joi, 11 decembrie 2014

marți, 2 decembrie 2014

Jurnal CXIV - Despre vot


Trebuie să votez?

Deşi dreptul la vot este un drept de achiziţie relativ recentă pentru care s-au dus lupte îndârjite (de la cele ideologice până la cele fizice), deşi nu există niciun alt mecanism mai clar - şi mai la îndemână -, momentan, de validare a principilor democraţiei, libertăţii şi egalităţii, iată că în mijlocul epocii moderne – uitând complet căile dureroase pe care am ajuns aici –deschidem din nou discuţia cu privire la participarea sau absenţa la vot. Nu voi trece în revistă cele mai răspândite argumente în favoarea renunţării la vot pentru a le demonta ulterior, pentru ca întotdeauna există pericolul ca altele noi să apară. Am să fac în schimb un exerciţiu de retorica bazat pe raţiune, (deşi în adâncul meu sunt conştient că nu raţiunea stă la baza deciziilor umane)...
Putem agrea – ca şi axiomă – ca noţiunea de libertate este definitorie pentru om şi că ea stă – sau ar trebui să stea – la baza normelor morale [CVI], la baza normelor sociale, la baza normelor politice şi – în general – la baza întregii sale vieţi. Ori libertatea individuală nu este doar o caracteristică pasiva, ci presupune exercitarea ei prin decizii [III]. (Karl Jaspers afirma că este liber numai acela care se poate decide). În cazul politicii, decizia cetăţeanului este votul, iar opţiunile sale – în alcătuirea actuală a democraţiei - sunt partidele (cu platformele lor ideologice, cu programele lor de guvernare, cu culturile lor [Cultură şi civilitaţie], etc…) sau personajele politice (cum este cazul alegerilor prezidenţiale). Lucrurile sunt însă mult mai complexe decât atât. Pentru mai multă claritate, împărţeam la un moment dat libertatea în 3 categorii [XXIV]: o libertate de bază – asigurată prin existenţa (exterioară) a opţiunilor, o libertate de discernământ – care se referea nu numai la capacitatea de a discerne între opţiuni, ci şi la posibilitatea de creare/descoperire a unor noi opţiuni sau eliminarea altora deja existente, şi – în sfârşit - libertatea absolută – posibilitatea de a te sustrage din faţa alegerii.
Într-adevăr, libertatea de baza este garantata. Putem ajunge – mai uşor sau mai greu (apropos de discuţiile despre votul din diasporă) - într-o cabină de vot, iar în cabina de vot, descoperim în chenare numele de partide sau de personalităţi politice. Este datoria societăţii (şi a modului în care această societate este organizată/guvernată) să ne asigure libertatea de bază, să ne pună la dispoziţie opţiunile şi să ne asigure cadrul în care să le alegem. Mai departe însă libertatea de discernământ este o datorie – da! o datorie, nu un drept, dacă ajungem la vot – o datorie  a cetăţeanului şi asupra ei se exercită tot felul de presiuni (în special de ordin mediatic) pentru a o reduce, pentru a o paraliza şi pentru a o deturna. Cel ce reuşeşte în cele din urmă să ajungă cu o stampilă în faţa foii pe care sunt tipărite numele partidelor sau ale personalităţilor politice ar trebui se asigure că – cel puţin – îşi cunoaşte/recunoaşte opţiunile (măcar câteva dintre ele) şi că nu este victima unor manipulări, adică alege pe baza unor criterii raţionale. Trebuie să adaug – în contextul în care am deschis această discuţie – că exclud din start libertatea absolută: ea poate fi interpretată ca pe un refuz/negare a libertăţii, iar în cazul votului ea este echivalenta cu predarea propriei libertăţi în mâinile altora: eu nu pot/nu ştiu ce să aleg, alegeţi voi pentru mine.
Conexiunea directă a libertăţii individuale cu votul este însă doar una dintre faţetele problemei. Dacă privim în sus, descoperim că trăim într-un paradox. Deşi promovăm egalitatea [CXII] pe toate palierele pana la abuz, guvernarea în modernitate – unul dintre pilonii culturilor moderne -  se bazează pe ierarhii instituţionalizate. Nu este o constatare nouă. Totuşi începând cu Montesquieu am învăţat o lecţie universală. Pentru asigurarea sănătăţii instituţiilor şi, prin aceasta, prelungirea vieţii civilizaţiei aşa cum o ştim, este necesar – o altă axioma – un mecanism de control, cu feedback negativ. Pentru instituţia politică (administrativ, executiv, legislativ, etc…) unul din mecanismele de control – singurul însă la îndemâna cetăţeanului în mod direct – este votul. Alvin Toffler afirma – şi poate că avea dreptate – ca instituţiile ale valului doi de civilizaţiei – valul industrializării, sunt învechite şi că ele însele ar trebui reformate, însă epidemia de defetism de la actul votării nu ajuta. Ea – dimpotrivă – permite supravieţuirea vechilor structuri.
Şi aspectul cultural este la fel de important. Evolutiv (biologic, cultural şi tehnologic – pentru că în modernitate evoluţia s-a mutat în plan tehnologic [Deus ex machina]) omul este predispus la colaborare şi la integrarea în diverse culturi (comunităţi/societăţi/etc…). Desigur, omul poate supravieţui şi singur, însă viețuirea propriu zisă (cu scopuri şi acţiuni ce se extind dincolo de propria fiinţa şi de scurta sa viaţa) are loc doar printre semenii săi, ca membru al unei culturi. Dacă în general aderarea la o cultură este voluntară, prin naştere el capătă o identitate naţională (ce îi certifică apartenenţa la cultura naţională) şi, deşi poate renunţa într-o formă sau alta la ea, el rămâne de-a lungul vieţii integrat în cultura naţională. Probabil lucrurile se vor schimba în viitor (problema este larg dezbătută) datorită tendinţelor avansate de globalizare, dar momentan încă suntem dependenţi de culturile naţionale, de funcţionarea guvernării lor, de politicile aplicate în domeniul economiei interne (pieţei), etc… şi nu putem să negăm acest fapt dintr-un teribilism prost înţeles. Apartenenţa la o cultură naţională – pentru a continua pe firul logic - şi vieţuirea în cadrul ei presupune pe lângă o serie de drepturi (sau înlesniri ce ne sunt aduse) şi o serie de responsabilităţi şi datorii. Colaborarea şi integrarea vin cu un preţ. Plata impozitelor este o datorie, respectarea legilor este de asemenea o datorie, (iar exemplele pot continua) dar prea puţine persoane se revoltă împotriva lor. Chiar dacă nu atrage după sine o pedeapsă (cum se întâmplă pentru cazurile menţionate mai sus), votul – în contextul cultural – este o datorie pentru ca reprezintă contribuţia solicitată tuturor membrilor culturii pentru bunul ei mers. Interpretarea pe care o putem da refuzului votării este următoarea: nu renunţ la un drept, ci la o datorie şi prin aceasta renunţ şi la statutul de membru al culturii naţionale; nu mă simt – iar asta este o renunţare de fond !; nu mă mai simt român! 

Cum trebuie să se desfăşoare votul?

In mod categoric principiul fundamental inviolabil este cel al libertăţii de a vota. Se impun însă cel puţin două comentarii/propuneri menite să amendeze acest principiu.
Dacă prima parte a libertăţii – libertatea de bază – este de datoria societăţii să o asigure (prin legislație, prin prezentarea opţiunilor către alegători şi prin logistica mecanismului de vot), libertatea de discernământ intră în responsabilitatea cetăţeanului. Ca urmare a acestui fapt nu consider o abatere de la principiul enunţat dacă este restricţionat votul pentru cei ce dovedesc că nu au discernământul minim necesar – iar aici discuţia are un teren larg de desfăşurare - luării unei decizii de amploarea celei politice. De exemplu : votează doar cetăţenii care au împlinit 18 ani [Articolul 36 din Constituţie], dar nu văd de ce nu ne-am întreba ce valoare are votul unui cetăţean care nu îşi cunoaşte – măcar nominal - opţiunile.
Al doilea comentariu pleacă de la ideea ca votul este o datorie (enunţată mai sus) cetăţenească, pentru că este menit să ajute întreaga cultura naţională (prin asigurarea unei instituţii capabile şi dornice să o gestioneze corect şi eficient). Totuşi, faptul că votul este o datorie, nu exclude viziunea conform căreia votul este (şi) un drept, pentru că votul este menit să îmbunătăţească înainte de toate viaţa votantului. În acest caz ar trebui facilitat accesul la acest drept doar pentru acei membri care şi-au respectat la rândul lor îndatoririle faţă de societate (nu au condamnări penale, şi-au plătit toate dările şi impozitele către stat, etc…).

Al doilea principiu este cel al reprezentării, (căci ne aflam încă intr-o democraţie reprezentativă, nu într-una directă). Putem înţelege votul şi ca o cedare a puterii – de decizie şi de execuţie – cu care ne învesteşte societatea (prin încadrarea în rândurile ei) către alte entităţi sau persoane ce o va folosi în interesul societăţii în general şi al individului în special. Ar fi de dorit ca cei ce ajung să cumuleze întreaga putere să reprezinte cât mai bine interesele pentru ca deciziile şi implementarea lor să fie în concordanta cu acestea. Formula aleasă până acum a luat în considerare doar cantitatea, instaurându-se şi răspândindu-se, în consecinţă, de mai bine de doua secole în civilizaţia occidentală un tip de tiranie a majorităţii prin votul grosier cu da sau nu. Câtă vreme societatea – să folosim termenul tehnic de cultură naţională – era cât de cât unitară, iar ideologiile – clare şi neîmpăcate, votul de acest tip a funcţionat fără să fie contestat de nimeni. În modernitate – modernitate definită şi prin înmulţire necontrolată a culturilor minoritare de toate tipurile şi, în consecinţă, printr-o « destrămare a consensului » - în modernitate, pentru a păstra acest principiu, trebuie să schimbăm modul de selecţie şi de alegere a reprezentanţilor. (Precizez că prin  cultura minoritară nu mă refer în mod direct la culturile etnice, deşi avem chiar în actualitate exemplul UDMR-ului, un partid creat pe criterii etnice - deci reprezentant al unei  culturi minore - ce deserveşte scopurilor etniei – poate uneori opuse intereselor naţionale. Prin culturi minore înţeleg toate culturile [Cultură şi civilizaţie] cu un număr semnificativ de membri uniţi printr-o identitate comuna şi prin scopuri particulare). Poate ar trebui să adăugăm şi o dimensiune calitativă modului cantitativ de vot, poate că ar fi posibilă şi o extindere a bazei de reprezentare, poate – de ce nu! – ne găsim în momentul în care putem face pasul spre o democraţie directă în care să nu fie necesară cedarea puterii de decizie – în special cea legislativă - în alte mâini. La întrebarea : cum se poate realiza acest lucru ?, ne vom mărgini să adăugăm unui citat extras din cartea « Al treilea val »: « În lumea spre care ne îndreptăm vertiginos cu bogatele ei tehnologii de comunicaţie, există modalităţi multiple ca oamenii să exprime poziţii » nuanţate sau condiţionate (n.n.) « fără să intre vreodată în cabina de vot». De subliniat faptul că apariţia poziţiilor nuanţate şi condiţionate – poziţii calitative – presupune dezvoltarea capacităţii populaţiei (membrilor culturii naţionale) de a-şi utiliza libertatea de discernământ, nu doar modificarea/dezvoltarea sistemului şi a logisticii de vot.

Ce trebuie să votez?

Înainte de a ajunge la acest subiect, nu putem evita câteva aspecte ce ating concret problematica votului.
Trebuie acceptat faptul că ne aflam în faţa unor schimbări profunde ce zguduie întreaga civilizaţie. Alvin Toffler anunţa « al treilea val » încă din anii ’80, iar până astăzi o gamă largă de profeţi moderni i s-au alăturat în prognoza pesimistă a unor inerente şi puternice cutremure sociale, politice şi economice. Odată cu avansul tehnologic recunoaştem acum – la început de secol XXI – că ne aflăm la începutul unei noi ere (sau civilizaţii) pe care o numim fie « postindustrială » , fie « a informaticii », eră în care resursa principala nu mai este pământul (ca în prima eră, era agricolă, prima civilizaţie sau primul val) sau mijloacele de producţie şi munca (ca în cea de-a doua eră, era industrială, a doua civilizaţie sau al doilea val), ci informaţia. Prin prisma acestor lucruri ne întrebăm cu toţii în mod legitim dacă nu cumva instituţiile celui de-al doilea val – cum este şi instituţia politică bazată de vot reprezentativ majoritar – nu ar trebui reînnoite.
Mai exact, instituţia politicii în modernitate suferă de următoarele păcate :
- Incapacitatea de a mai controla în vreun fel viaţa culturii naţionale (A. Toffler o numeşte : senilitatea celor mai fundamentale instituţii politice şi guvernamentale). Deja pârghiile decizionale nu mai acţionează, chiar dacă sunt puse în mâini capabile. Citez: « Accelerarea schimbării a depăşit capacitatea decizională a instituţiilor noastre, ceea ce face ca structurile politice actuale să fie perimate, indiferent de ideologiile de partid şi de cine se află la cârma. Aceste instituţii sunt inadecvate nu numai în privinţa dimensionării, ci şi în privinţa vitezei cu care lucrează. ». Nu este o scuză pentru eşecurile diverselor guvernări, ci doar o explicaţie a lor dintr-o sumă de explicaţii posibile.
- Falimentul moral şi ideologic al politicii. Nu este cazul să insist în această direcţie. Se vorbeşte tot mai mult de cleptocraţie – casta politica nu îşi selectează membrii dintre elite, iar oamenii corecţi, inteligenţi, responsabili şi muncitori nu doresc să-şi mai rişte renumele; scade nivelul de încredere în instituţii – ceea ce le face să se clatine; şi se vehiculează tot mai des şi mai insistent ideea unei salvări mesianice (Nota: de curând a fost lansată cartea « Monarhia – O soluţie ? » de către un reputat istoric – Lucian Boia [CXII]). Despre ideologie pură nici nu mai poate fi vorba în discuţiile pre-electorale sau post-electorale. Astfel nicio guvernare nu mai prezintă o garanţie morală şi ideologică care să instaureze o fărâmă de încredere în sânul societăţii.
 - « Destrămarea consensului ». Aşteptările ca persoanele sau formaţiunile politice alese să ne (mai) reprezinte interesele şi să ne împărtăşească viziunile, aşteptări îndreptăţite de altfel prin prisma celui de-al doilea principiu enunţat mai sus, sunt nerealiste în modernitate. « Astfel, deşi sistemele noastre se bazează teoretic pe principiul majorităţii, creşterea diversităţii poate duce la imposibilitatea formarii unei majorități, chiar şi în probleme de importanţă crucială pentru supravieţuirea noastră. Aceasta disoluţie a consensului înseamnă, la rândul său, că tot mai multe guverne sunt guverne minoritare, bazate pe coaliţii flotante şi precare». (Să ne amintim de alianţele DA, ACL şi USL). Acest fenomen are influenţa directă asupra fenomenului votării: fie conduce la o angoasă în rândul alegatorilor ce se poate traduce prin scăderea interesului şi a participării la vot, fie deschide porţile votului negativ (Nu vota Candidatul X – iar motivele pot fi de orice natură, atât vreme cat mişcă electoratul! -, deci votează candidatul Y, chiar dacă nici Y nu te reprezintă).

Conştienţi de problemele actuale ale instituţiei politicii şi, în general, de cele ale culturilor occidentale (democratice), ne putem analiza mai corect opţiunile de vot. Chiar dacă politica promovată de un anume partid, în realitate poate părea ambiguă şi ezitantă, raportata la direcţiile ideologiilor politice (mezalianţe, măsuri controversate, etc…), acest lucru nu este neapărat unul rău. Ideologiile politice au în general două dimensiuni: prima se referă la scopurile finale – cum ar trebui o societate să fie organizată în mod ideal, iar a doua  se referă la măsurile ce trebuie luate pentru a ajunge la acel scop. Cum deja societatea – se presupune că – este stabilă (şi îşi cunoaşte prea bine scopul şi modul de organizare), pentru partide nu rămâne decât să caute calea de a atingere a scopului. Conform constituţiei [http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339] Romania este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil ; este stat de drept, democratic şi social; prezervă egalitatea între cetăţeni, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic ; se organizează conform principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească; Romania este o democraţie liberală şi constituţională. O discuţie în afara acestor graniţe constituţionale este doar un exerciţiu intelectual (dau în nou exemplul cărţii lui Lucian Boia: Monarhia, o soluţie?), cel puţin pentru moment (şi oricum puterea de a schimba constituţia revine nu guvernării, ci – prin referendum – populaţiei). În concluzie lupta politica (sub stindardul ideologic) după cum spuneam, nu se poartă decât pentru mijloace, nu pentru scop. În general mijloacele se împart în doua direcţii – aparent ireconciliabile: stânga – socialismul şi dreapta – liberalismul. Totuşi, mijloacele nu ţin doar de planul ideatic (lumea ideilor a lui Platon), ci îşi propun să rezolve probleme concrete şi specifice, iar de aici pot să apară fenomene ciudate de unire a dreptei cu stângă (vezi şi mai sus). Pentru înţelegere vom simplifica explicaţiile, respectiv opţiunile  (şi le vom păstra doar în sfera economicului, pentru că economicul determină şi celelalte aspecte ale vieţii: socialul şi culturalul): dreapta susţine că doar forţele pieţei, libera iniţiativă şi creşterea productivităţii permit cu adevărat îmbunătăţirea pe termen lung a veniturilor şi condiţiilor de trai, pe când stânga susţine că este nevoie de o intervenţie asupra pieţei şi  a forţelor ce o guvernează pentru a împiedica creşterea inegalităţilor şi a pauperizării. Nu contest niciuna dintre aceste două direcţii; fiecare în parte are argumentele şi contra-argumentele sale, iar în plan concret fiecare s-a confruntat cu eşecuri şi cu realizări.
Întrebarea pe care o ridic – şi care frământă conştiinţele alegătorilor – este însă următoarea: Ce trebuie să aleg ? Să aleg formațiunea politică/omul politic care poate implementa măsuri favorabile mie însumi sau să încerc să mă gândesc la binele celorlalţi, la binele economiei şi al societăţii (oricare ar fi acest bine!)? Să presupunem spre exemplu că sunt şomer (sau mama singură sau pensionar). Mă aflu astfel în faţa următoarei dileme: Să aleg o formaţiune politică de stânga care va implementa măsuri sociale: impozit diferenţiat, TVA scăzut la produse de baza, creşterea indemnizaţiilor pentru copil, politici protecţioniste pentru mame, etc… sau să aleg – din altruism – o formaţiune de dreapta care pentru creşterea productivităţii, etc…  va modifica legea muncii, capitolul disponibilizare, întărind astfel puterea discreționară a angajatorilor/patronilor, va uita de indexarea pensiilor, etc… ? Situaţia poate sta şi invers: să presupunem că sunt patronul unei firme medii cu angajaţi. Cu acelaşi tip de dilemă mă confrunt şi din această poziţie: Să aleg o formaţiune care va păstra nivelul actual de TVA, care va micşora impozitul pentru profitul reinvestit, care îmi va crea înlesniri pentru dezvoltarea afacerii, etc… sau să aleg – tot din altruism – o formaţiune care va permite organizarea angajaţilor mei în sindicat ce le va proteja drepturile, care va creste preavizul în cazul unei disponibilizări, care mă va obliga să dau salarii minime mai mari, etc… ? Se impune o singură concluzie: alegerea (votul) trebuie să fie şi să rămână atâta vreme cât nu se modifică instituţia politică, o acţiune individuală şi raţională. Cred – după cum şi exemplele extreme de mai sus o sugerează – că fiecare trebuie să aleagă în sensul maximizării propriilor sale lui interese, aşa cum fiecare înţelege acest lucru. Iar acest lucru, după părerea mea,  va înlătura demagogia şi va forţa formaţiunile politice să caute soluţii (poate chiar soluţii mixte), soluţii adaptate cât mai bine nevoilor predominante din societate.

      

Un râu pornit din Eden de Richard Dawkins


luni, 17 noiembrie 2014

Fragment



_Sunt dezamagit!..Nu atat brusca sfasiere a tacerii ce insotise tot  ritualul servirii ceaiului, cat mai ales vigoarea de neconceput a replicii m-a facut sa tresar. Dezamagirea ii venea din zone ale sufletului pe care nu i le cunosteam. Nu este vina ta. Pentru o clipa titlul nuvelei m-a indus in eroare. Barbatul care a spus nu. Suna atat de promitator. Fiecare generatie are demonii ei cu care lupta. Fiecare generatie spune nu. Pentru generatia parintilor mei – si respectiv a bunucilor tai – marea incercare a fost parjolul razboiului, pentru voi tragedia are un registru minor, iar ultima act este cuplul. Noi, in schimb – generatia rosie cum suntem numiti -  am avut opresiunea si frica, pe care le-am indurat pentru mai bine de 45 de ani. Si nici unul dintre noi – nici parinti nostri, nici noi si nici voi – cei tineri, nu am putut salva ceva. Nici natiunea cu granitele ei, nici categoriile sociale, nici cuplul. Sperante irosite. Ne-am confruntat cu diferite forme de infrangere. Moarte fizica pe timpul razboiului, mutilarea constiintei prin lasitate pe timpul comunismuluil, iar acum - blazarea si individualismul. Am sperat in taina in toti acesti ani, ca toata ura si durerea nevindecata din mine fara de vechiul regim si-au gasit in sfarsit o voce prin care sa se faca auzite. Chiar daca la atata timp dupa Revolutie nu mai e nimeni interesat si miscat de abuzurile comunismului, cata vreme le traiesc pe cele mult mai rafinate ale capitalismului, credeam ca este datoria mea morala nu las uitarea sa se asteasna peste ele.  Ar fi fost un semn pentru mine ca nu a fost totul in zadar. Ti-am povestit tot ce stiam despre Pitesti. Fara sa vreau, cand am auzit de barbatul care a spus nu, gandul meu a zburat la ceea ce am trait acolo, la prima mea sotie si la o persoana pe care amandoi am cunoscut-o si pe care am iubit-o foarte mult.
Se ridicase din fotoliu.
_ De curand am vazut la televizor un film despre Nelson Mandela. Ar fi trebuit sa ne invete despre forta vointei si a iertarii, in maniera mitizanta a americanilor. La sfarsit ar fi trebuit sa conchidem cu admiratie ca adevaratele caractere se cladesc in recluziune si sa ne faca sa regretam ca nu am avut parte de astfel de experiente pentru a deveni mai barbati. In America – acolo se poate orice – au inventat hotelurile puscarie; pentru o suma de bani – cred ca mai mare decat media – orice se poate simti inchis – cu tot confortul – pentru o noapte. Dar nu e acealasi lucru. Cine nu a stat nici macar o clipa in spatele gratiilor sub amenintarea eternitatii nu poate intelege! Dupa un astfel de film iti inchipui ca o anume poezie cu un mesaj sfidator si puternic iti poate sustine spiritul timp de un sfert de secol. Ei bine, am avut si noi Invictusul nostru, poate chiar mai inaltator decat al lor. Era o poezie de-a lui Radu Gyr pe care o invatasem – prin morse – de la un tip ce il cunoscuse personal pe marele poet legionar. “Infrant nu esti atunci cand suferi,/Nici ochii cand in lacrimi ti-s,/ Adevaratele infrangeri/ Sunt renuntarile la vis!”. Iti vine sa crezi – ascultand-o! - ca nimic, nici singuratatea, nici eternitatea, nici badjocura, nici suferinta nu te poate dobora, pentru ca ei nu pot ajunge la visul tau. Pot! Fiecare om are limitele lui, calcaiul sau vulnerabil, scaderile lui, iar la Pitesti au inventat metode diabolice de a gasi si de a le exploata. La un moment dat mi-a venit si mie randul. Intr- dimineata m-au chemat in biroul comandantului inchisorii – un oarecare maior Mihai si mi-au aratat un set de fotografii in care sotia mea aparea surazatoare in compania unui alt barbat. Mi-au zis: “Iata pentru cine zaci tu aici in cloaca asta. Pentru puiul asta de naparca chiabura. Tie iti putrezesc aici oasele, iar ea se distreaza. Stim ca esti baiat de treaba, doar ca te-ai inhaitat cu cine nu trebuie.” Ar fi trebuit sa fiu mai rational si sa imi imaginez ca este doar o facatura. Dar mintea mea – nu ochii, ci mintea! - m-a tradat. Dupa doua zile de nesomn si chinuri mai groaznice decat orice chin inchipui vreodata de om, i-am scris o scrisoare sotiei prin care o acuzam de tradare si o anuntam ca vreau sa ne despartim pentru totdeauna cu niste cuvinte ca niste disti de fierastrau. Aproape ca innebunisem: urlam si ma inclestam cu mainle de gratii, saream la gatul colegilor de celula si refuzam sa mananc;. L-a inceput m-au legat de patul celulei cu fasii din cearcafuri, insa mai apoi, dupa ce aproape ca am strangulat un gardian ce declarase – pentru a se distra – ca si el imi regulase nevasta, m-au inchis pentru treizeici de zile in camera de izolare. Cand am iesit din intuneric – mai calm – ma astepta o scrisoare de la ea. Imi explica situatia: nu era vinovata de nimic, nici macar de un flirt fara importanta, iar barbatul din poza – pe care il cunoasteam prea bine – o ajutase dezinteresat dupa cum eu insumi i-o cerusem. Voia s-o iert desi nu imi gresise, isi facea griji pentru mine si imi cerea sa ii trimit un raspuns care sa o linisteasca. Raspunsul meu intarziase mai bine de o luna; m-am gabit sa il scriu in prima noapte de relativa libertate, insa era prea tarziu; a doua zi in biroul aceluiasi major – am primit o veste care m-a dezradacinat pentru totdeauna: sotia mea se spanzurase, interpretandu-mi tacerea ca pe o respingere definitiva si incercand in acelasi timp sa ma salveze. Prin moarte ei, cauza pentru care eu faceam puscarie: genealogia ei nesanatoasa social, disparea definitiv. Nu am mai plans si nu am mai urlat; ca o ironie a sortii, intr-adevar, dupa nici trei luni, mi-au dat drumul si m-au lasat in pace, dar raul suprem fusese facut; ochii imi erau ca doua fantani secate, corzile vocale si limba imi inghetasera, iar bratele imi atarnau lipsite de vointa ca la paraplegici. Ultima mea scriere a fost acea imfama scrisoare si asa va ramane.
_ E dreptul si datoria ta – nu a mea! – de a scrie despre toatea aste. Mi-ai spus la un moment dat ca menirea scrisului este sa elibereze. Daca ai scrie poate ca si pe tine scrisul te va elibera de durere, de amintiri, de regrete si de tot ce ti-a fost luat.
_Da! De asta mi-este teama.

luni, 3 noiembrie 2014

Aforism IV

Câte minţi luminate s-au sacrificat pentru a crea o lume în care proştii pot vieţui în linişte!

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Fragmente de jurnal CXII - Despre egalitate (comentarii pe marginea Leviatanului)

Pentru a trata problema egalităţii – ca parte a dictonului ce ne-a dus în modernitate şi care apoi a fost încastrat în ideologiile secolelor XIX-XX – trebuie să ne întoarcem la clasici, mai exact la Thomas Hobbes. În zilele noastre există două viziuni asupra egalităţii: cea socialistă – care înţelege egalitatea ca egalitate la finish şi cea liberală – care înţelege egalitatea ca egalitate la start. Ambele însă păcătuiesc prin încercarea de a scoate de sub incidenţa arbitrariului judecata egalităţii – prin derelativizare. Se instituie astfel norme, valori – nimic altceva decât cântare exterioare sau, daca vreţi, paturi procustiene, limitări ale libertăţii – ce sunt folosite pentru a determina gradul de egalitate între două persoane. În fapt se încurajează păcatul invidiei (I bis) – unul dintre păcatele capitale absolute ale omului modern, Omul Căzut, ce nu face altceva decât să se raporteze continuu la semeni şi nu la sine însuşi. Hobbes susţine – deseori fără a fi înţeles exact – că “natura i-a făcut egali pe oameni în ceea ce priveşte facultăţile trupului şi ale minţii.” Pare absurd dacă ne gândim că regimuri, societăţi, ideologii s-au străduit fie să accentueze o inegalitate, fie să forţeze o egalitate; dacă Hobbes ar avea dreptate – într-un sens direct cu această afirmaţie extrasă din context – ambele direcţii ar fi inutile. Poate că filozoful englez ar trebui să fie mai explicit: natura a făcut astfel încât – pentru a putea conlucra – oamenii să aibă impresia că sunt egali cu semenii lor sau pot fi, dacă îşi doresc – fizic prin exerciții, iar mental prin studiu. Egalitatea nu a fost niciodată un scop în sine, ci a apărut în momentul în care oamenii au început să se îndoiască de existenţa ei. Fiecare în parte este chemat – şi aceasta este libertatea – să îşi aprecieze propria egalitate – fără a apela la comparaţii, căci, după cum spunea Hobbes, “nu există îndeobşte un semn mai grăitor pentru egala distribuţie a vreunui lucru decât faptul că fiecare este mulţumit cu partea sa.” Traducerea acestor fraze este una singură: pentru a obţine egalitatea este de ajuns ca fiecare individ, în culturile din care face parte, să poată fi mulţumit cu identitatea şi rolul său, să poată fi relevant (I Bis). Relevanţa  prin competiţie – prin invidie, prin înlăturarea/devansarea competitorilor – creează nevoi false, chiar dacă utile pentru dezvoltarea economică şi socială. Modul de realizarea a acestui obiectiv de pacificare a culturilor moderne este însă unul complicat. În esenţă cultura occidentală – cea care înglobează o mare parte din celelalte culturi: naţionale, religioase, etc… - este una competiţională, expansionistă, iar calea spre egalitate – spre egalitatea individului cu el însuşi – i-ar opri motoarele. Totuşi conștientizarea adevăratului înţeles al problemei egalităţii, poate fi un prim pas spre o schimbare a sensurilor distructive ale modernității occidentale.

miercuri, 29 octombrie 2014

Suveranii României. Monarhia, o soluție? de Lucian Boia

Ca și alte cărţi scrise de istoricul Lucian Boia şi aceasta poartă în titlu un semn de întrebare. Poate că este vorba de același echivoc detașat cu care își tratează temele, lăsând loc argumentelor pro și contra, fără a le suma. Dar nu putem să nu remarcăm faptul că, dacă punem într-un anume fel accentul, aveam de-a face cu o sugestie subversivă – argumentată apoi subtil în corpul cărții, lansată convenabil în preajma alegerilor prezidențiale. Desigur nu trebuie să ne temem de acest subiect – monarhia – și nu putem acuza istoricul că își exprimă pe marginea unei sinteze excelente de date și interpretări istorice – dosarul monarhiei, părerile personale. în fond avem de-a face cu un eseu.

Lucian Boia afirmă că întrebarea din titlu este de fapt o întrebare care țintește spre viitor, însă în prezent, cu raționamentele prezentului, răspunsul este : Nu!, monarhia nu este o soluție.

Sunt două argumente hotărâtoare :

1.     Nu se mai poate vehicula în modernitate ideea conform căreia nu numai drepturi și privilegii, dar și funcții importante în instituții (fie ele și simbolice) se pot moșteni. Nu este vorba numai de un egalitarism (CXII) promovat de ideologia democrației – pe care nu îl găsim complet ireconciliabil cu ideea de monarhie, ci și de problema – mult mai relevantă și spinoasă – a competenţei. Iată ceea ce scrie Lucian Boia, care în spiritul onestității, recunoaște acest argument: « Din punct de vedere al egalitarismului democratic, instituția monarhica pare a fi o aberație. Venită din Evul Mediu, dacă nu chiar, începând cu șefii de trib, din vremuri preistorice, și așezată pe convingerea că stăpânitorii sunt din altă esență decât oamenii de rând și – mai mult chiar – că însușirile lor și poziția lor preeminentă e cu totul firesc ce se transmit pe cale ereditară. », și îl combate firav susținând că « s-a petrecut cu ele (cu monarhiile n.n.) o stranie adaptare la timpurile noi ». Adevărul este că oricât de simbolică ar fi devenit instituția monarhică, principiul ereditarii pe care el se susține nu este unul sănătos din niciun punct de vedere.

2.     într-o cultură, pentru a supraviețui și pentru a ajuta și cultura însăși să supraviețuiască, o instituție trebuie să permită existenţa unui mecanism de control cu feedback negativ. Se pot găsi o grămadă de modalități constituționale de a defini și îngrădi forța monarhiei, dar în principiu nu exista vreun mod în care sa se poată reacționa pentru a corecta derapajele unui monarh odată instaurat pe tron. Comparativ – în cazul președinției mecanismul de feedback negativ este votul popular ce se repetă odată la cinci ani, precum și puterea oferita Legislativului de a suspenda președintele  în anumite condiții.


Cele două puncte ne arată că nu este exclus scenariul – în cazul soluției monarhiste - în care pe tron poate ajunge un incompetent și mai apoi poate rămâne veșnic agățat de el. Cazul Carol I – cel mai vehiculat, și singurul, după părerea mea, pe care se poate baza o argumentație monarhistă – este nu numai un caz fericit, ci și unul deosebit. Carol a ajuns pe tronul României, după o atentă selecție făcută de boierii masoni și la recomandarea lui Napoleon al III-lea (sau invers), deci a existat o minimă analiză a competentelor sale, confirmate ulterior. Nu se poate spune același lucru și despre ceilalți regi ai României : Ferdinand cel Indecis, Priapicul Carol al II și Mihai cel Molâu.


O femeie iubită de Andrei Makine


duminică, 21 septembrie 2014

Consolare

Am abuzat periodic de muza costelivă
A poeziei, însă mi-e opera-n sicriu
Uitată. La mormântu-i am rumegat colivă
Și-am zis: «Eu, bodaproste, măcar sunt încă viu!»

miercuri, 17 septembrie 2014

Extinderea domeniului luptei de Michel Houellebecq

„În societățile noastre sexul reprezintă un al doilea sistem de diferențiere, total independent de ban; și funcționează ca un sistem de diferențiere cel puțin la fel de feroce. Efectele acestor două sisteme sunt de altfel strict echivalente. La fel ca liberalismul economic sălbatic și din rațiuni analoage, liberalismul sexual produce efecte de pauperizare absolută. Unii fac dragoste în fiecare zi; altii, de cinci-șase ori într-o viață sau niciodată. Unii fac dragoste cu zeci de femei; alții cu niciuna. E ceea ce se cheamă „legea pieței”. Într-un sistem economic în care concedierea este prohibită, toti izbutesc, mai mult sau mai puțin, să-și găsească un loc. Într-un sistem sexual în care adulterul este prohibit, toti izbutesc, de bine de rău, să-și găsească un tovarăș de pat. Într-un sistem economic sută la sută liberal, unii adună averi uriașe; alții lâncezesc în somaj și mizerie. Într-un sistem sexual sută la sută liberal, unii au o viață erotică variată și pasionantă; alții sunt condamnați la masturbare și singurătate.” (Extinderea domeniului luptei de Michel Houellebecq)

marți, 9 septembrie 2014

Fragmente de jurnal CXI - The end...

Chiar nefiind angajat în preocuparea seacă de a-ți urmări și a-ți opri propria viață în scris – ca și cum ea ar avea vreo importanță pentru tine mai târziu sau pentru altcineva! -, simți uneori nevoia de a marca anumite evenimente interioare prin cuvinte sub forma unor poezii, fragmente de jurnal, scrisori fără adresant, cugetări sau imprecații. Astăzi însa inspirația m-a trădat și singurele cuvinte care mi-au venit în minte nu au fost ale mele, ci ale altcuiva. Erau atât de bine ticluite și în acord cu starea mea sufletească încât mi le-am însușit:

"O, Doamne, ai facut destule, m-ai prădat destul, sunt prea obosit și bătrân ca să învăț să iubesc, lasă-mă în pace pentru totdeauna!"

sâmbătă, 6 septembrie 2014

duminică, 6 iulie 2014

CTP și Mihai Eminescu

CTP, Adrian Păunescu și Mihai Eminescu







CTP despre Mihai Eminescu

luni, 30 iunie 2014

Fragmente de jurnal CX – Despre demnitate


Demnitatea ca principiu estetic. Andrei Pleșu scria într-unul din articolele sale (adunate în volumul Despre frumusețea uitată a vieții) că « Demnitatea este condiția statuară a omului! ». În sărăcie, la bătrânețe și în oricare alte împrejurări nefericite, omul este chemat să devină propria sa efigie și să și-o onoreze. Demnitatea, adaugă el, este o virtute stoică (pentru care postmodernismul are o oarecare apetență). O parte de noblețe, de rigoare, de adecvare, de seriozitate, de moderație și de naturalețe, toate scoase la suprafață în condiții de precaritate, de tragedie. Mai mult pentru spectacol. Un rol politically correct, care să nu tulbure apele sociale  și care să nu jignească delicata alcătuire a semenilor. Un Nu hotărât lamentației, plânsului, zbuciumului, strigătului sau enervării. Un Nu hotărât umanității. Demnitatea demagogică. Interpretată astfel demnitatea devine mai degrabă un îndemn la ipocrizie și la lașitate. O justificare a dezertării din fața a tot de ne poate aduce în situația de a fi nedemni estetic. Din fața morții și a dragostei.


Demnitatea ca principiu etic. Tot Andrei Pleșu, într-un alt articol din aceeași carte, se apleacă asupra din nou asupra demnității, arătând că argumentul pentru morțile asistate nu poate ține de demnitate. Termenul abuzat de « moarte demnă » este corect doar atâta vreme cât contează viziunea externă asupra morții, forma ei exterioară, ceea ce alții – cu stomacuri sensibile – pot digera vizual. Prin comparație (forțată), Isus – chinuit, umilit, trădat, întristat, deznădăjduit – nu a avut parte de o moarte demnă. (« Isus merge până la a încercă să se eschiveze de la perspectiva martiriului, asudă de spaimă, își pierde speranța»). Dacă ne așteptăm ca demnitatea să țină doar de manifestări, moartea Lui este oribilă, neigienică și scandaloasă. Un Isus eroic, cu o mină sfidătoare sau măcar calmă, ar fi fost în schimb un simplu zeu (sau un simplu erou) ce nu ar fi convins pe nimeni și nu ar fi lăsat nicio moștenire secolelor ce i-au urmat. Un astfel de Isus, fără îndoieli și fără dureri, nu ar fi fost om și prin aceasta ar fi fost inutil. Demnitatea însă este un principiu etic. Isus își păstrează, în ciuda scăderilor, cursul și astfel predă cea mai mare lecție de demnitate. Demnitatea etică. Omului îi este îngăduit să se teamă, să sufere, să se amăgească, să deznădăjduiască. Deciziile sale sunt îngreunate de toate aceste calități (sau slăbiciuni). Iar mersul omului pe calea binelui și a adevărului este cu atât mai demnă cu cât în jurul său roiesc atâtea neliniști, iluzii, speranțe, incertitudini și ispite.

marți, 3 iunie 2014

(CCCXXXIV) Sonetul lui Orfeu















Precum Orfeu, păcatul l-am descântat cu lira
Ca să te smulg lui Hades din Iad unde-ai căzut
Mușcată de un șarpe, dar am pierdut iubirea
Pe veci cu îndoială uitându-mă-n trecut.
De-acum, Euridice, mi-e tristă fericirea
Sub sori care răsfață semințele în lut,
Rup spini ca să-ți rămână curată amintirea
Și-n ciuda tragediei mai cred în început.
Să nu mă uiți! Rămânem frumoși prin despărțire
Ca-n luminișul tainic în care ne-am iubit
Și chiar de în lumină nicicând nu-ți voi fi mire, 
Au să ne lege alții destinele-ntr-un mit.
  Ascultă-mă, tu - nimfă! Mai tare o să cânt
  Ca să ajungă cântul la tine sub pământ.


3.6.2014

luni, 2 iunie 2014

sâmbătă, 31 mai 2014

Fragmente de jurnal CIX – Scrisoarea pierdută a lui Cioran către Noica - 1950

Dragă prietene,

Îmi dau silința să scriu în română. Pe deoparte îmi salvez gândurile și cu ele odată și identitatea mea culturală asaltată cu atâta bunăvoință de fastuoasa cultură franceză, pe de alta împiedic uitarea să îmi smulgă din suflet și din minte limba. Nu mă certa pentru că trădând România, încă nu pot și nu vreau să îi dau drumul, ca o adulterină ce devine dependentă de situația ei promiscuă și ambivalentă. Nu m-aș lupta cu atâta îndârjire să rămân credincios trădării mele, dacă nu aș avea senzația că am rămas atât de puțini pe aici și pretutindeni, încât de mine însumi depinde supraviețuirea românismului. Cunoști momentele de sublimă disperare pe care le simte un înecat? Plămânii tipă după aer, apa presează nările, gura și pieptul, tâmplele zvâcnesc, iar mâinile se zbat ca o morișcă în căutarea siguranței plutitoare. Ceea ce trăiesc eu zilnic se aseamănă mult cu un înec, însă un înec lent, cu momente de respiro, scurte dar suficiente pentru a mă ține în viață, ca o tortură. M-ai acuzat de defetism în țara, te-ai împotrivit ideii mele radicale de pârjol și m-ai renegat când în numele unei onestități și a unei etici draconice am decis că nu pot asista la distrugerea țării orchestrată tocmai de cei ce au fost chemați să o salveze. Sunt blestemat să mor a doua oară tocmai în încercarea de a mă salva de la un martiriu în numele unui ideal găunos, având în plus și regretul ca acum nu am pentru ce să mor. E un eroism tacit și egoist, fără miză. Ostracizat. Nici nu știu dacă cuvintele mele românești, pe care îți mărturisesc că uneori le gândesc în franceză, vor ajunge la tine. Oh, cum înțeleg infailibila speranță umană ce se ridică împotriva evidenței și a legilor hazardului până într-acolo încât încredințează oceanului mesaje în sticle sigilate!

De doisprezece ani încheiați în octombrie, de la rușinoasa mea fugă, mă aflu în aceeași situație fără ieșire, însă abia acum, după o revelatorie discuție cu un alt prieten drag, Neagu Djuvara, mi-am înțeles cu adevărat drama și am acceptat-o ca destin.  Mă simțeam încă demult atins de lingoare și alienare, aveam o mină gravă și o pană grea și pestilențială, ca și cum prin scris și-ar fi găsit loc putreziciunea din mine să iasă, dar abia după ce am aflat numele incurabilei boli m-am putut bucura cu adevărat de privilegiul de a mă mândri cu ea. Se numește aculturare sau aculturație și astfel îmi îmbogățesc și vocabularul cu termenii tehnici ai unor profeți ai dezastrelor civilizaționale, în spiritul lui Spengler și Toynbee. Djuvara mi-a explicat : aculturație - ruperea de o anumită cultură – aici cu sensul de produs al unei grupări umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe sine şi relaţionare în contextul conştientizării apartenenţei la un grup – si, eventual, alipirea la o altă cultură. Smulgerea rădăcinii. Și – eventual – în funcție de capacitatea fiecăruia de adaptare și supraviețuire – replantarea. Cu cât ești mai intim legat de cultura ta primordială – occidentali fiind suntem, prin definiție, poli (sau multi) culturali – cu atât smulgerea este mai traumatizantă. Închipuie-ți chinul unei renunțării de bună-voie, al unui abandon din rușine, lașitate și slăbiciune. Plătesc printr-o rezistență îndârjită.

Întregul nostru trecut a fost unul profund liniștit, ca un somn neîntrerupt de copil, în mijlocul unei naturi ca un leagăn. Un anume sens ascendent a făcut moartea acceptabilă în procente uriașe și, prin aceasta, și viața. Până la Napoleon, cultura religioasă a îndeplinit rolul de cultură primordială pentru marea masă a populației. Iluzia unui Rai aseptic a fost doar o parte a fenomenului cultural religios. Păcatul te face solidar, ruga te face solidar, crucea te face solidar, catedralele și bisericile te fac solidar. Solidar cu alt păcătos, cu alt îngenunchiat în marile catedrale ale vestului sau în misterioasele biserici ale estului. Scopul transcende insignifianta și egoista ființă umană. Ca să trăiască ființa umană își datorează sie însăși înregimentarea într-o cultură. Religia a fost doar una dintre culturile primordiale. După Napoleon, un alt tip de cultură și-a făcut simpatizanți ca o pandemie în Europa: cultura națională – cu vârful ei binecunoscut de la mijlocul secolului XIX și cu recunoașterea ei universală prin tratatul de la Versailles. Războiul negru prin care tocmai am trecut și cel roșu ce se profilează la orizont i-au anulat mai apoi revendicările generoase si, mai mult decât atât, i le-au batjocorit, anunțând viitorul granițelor mobile, granițe stabilite prin forța militară sau economică (sau informatică – n.n.). Ne mai rămâne nouă – contemporanilor – altceva în afara modernității ca germene a unei culturi a noului, a aculturii? Se mai poate salva – și ne mai poate salva - acel tip minor de cultură ce există încă de la începutul umanitarii: cultura familială? Daca nu aș fi trăit eu însuși drama degradării și a blazării cuplului, cu simulacrul afecțiunii și debilitatea sufleteasca aferente, poate ca mi-aș fi permis până la proba contrarie credința în miracol. Iubirea nu constituie un principiu tămăduitor pentru societatea burgheză; ea cel mult poate ridica și apropia vremelnic un individ de un alt individ, dar nu poate ridica și apropia culturi. Toate zbaterea aceasta nu este decât un hazard subatomic, de un interes mărunt și particular. La nivel macroscopic, planetar alte forte sfâșie indivizii. Dacă nu mai sunt nici credincios, nici român, nici jumătate de androgin, atunci ce sunt? Cu suntem cu toții? Un individ de unul singur nu este o cultura și nu poate lupta pentru o cultura. Djuvara este chiar mai împovărat decât mine cu toate gândurile astea, în timp ce lucrează ca un Sisif la o lucrare de diplomă despre tiparele civilizațiilor. Se pare că urmăm un traseu pe care într-o altă vreme și într-o altă formă l-au urmat și înaintașii noștii, fie că au ridicat piramide și au fost conduși de faraoni, fie ca au sculptat Adoniși și Diane și s-au închinat în temple, fie că au inventat hieroglifele și praful de pușcă și  renasc acum sub Mao. Urmează imperiul universal, declinul și prăbușirea. Dacă nu ne vom îngropa sub ruinele marilor și mincinoaselor instituții ale civilizației, ne vom îneca cu siguranță în valul de praf pe care îl vor stârni în cădere. Oricum ar fi, eu sunt de partea pierzătorilor. Câștigătorii îmi provoacă silă.

Sunt uimit de inocența și de pofta de viață a francezilor. Îi văd în jurul meu cum își trăiesc încă o dată fantezia renașterii lor ca imperiu, fantezie pe care acest fanfaron de sorginte napoleoniana – De Gaulle - le-o bagă în cap. Din nou, după 1000 de ani, își imaginează ca civilizația occidentala își afla centrul în Paris; se comportă ca și cum ar fi câștigat războiul și își admiră în oglinda laurii. Oare nu simt răsuflarea Rusiei – sfânta Rusie, ursul trezit în bârlogul său – în nord-est sau ambiția și aroganta economica a Americii care nu așteptă decât un semn pentru a ne absorbi? Oare chiar își imaginează că acum, împărțit, leul Germaniei este pus cu botul pe labe. Francezii stăpânesc arta viețuirii prin imaginar si, din cate înțeleg, este tocmai beneficiul culturii lor (și al culturii în general). Le dau un scop și un sens: continuarea istoriei. Tipul de cultură națională franceză își creează identitățile culturale printr-o puternică mitologie istorică, spre deosebire de tipul culturii naționale germanice unde esențială pentru apartenență este etnicitatea. Dar ea nu mai poate supraviețui mult timp. Bate vântul globalizării din toate direcțiile și nu este vorba decât de timp până când și ei – aparținători ai unor  culturi majore – vor trece prin același purgatoriu ca și noi cei ce aparținem unor culturi minore. Jubilarea lor deșănțată de astăzi nu va trece nepedepsită. Din păcate mă voi fi aruncat până atunci sub roțile istoriei și nu voi beneficia de unica glorie a celor alungați: contemplarea blestemul împlinit.

Știu că dacă mă voi preface în francez, mă voi salva pentru o vreme. De asta am și venit aici. Să mă vindec și să mă regăsesc. De departe și Iadul pare o stațiune de odihnă. Dar Franța nu e Franța propagandei culturale ante și postbelice. Franța nu este Franța lui Rousseau, a lui Carol cel Mare sau a lui Moliere. Franța nu îți oferă nimic diferit, ci doar, poate, mai mult, iar gândul asta îmi animă toate părerile de rău. Franța nu este Franța, dacă nu ești francez, iar plata privilegiului de a fi francez este prea mare. În consecință refuz sa devin francez, la fel cum tu refuzi sa nu fi roman. Este vina lucidității și melancoliei, căci ce altceva ne rămâne amândurora la sfârșitul timpului?

Dacă cunoști viitorul, iar prezentul îl traversezi ca un cataleptic, nu îți rămâne decât Istoria. Atenție! Nu trebuie confundat trecutul cu istoria! În accepțiunea mea, Istoria este doar umbra trecutului ce se întinde până în prezent. O peșteră a lui Platon unde cauzalitatea, temporalitatea și spațialitatea sunt relative și unde exista o singură dimensiune și o grămadă de perspective. Exista vreun adevăr imuabil în Istorie, a cărui cunoaștere să ne mântuiască? Pe cât de limpede și de colorat îmi apare viitorul, pe atât de confuză mi se pare Istoria. Nu este nicio contradicție aici. Viitorul nu este o prezumție a Istoriei, ci a tuturor istoriilor posibile ce converg într-un singur punct. Apocalipsa. Formula salvatoare nu este resemnarea. Dacă nu gândești și nu acționezi în niciun fel – chiar și în slujba răului - viața nu îți mai aparține. Sapă în căutarea Iadului, urăște, formează distopii în imaginație, admiră urâtul, predică sfârșitul în agonie și lumea și viața or să ți se pară minunate. Eu în schimb, scriu. Într-o limbă deja moarta, departe de spațialitatea plaiului mioritic – după cum numea Blaga acel orizont înalt, ritmic și indefinit alcătuit din deal și vale, în care eu am fost odată român.


Cioran, Paris 1950