luni, 30 decembrie 2013

Fragmente Jurnal XCV – Relațiile americano-germane în sec XX


Relația dintre SUA şi Germania, de-a lungul sec XX a fost una ciudată, însă nu lipsită de rațiuni geopolitice. Pentru SUA, Germania a fost granița (şi nu numai granița dar şi grănicerul) cu Rusia, iar la rândul ei Germania a văzut în SUA singurul dușman de care s-a temut şi sigurul prieten pe care l-a respectat. Deși conflictul „rece” cu URSS a început la sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale, anunțul conflictului SUA – Rusia (URSS) s-a făcut încă din perioada interbelică. Tratatul de la Versailles (în care era enunțat principiul național de stabilire a granițelor şi prin care Germania era umilită şi forțată să îşi asume responsabilitatea războiului) a fost în mare parte influențat de președintele Woodrow Wilson şi respectiv de interesele americane. În sine acest tratat nu făcea decât să garanteze că sunt menținute motivele pentru apariția altor conflicte în zonă. O adevărată bomba cu ceas după cum o numește George Friedman, o bombă ce anunţa că interesele americane se întind deja în Europa. Pe de alta parte Rusia se contura deja ca un puternic inamic ideologic în est cu o întindere şi o forță demografică tulburătoare. Nu era greu de intuit că în perioada imediat următoare (începând cu deceniul trei al sec XX), după ce își va fi asigurat o oarecare stabilitate internă, Rusia avea să-şi exercite din plin forță gravitațională, iar acest fapt a forțat SUA să se îndrepte spre Germania.

Simțind amenințarea  Rusiei, SUA a propus programul de ajutorare al Germaniei – o Germanie prea slăbita după primul război mondial ca să-şi mai poată plăti datoria de război ce se ridica (inițial) la valoarea de 32 miliarde de dolari. Timp de 15 ani SUA a sprijinit vădit Germania, (poate şi pentru ca neavând victime civile nu avea nici resentimente puternice). Planul Dawnes (din 1924) a fost urmat de planul Young (1930) şi mai apoi de moratoriul președintelui Hoover (din 1931) prin care se solicita suspendarea plăților datorilor de război ale Germaniei pentru un an. Este de menționat şi faptul – surprinzător totuși! – că SUA a refuzat propunerile Conferenței de la Lausanne din 1932 ce îndemnau la o şi mai mare îngăduinţă faţă de Germania. Oricum Criza economică şi ascensiunea lui Hitler au făcut inutil acest ultim act de bunăvoință al Aliaților, deoarece din 1933 Germania a sistat plata datoriilor externe.

La începutul celui de-al doilea război mondial SUA a rămas neutră, ba chiar a profitat de pe urma lui furnizând pe de-o parte Marii Britanii distrugătoare şi pe de alta parte germanilor materiale de război în cadrul programului „Land-Lease”. Din momentul în care Germania a încetat să mai fie doar un element de echilibru în zona central-europeană (ce nu trebuia să ajungă (politic sau economic) în mâinile niciunei alte puteri europene), SUA s-a raliat însă (nu fără oarecare ezitări) eforturilor aliaților. Din nou pierderile foarte mici de vieți omenești (500 mii în condiţiile în care numărul total al pierderilor umane a fost de 55 de milioane) şi faptul că nu au suferit deloc distrugeri materiale pe teritoriul propriu, au ferit SUA de o implicare emoțională. Episodul celui de-al doilea război mondial poate fi considerat unul trecător de către ambele părţi în cadrul mai larg al relațiilor germano-americane. America se poate considera atrasă fără voia ei în război (şi nici măcar de către Germania, ci de către Japonia), iar Germania se poate la rândul ei considera agresată de către SUA, deci nu îşi poartă pică reciproc.

Al doilea război mondial a însemnat în primul rând eșecul Germaniei de a neutraliza Rusia, spre dezamăgirea SUA. Şi este foarte posibil ca şi Rusia la rândul ei să fi înţeles că Germania este poarta către Europa. Iată cum se explică implicarea activă a SUA în segmentarea Germaniei, suportul logistic şi politic dat acesteia în situațiile în care Rusia şi-a întins umbra asupra vestului şi mai ales substanțialul suport economic. Este binecunoscut planul Marshall ce continua politica SUA de ridicare a unor opreliști în calea comunismului, plan de pe urma căruia Germania a beneficiat şi ea din plin (1,5 miliarde de dolari, după Franța şi Marea Britanie).

În actualitate, odată cu apariția Uniunii Europene (cu Germania ca pol central de putere), cu prăbușirea URSS-ului – principalul inamic al SUA şi cu adâncirea crizei economice, Germania şi SUA se află pe poziții de putere divergente. Consolidarea poziției Germaniei nu poate decât să stârnească îngrijorarea pe partea cealaltă a Atlanticului în ciuda declarațiilor pacifiste la modă. Una dintre coordonatele politicii de apărare a Americii – enunțata încă din 1919 şi de succes până astăzi - a fost slăbirea (prin împiedicarea masificării) puterii în anumite zone fierbinți ale lumii. În cazul lumii islamice, SUA controlează cu minim de efort armat tendințele ce pot duce la refacerea Califatului, în zona Euro-asiatica dezbinarea dintre China şi Japonia nu poate decât să o bucure chiar daca nu trebuie să intervină direct, iar în Europa colosul economic al UE (cu un PIB însumat  mai mare decât al SUA) nu are suficient de multă putere politică, iar forța identităților naționale garantează faptul că nici nu o va obține prea curând. Totuși forța economică a Germaniei pare sa atragă după ea şi o oarecare forță politică.

Deocamdată apele sunt încă tulburi câtă vreme eforturile ambelor ţări se îndreaptă în direcția depășirii crizei şi efectelor ei. Oricum ar fi, este de așteptat să apară în curând o schimbare profundă a modului în care se percep reciproc SUA şi Germania. 

Niciun comentariu: