marți, 28 ianuarie 2014

Fragmente Jurnal XCVII – Modernitatea şi ontologia

Modernitatea propune suspendarea problemelor ontologice şi prin urmare face irelevante posibilele răspunsuri atât de necesare salubrității mentale a individului (răspunsuri ce îl pot îndrepta pe calea fericirii complexe). Derivată din progres, modernitatea sfârşeşte prin a deveni dușmanul perfid al progresului anulând trecutul şi în consecința posibilitatea comparației între momente temporale diferite. Dar ființarea şi tot ceea ce derivă din ființare, fără progres, fără devenire nu are sens. Trecerea sub tăcere a unui capitol esențial de întrebări nu poate decât să întregească imaginea de superficialitate, de derivă, de buclă infinită a modernității. Ieşirea există atât pentru oamenii moderni – oamenii Căzuţi – ce o compun, cât şi pentru modernitate ca forma de cultură, rezultat al conlucrării în rău a oamenilor căzuți. Din păcate însă atât evoluția omului, cât şi reinventarea religioasă, autolimitarea modernităţii sau eliminarea temporalității se lasă așteptate (Ieșirea din modernitate). Poate că este nevoie de o altă strategie. După ce progresul a încetat să mai fie explicația noului, invidia i-a luat locul într-un mod subtil şi greu de deslușit în contextul în care este mult mai ușoară explicația autoreferențială a modernității. Daca acceptam aceasta teza (Cauzele Modernităţii) rezultă că paradigma modernităţii şi paradigma egalităţii (Despre limită) şi-au trădat originile şi cad în derizoriu, ridicând invidia – provenită din continua comparaţie cu semenul – şi înlăturarea frustrării pe care aceasta o provoacă la rang de scop. Ca întotdeauna în astfel de situații fără ieșire (în care efectele devin cauze), descoperim că invidia pleacă de la desconsiderarea problemelor ontologice individual-superioare ce pot face relevant omul prin sine însuși şi înlocuirea lor cu probleme ontologice de grup, de cultură (prima şi cea mai mare greșeală a socialismului - varianta roșie a modernității) sau, dimpotrivă de la exacerbarea lor într-o singură direcţie (cea materială) până la angoasă (în capitalism)… Tragem speranța ca reflecția ontologică autentică, fără a putea salva neapărat ceva, poate demasca modernitatea şi ne poate proteja de seducția acesteia.

joi, 23 ianuarie 2014

luni, 20 ianuarie 2014

Elegie de Ianuarie



















E noapte de la mine până la tine.
Să nu mă crezi! Cuvintele sunt şerpi.
Se caţără pe buze din pricina frigului
dintre coaste. Tu striveşte-i între tâmple,
înainte să-şi facă  culcuşul în măr!
Nopţile sunt fără noimă, dar cât de
frumoasă este amintirea lor, ziua!
De ce mi-ai crede noaptea şerpii,
dacă ei devin de neînţeles în lumina
lunii. Astupă-ţi urechile şi taci!
Nu-ţi este mai uşor să mă iubeşti?
Fără cuvinte şi iertarea e mai uşoară!
Fără şerpi totuşi Raiul nu ar exista,
iar tu nu mi-ai fi ispită. Întunericul
şi frigul sunt o binecuvântare
pentru şerpi. Să nu mă crezi!

Nici eu nu te cred în noaptea asta.    

joi, 16 ianuarie 2014

Cavalerul (amicului Cristian Vasiliu) de Florin Rădulescu

Cavalerul (amicului Cristian Vasiliu)

S-a-ntors din cruciadă, Cavalerul,
Armura lui de vise-i ne-ntinată
Sub talpa întâmplărilor, ciumată,
Cu ochi de ceață sfredelește cerul. 

Un scut, o spadă, lancea și un cal
În spate, țanțos, merge scutierul,
S-a -ntors din cruciadă Cavalerul
Cu ochi de ceața și surâs fatal.

Domnițele în visul lor oval,
Tânjind la el, i-ar domoli tot gerul
Din vene. Dar surâde Cavalerul
Și trece peste veacuri, triumfal.

Pitind în ochi de ceață efemerul
Povestilor ce cresc cu-a fost odată
Și mor mai lin ca zborul tras pe roată,
Dispare în legendă, Cavalerul ...

luni, 13 ianuarie 2014

Fragmente Jurnal XCVI – Cauzele modernităţii

Câteva ideii înlănţuite:

-           În definiţia sa autoreferențială modernitatea este cultura ce dă valoare noului şi (adaug eu) disprețuiește vechiul. Acestă definiție (ușor de înţeles şi de acceptat) nu satisface însă nevoia de a găsi şi o origine a fenomenului (dacă putem găsi o origine – deci un trecut – pentru ceva ce se dorește a fi veșnic actual şi neagă tradiția, moștenirea şi continuitatea în general). Nimeni nu ne (poate) spune cu exactitate de unde provine pofta nemărginită (Despre limită) de înnoire. Este ea doar o pervertire a  ideii conform căreia progresul este adus de schimbare până într-acolo încât s-a atribuit o valoare de adevăr şi afirmației inverse: schimbarea înseamnă progres? A suferit înnoirea ca proces același mutație din mijloc în scop ca şi progresul (în urma asocierii nefericite progres-înnoire în mentalul colectiv occidental)? Sau pur şi simplu își spune cuvântul o plictiseală generală la nivel cultural şi existențial, ce se cere alungată prin excese?

-           Un răspuns posibil l-am găsit în cartea Despre bine şi despre rău (F. Nietzsche – paragraful 41). Filozoful german identifica în vremea sa un mod de gândire păgân (pe atunci încă în apanajul filozofilor) ce funcționa pornind de la următoarele principii: „Binele încetează de a mai fi bun din momentul în care ajunge pe buzele vecinului… Ceea ce poate fi posedat în comun are întotdeauna prea putina valoare“ (de revenit/aprofundat la C. Noica). Identific aici unul dintre cele mai perfide sentimente umane – respectiv invidia – sentiment născut din dorința de relevanţă  (Fericirea verticală şi fericirea orizontală I bisa indivizilor în culturile în care activează (şi de ce nu dintr-o pornire ancestrală şi de necontrolat (chiar şi în civilizație): sexualitatea (cf. S. Freud)). Altfel spus: înfruptarea dintr-o valoare/bun/idee comună condamnă la anonimitate, pe când noul are calitatea de a te face interesant prin simplul motiv că te individualizează (adică te scoate din turma), iar ieşirea din turmă nu poate să treacă neremarcată. Dacă noul ajunge să posede şi o valoare în sine (pentru că se dovedeşte util sau, în cele din urmă în modernitate, doar pentru că este nou) cu atât mai mult. Într-adevăr: noul transformă individul/organizația ce îl produce/posedă într-o entitate atractivă cultural (social, economic, politic, etc…) (vezi cazul Apple); din momentul în care noul se răspândeşte devenind tradiţie el nu mai este de folos; nu mai este un instrument de (auto)înnobilare; este înlăturat şi el, nu înainte de a primi apelativul dezonorant de vechi. Atât de simplu!...

-           Inegalitatea a fost dintotdeauna resimţită de moderni ca fiind o nedreptate (H.R.P.). Iată de ce pe urma libertăţii (dacă nu cumva înaintea ei, dacă ne gândim la realităţile revoluţiilor care au proclamat-o) calcă egalitatea. Naşterea ei este însă mult mai veche. Înainte de libertate egalitatea a călcat pe urmele religiei (cu forma ei binecunoscută din cultura creştină). Şi nici aici nu putem fi siguri dacă avem de-a face cu o cauză, cu un efect sau cu ambele. În forma ei mistică, egalitatea este o rezolvare paşnică a invidiei printr-o compensare spirituala (umilinţă – smerenie); în forma ei laică însă compensarea este de ordin material şi de foarte multe ori ia forme activ-violente.

-           Nu susţin cauza inegalităţii. Ea este dreaptă (morală?), însă pleacă de la ceva fundamental greşit. De la invidie şi umilinţă (doua faţete ale aceleiaşi reacţii). Iar definiţia invidiei (şi respectiv a umilinţei) – pe care o încercăm pentru a fixa mai bine argumentul – este următoarea: invidia (/umilinţa) este reacţia unei fiinţe în faţa propriei irelevanţe în comparaţie cu relevanţa sporită a altei fiinţe (unde fiinţele pot fi tot atât de bine înlocuite cu alte entităţi supuse unei mecanici culturale (sociale, economice sau politice, etc…)). Invidia – pentru că ea ne interesează în acest caz – apare în sânul culturilor, iar pentru că orice cultură aduce cu sine o tradiţie – o mitologie şi o serie de eroi, reacţia la invidie este ieşirea din rând, abdicarea de la tradiţii (eventual dărâmarea lor prin negarea cosmogoniei şi dărâmarea statuilor) în încercarea de a fonda noi culturi în care relevanţa proprie să fie sporită. Este o cale – nu singura! În această întreprindere noul devine un aliat nu pentru că înseamnă progres obiectiv – pentru întreaga cultură, ci pentru ca înseamnă propriul progres.
 
Reiau aici o parte dintr-un alt articol (Despre limită), în care am atras atenţia asupra originilor nesănătoase ale ideii de egalitate:
 :

Am vorbit … despre egalitate şi despre lipsa ei de limită, însă egalitatea este, dacă o privim cu atenţie, doar soluţia (sau una dintre soluţiile) problemei. Chiar dacă o asimilăm corect (în sens capitalist: de egalitate la start, nu egalitate la finish), ea este nelimitată ca esenţă (după cum am afirmat) şi limitată ca efect. Nu are niciun sens să ne propunem să o limitam. Poate că mai bine ar fi să îi analizăm şi să îi limitam cauzele. Iată ce scrie Nietzsche (via H.R.P.): „Resentimentul a devenit baza oricărei morale publice recepte. Orice inegalitate este interpretată ca o nedreptate. Orice calificare este resimţită şi reclamată ca o discriminare. Orice judecată – o afirmaţie de putere. Orice diferenţă – o incitaţie la asuprire.” Înţelegem astfel că egalitatea este cerută dintr-un sentiment de inferioritate şi de umilinţă resimţit de omul modern în mijlocul modernităţii sale. Privit (cu milă şi duioşie) din acest punct de vedere, omul modern este Omul Căzut. (Nu Omul Păcătos, pentru ca Omul Păcătos are totuşi o conştiinţă a propriului păcat, iar sistemul lui de referinţa este Dumnezeu). Omul Căzut este omul care se raportează continuu la cei din jurul său.


Completez: Omul Căzut este omul invidios şi umilit care îşi cere egalitatea pentru a se elibera de sine însuşi şi care se rupe de culturile meritocrate în care acest principul al egalităţii îi este refuzat sau care intră în conflict cu alte culturi în care nu are nicio relevanţă şi care îl refuză. Ieşirea din modernitate (XXXIII) se rezumă la modul în care Omul Căzut se poate ridica


Întoarcem afirmaţia lui H.R.P. (preluată de la Nietzsche): Inegalitatea resimţită ca o nedreptate a fost energia modernitaţii. A fost nevoie de Nietzsche pentru a elimina soluţia salvării de invidie şi umilinţă prin religie, pentru ca acesta energie să răbufnească. Dumnezeu – ce ne accepta drept egalii Săi! – a murit. Trebuia din acel moment să încercăm să devenim egalii semenilor noștri. Începuse Căderea în modernitate…  

Iată întregul sir de paşi/raţionamente din evoluţia ideii de egalitate: cunoaştere sensibilă -> comparaţie cu semenii -> invidie/umilinţă -> nedreptate -> noţiunea de egalitate -> acceptare/revoltă. Undeva pe acest şir se poate intervenii pentru a stopa efectele nocive ale idei de egalitate (respectiv: în spaţiul laic: corectitudinea politică/ în spaţiul mistic: intoleranţa religioasă). Acceptarea fără împotrivire a potenţialelor diferenţe inter şi intra culturale (şi prin aceasta acceptarea apartenenţei la o anumită cultură) ar adresa cât mai aproape de origine cauzele modernităţii: invidia şi umilinţa resimţite de om în relaţie (proces de cunoaştere activ sau pasiv) cu al om.


P.S. Într-un articol viitor voi analiza/interpreta destrămarea tipului de cultura familială în cheia oferita de conceptele de cultură şi civilizație. Invidia/umiliţa vor căpăta un caracter tot mai pregnant în viitor în textele legate de cultură şi civilizație, deoarece ele stau la baza conflictelor intra/inter civilizaționale/culturale (cum este şi cazul culturii moderne).

luni, 6 ianuarie 2014

Nu veni...



Nu veni!
Esti mai frumoasă departe!
Atât de departe încât frumuseţea ta
Nu poate ajunge la mine...
Nu veni!
Departe eşti frumoasă
Pentru că aşa vreau eu,
Iar eu te vreau mai frumoasă decat eşti!
Nu veni

Întâia scrisoare către fiica mea

I
Nu sunt un înțelept. În mine încă
Mocnește jarul nefericirii. Ascultă-mă!
Nu cred că vreodată mă voi liniști
Într-atât de mult încât să înțeleg totul
Şi poate că moartea nici nu merită
Să o întâmpini împăcat cu toate.
Dar tu ascultă-mă! Meriți măcar
Să asculți glasul tânăr al tatălui tău
Acum în anii în care te întrebi cine
A fost el şi cum ar trebui să fii tu
La rândul tău. Amarnică întrebare:
De ce exista ființare şi nu, mai curând,
Nimic? Răspunsul se va ascunde
De noi până când vom întâlnii nimicul.
Iar nimicul este tot ceea ce aduce
Şi cade în uitare. Uitare în lucruri,
În oameni şi în tine însăţi. Nu uita!
Restul este doar o necunoscută
De descoperit, un dat al împletirii
Dintre hazard şi voință. Schimbă!
Schimbă ca să alungi uitarea.
Schimbă oameni, lucruri şi mai ales
Schimbă-te pe tine însăţi. Iar prin
Schimbare te vei descoperii. Vei
Descoperi ceea ce nu se schimba.
Prin iubire, prin rațiune, prin imaginație,
Prin simțuri şi prin creație. Mai apoi,
Cunoscându-te, vei cunoaște lumea.
Iar lumea te va cunoaște şi ea. Visez
La lumea pe care o vei cuceri astfel!

II
Adevărata înțelepciune e consemnată
În cărţi, însă nu o poți culege de acolo.
Dacă vreodată vei ajunge ca mine, doar
Atunci o vei găsi ascunsă şi printre
Aceste rânduri. Înțelepciunea este
Fiica greșelii şi a suferinței. Ea
Nu garantează că nu vom mai greși,
Ci doar că vom cunoaște dinainte
Șfichiul regretelor. Tocmai de aceea
Lasă deschisă poarta prin care alții
Să își poată răscumpăra greșelile.
Dar nu uita că nu trebuie adusă
Iertarea acolo unde nu au intrat înainte
Smerenia şi iubirea. Iar iubirea peste
Iubire nu mai calcă. Trebuie să ne
Consolăm cu puţină cunoaștere
Şi lunga singurătate a celui lacom
Nu să trăiască, ci să știe cum să trăiască.

III
Cum sunt oamenii ? Nu știu, dar cred că
Poți să le vorbești şi să-i atingi ca şi cum
Ar fi mai buni şi mai drepți decât tine.
Dacă tu ești apă, undelemnul nu se va
Amesteca cu mintea, cu sufletul şi
Cu trupul tău. Pe cât greșești şi alții
Îți vor greși, nu pentru că există o lege
A compensației, ci pentru că toate
Greșelile sunt distribuite uniform. Şi tu
Greșește! Oamenii nu sunt suma
Greșelilor, ci a învățăturilor adunate
De pe urma greșelilor. Se schimbă,
Şi trebuie să se schimbe pentru a scăpa
Nimicului, însă exista în ei – după cum
Există şi în tine – o esență ascunsă
Pe care timpul nu o îmbătrânește, iar
Spațiul nu o modifica. Un sâmbure
De rubin ce strălucește uneori când
Îl priveşti cu dragoste. După ce o vei
Descoperi în tine, îţi va fi ușor să repeți
Minunea şi cu alți oameni. Strălucind
Tu însăți, vei lumina şi alte rubine, iar
Dimprejurul tău întunericul nefericirii
Se va ridica. Oamenii sunt umani!
Vor să fie mai buni, vor să arate că sunt
Mai buni, susțin că sunt mai buni,
Însă eșuează pe drumul spre bine.
Uneori se ridică, alteori trebuie ridicați,
Dar asta îi face oameni. Suntem
Dezamăgiți în măsura în care nu înţelegem
Ca puţini se por ridica la înălțimea
Gândurilor şi a faptelor lor. Tu încearcă.
Retrage-te dacă ești copleşită,
Odihnește-te dacă ești obosită,
Caută alte căi dacă ajungi în fundături,
Dar nu abandona niciodată, căci
Ceea ce crezi şi iubești există pentru că
Lupți. Nu căuta exemple. Exemple
Nu sunt în jurul tău, ci în tine însăți,
În moștenirea pe care ţi-o las, fiica mea.

duminică, 5 ianuarie 2014

Palmele













Ne-am închis amândoi
Într-o cameră goală
În care lumina intra
Printr-o singură fantă
La care nu puteam ajunge.

După un timp mi-ai spus
Că ţi s-a făcut atât de dor
De cer încât mă urăşti.

Te-aş fi lăsat să pleci, însă
Pierdusem de mult cheia.

Şi atunci am venit cu palmele
Făcute căuş spre tine, iar tu
Te-ai salvat sprijinindu-te în ele.

N-am mai apucat să-ţi spun
Că destinul îmi desenase
Cerul tău în palme, iubito.