familială în cheia oferita de
conceptele de cultură şi civilizație. Invidia/umiliţa vor căpăta un caracter
tot mai pregnant în viitor în textele legate de cultură şi civilizație,
deoarece ele stau la baza conflictelor intra/inter civilizaționale/culturale
(cum este şi cazul culturii moderne).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu