Relația dintre SUA şi Germania,
de-a lungul sec XX a fost una ciudată, însă nu lipsită de rațiuni geopolitice.
Pentru SUA, Germania a fost granița (şi nu numai granița dar şi grănicerul) cu
Rusia, iar la rândul ei Germania a văzut în SUA singurul dușman de care s-a
temut şi sigurul prieten pe care l-a respectat. Deși conflictul „rece” cu URSS
a început la sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale, anunțul
conflictului SUA – Rusia (URSS) s-a făcut încă din perioada interbelică.
Tratatul de la Versailles (în care era enunțat principiul național de stabilire
a granițelor şi prin care Germania era umilită şi forțată să îşi asume responsabilitatea
războiului) a fost în mare parte influențat de președintele Woodrow Wilson şi respectiv
de interesele americane. În sine acest tratat nu făcea decât să garanteze că
sunt menținute motivele pentru apariția altor conflicte în zonă. O adevărată
bomba cu ceas după cum o numește George Friedman, o bombă ce anunţa că
interesele americane se întind deja în Europa. Pe de alta parte Rusia se
contura deja ca un puternic inamic ideologic în est cu o întindere şi o forță
demografică tulburătoare. Nu era greu de intuit că în perioada imediat următoare
(începând cu deceniul trei al sec XX), după ce își va fi asigurat o oarecare
stabilitate internă, Rusia avea să-şi exercite din plin forță gravitațională,
iar acest fapt a forțat SUA să se îndrepte spre Germania.
Simțind amenințarea Rusiei, SUA a propus programul de ajutorare
al Germaniei – o Germanie prea slăbita după primul război mondial ca să-şi mai poată
plăti datoria de război ce se ridica (inițial) la valoarea de 32 miliarde de
dolari. Timp de 15 ani SUA a sprijinit vădit Germania, (poate şi pentru ca neavând
victime civile nu avea nici resentimente puternice). Planul Dawnes (din 1924) a
fost urmat de planul Young (1930) şi mai apoi de moratoriul președintelui
Hoover (din 1931) prin care se solicita suspendarea plăților datorilor de război
ale Germaniei pentru un an. Este de menționat şi faptul – surprinzător totuși! –
că SUA a refuzat propunerile Conferenței de la Lausanne din 1932 ce îndemnau la
o şi mai mare îngăduinţă faţă de Germania. Oricum Criza economică şi ascensiunea
lui Hitler au făcut inutil acest ultim act de bunăvoință al Aliaților, deoarece
din 1933 Germania a sistat plata datoriilor externe.
La începutul celui de-al
doilea război mondial SUA a rămas neutră, ba chiar a profitat de pe urma lui
furnizând pe de-o parte Marii Britanii distrugătoare şi pe de alta parte
germanilor materiale de război în cadrul programului „Land-Lease”. Din momentul
în care Germania a încetat să mai fie doar un element de echilibru în zona
central-europeană (ce nu trebuia să ajungă (politic sau economic) în mâinile niciunei
alte puteri europene), SUA s-a raliat însă (nu fără oarecare ezitări)
eforturilor aliaților. Din nou pierderile foarte mici de vieți omenești (500
mii în condiţiile în care numărul total al pierderilor umane a fost de 55 de
milioane) şi faptul că nu au suferit deloc distrugeri materiale pe teritoriul
propriu, au ferit SUA de o implicare emoțională. Episodul celui de-al doilea război
mondial poate fi considerat unul trecător de către ambele părţi în cadrul mai
larg al relațiilor germano-americane. America se poate considera atrasă fără
voia ei în război (şi nici măcar de către Germania, ci de către Japonia), iar
Germania se poate la rândul ei considera agresată de către SUA, deci nu îşi
poartă pică reciproc.
Al doilea război mondial
a însemnat în primul rând eșecul Germaniei de a neutraliza Rusia, spre dezamăgirea
SUA. Şi este foarte posibil ca şi Rusia la rândul ei să fi înţeles că Germania
este poarta către Europa. Iată cum se explică implicarea activă a SUA în segmentarea
Germaniei, suportul logistic şi politic dat acesteia în situațiile în care
Rusia şi-a întins umbra asupra vestului şi mai ales substanțialul suport
economic. Este binecunoscut planul Marshall ce continua politica SUA de
ridicare a unor opreliști în calea comunismului, plan de pe urma căruia
Germania a beneficiat şi ea din plin (1,5 miliarde de dolari, după Franța şi Marea
Britanie).
În actualitate, odată cu
apariția Uniunii Europene (cu Germania ca pol central de putere), cu prăbușirea
URSS-ului – principalul inamic al SUA şi cu adâncirea crizei economice,
Germania şi SUA se află pe poziții de putere divergente. Consolidarea poziției
Germaniei nu poate decât să stârnească îngrijorarea pe partea cealaltă a
Atlanticului în ciuda declarațiilor pacifiste la modă. Una dintre coordonatele
politicii de apărare a Americii – enunțata încă din 1919 şi de succes până astăzi
- a fost slăbirea (prin împiedicarea masificării) puterii în anumite zone fierbinți
ale lumii. În cazul lumii islamice, SUA controlează cu minim de efort armat tendințele
ce pot duce la refacerea Califatului, în zona Euro-asiatica dezbinarea dintre
China şi Japonia nu poate decât să o bucure chiar daca nu trebuie să intervină
direct, iar în Europa colosul economic al UE (cu un PIB însumat mai mare decât al SUA) nu are suficient de
multă putere politică, iar forța identităților naționale garantează faptul că
nici nu o va obține prea curând. Totuși forța economică a Germaniei pare sa atragă
după ea şi o oarecare forță politică.
Deocamdată apele sunt încă
tulburi câtă vreme eforturile ambelor ţări se îndreaptă în direcția depășirii
crizei şi efectelor ei. Oricum ar fi, este de așteptat să apară în curând o
schimbare profundă a modului în care se percep reciproc SUA şi Germania.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu