miercuri, 18 decembrie 2013

Fragmente Jurnal XCIV- Noi idei despre diferențele dintre tipurile de cunoaștere

Trecerea în revista a tipurilor de cunoaștere (necesară pentru clarificarea anumitor aspecte) nu satisface însă şi exigentele de completitudine şi claritate ale unui sistem epistemologic. Până acum am căzut de acord că întreaga cunoaștere este construită şi am văzut şi cum se realizează aceasta construcție: prin replicarea unor opinii despre lume în mintea subiectului cunoscător (XXXVIII). Lumea cunoscută nu este lumea care este cunoscută, ci un subset al ei, ea însăși cuprinsă în lumea care poate fi cunoscută. Lumea cunoscută (fie că este sensibilă, afectivă, creativă, mistică sau rațională) este o lume mentală, iar astfel cunoașterea îmbogățește lumea. Pentru a capătă coerenţă, acest proces ar trebui detaliat, dezbrăcat de încărcătura stilistică, structurat în opinii şi apoi inserat în sistemul epistemologic. Ne punem întrebarea care sunt caracteristicile diverselor tipuri de cunoaștere (mă limitez ca şi în precedentul articol la cele 3 tipuri de cunoaștere: cunoașterea senzorială, cunoaşterea rațională şi cunoașterea mistică) şi răspundem:

Gândirea sensibilă este descrisă de (= compusă din) următoarele procese:

Achiziţia datelor despre lumea exterioară (prin intermediul simțurilor). (În cazul cunoașterii sensibile aceste informaţii – după ce sunt procesate – devin opinii despre lume). Obiectele sensibile sunt construite pe măsură ce se acumulează informații despre ele.

Coroborarea datelor despre obiectele sensibile: Simțurile (fiecare în spațiul său) (XCIII) detectează caracteristici disparate ale unor obiecte sensibile (apariții). Este rolul creierului să strângă aceste caracteristici (obiecte în sine conform definiției) şi să le atribuie unui singur obiect (unei singure entități), (adică să unească obiectele din diversele spaţii ale simțurilor într-un singur obiect). Această schimbare a stării mentale a subiectului cunoașterii este primul pas al cunoașterii sensibile.

Interpolarea: Trecem şi acest subproces în rândul proceselor gândirii sensibile, fiindcă nu poate fi separat de achiziția primara de date despre lume. Chiar dacă simțurile nu strâng date într-un flux continuu, (fie pentru că între două seturi de date nu se poate distinge schimbarea, fie că mintea le leagă printr-o linie neîntreruptă), aceasta procesare a datelor despre lume – o dovadă în plus că datele ce ajung la subiectul cunoașterii suferă modificări  încă din momentul în care sunt obținute de simțuri – este responsabilă  de impresia de continuitatea a spațiului şi a timpului. Mai exact de ideea că spațiul şi timpul sunt alcătuite din aglomerări infinite de entități precum punctul şi momentul.  (Vom vedea că şi raţionalitatea ajunge – pe alte căi – la aceeaşi idee). Fie că este adevărat, fie că nu, pentru lumea mentală lumea exterioară are această proprietate – de continuitate.

Memorarea: Împreună cu procesul de achiziție a datelor despre lume, procesul de memorare – situat pe o treaptă superioară din punct de vedere evolutiv – constituie piatra de temelie a edificiului gândirii umane. Fără posibilitatea reținerii în timp a opiniilor despre obiecte lumii ce este cunoscută (obiectele lumilor mentale), progresul nu ar avea nici un sens,  Lumea ar scăpa posibilității de analiză  instantanee, iar ființele ar acționa doar la stimuli – date primare neprocesate despre lume). În planul fiziologic – pe care îl folosim pentru că asigură o transparenţă mai mare a planului epistemologic – memoria pune la dispoziția creierului informațiile pentru analiză şi decizie, iar informațiile instantanee despre lume – furnizate de simțuri – oricât de exacte ar fi, nu sunt suficiente pentru a da naștere ideii de conștiință şi de timp. Fără memorie/memorare ar lipsi cu desăvârșire procesele superioare de adaptare, de învățare, etc… 

Extracţia Operaţia de extragere din memorie – operaţia inversă memorării, cu ajutorul numelui sau a oricărei alte proprietăţi care poate individualiza un obiect, a tuturor celorlalte proprietăţi ale obiectului. (C) adăugat 1.03.2014


Numirea Operaţia de numire este operaţia atomară sensibilă prin care între o serie de proprietăţi se stabileşte o relaţie ce va căpăta un nume drept proprietate. (C) adăugat 1.03.2014

Comparația (sesizarea diferențelor/asemănărilor dintre obiectele lumii cunoscute). Procesele anterioare (tratate succint mai sus) sunt în esență doar procese suport - procese catalizatoare. Abia cu procesul de comparație se realizează un prim salt cognitiv. Prin comparație se poate sesiza diferența/asemănarea dintre caracteristica A şi caracteristica B, (respectiv dintre obiectul A şi obiectul B, respectiv dintre opinia A şi opinia B), iar opiniile despre lume devin din punct de vedere sintactic mai bogate prin introducerea operatorilor disjunctivi, conjunctivi şi cauzali. Este ușor de constatat că procesul - adică relația activă – a comparației creează (noi) relații (pasive) între obiectele care sunt supuse comparației şi prin aceasta îmbogăţeşte lumea. De reținut că lumea îmbogățită astfel este pur mentală şi aparține exclusiv subiectului cunoscător.

Gândirea rațională este descrisă de (= compusă din) următoarele procese:

Reducția: Procesul reducției este primul proces pur rațional şi totodată poarta prin care ființa umană intră pe tărâmul vast al abstractizării. Este vorba de creație şi de descoperire în acelaşi timp. Pe deoparte reducția funcționează în cazul entităților prin eliminarea caracteristicilor (transformarea entităților în entități noi, mai simple şi apte pentru asociere (vezi mai jos)); pe de altă parte, în cazul relațiilor,  reducția (împreună cu comparația) ajută la determinarea legilor despre lume – generalizări ale relațiilor active (ale proceselor).

Asocierea (gruparea datelor). O altă izbândă importantă a gândirii raționale este asocierea. Prin asociere (proces derivat din reducție şi comparație) se construiesc entitățile compuse (din alte entități). Procesul constă în alăturarea/asocierea unor entități cu caracteristici asemănătoare, după ce în prealabil au fost înlăturate caracteristicile ce asigurau unicitatea entităților (sau le făceau diferite). Următorul pas al abstractizării a fost numărătoarea.  (Dedekind susținea în lucrarea sa „Natura şi semnificația numerelor” – greșit în opinia noastră – că numărătoarea este de fapt o operație primitivă.) Şi în cazul numărătorii intervine comparația. Transcriu aici un fragment din articolul anterior (XCIII) tocmai pentru este suficient de concis şi exact pentru a nu necesita rescrierea într-o altă formă: „Conceptul de număr (respectiv numărătoare) a apărut ca urmare a deposedării unor mulțimi – entități compuse - de caracteristicile lor sensibile şi a comparării acestora – un tip de relaționare pasivă - cu alte mulțimi diferite sau cu submulțimi – de asemenea entități compuse – ale aceleași mulțimi. La bază numărătoarea este o simplă comparație. Să exemplificam: în cazul unei mulțimi formate dintr-o nucă așezată lângă o altă nucă, ambele așezate lângă o alta nucă, putem spune că această mulțime este mai numeroasă decât o mulțime formată dintr-o nucă şi încă o nucă, mulțime care la rândul ei este mai numeroasă decât o mulțime formată dintr-o singură nucă). Numărul este de fapt transpoziția relației sensibile – a comparației/numărătorii - într-o entitate rațională.”

Construcția obiectelor raționale: B. Russell afirma că ”Rațiunea e o forță armonizatoare, cu funcție de control, şi nu creatoare”. Adevărat, şi totuși… spre deosebire de lumea mentală sensibilă (unde obiectele chiar dacă sunt construite, construcția lor se face prin transpunerea obiectelor lumii exterioare prin oglinda simțurilor), obiectele raționale sunt copii Rațiunii şi nașterea lor se face prin următoarele modalități:

Prin grupare (din asocierea obiectelor) – a se vedea mai sus…

Prin reducție – idem…

Prin simetrie… Se caută obiecte abstracte cu caracteristici opuse unor obiecte deja existente (sensibil sau rațional). Un exemplu: apariţia numerelor negative. Alt exemplu: la începutul cărții lui M. Heidegger „Introducere în metafizică” alături de întrebarea: „De ce este de fapt ființare, şi nu, mai curând, nimic?” am notat: „Obiectele cu care operează raționalitatea se obțin fie prin simplificare (extragerea unor caracteristici din obiectul cunoașterii) fie prin simetrie. De pildă: nimicul din întrebarea ontologică heideggeriana  (şi totodată shakespeariană). Care este simetricul – în raport cu ce? – al ființei/ființării? Non-ființarea – nimicul (pentru că acesta este sensul nimicului heideggerian). Dar dacă ființa este un obiect sensibil, care sunt caracteristicile lui ce trebuie negate pentru a se obține nimicul?”

Toate celelalte procese raționale (să amintim dintre ele doar deducția…) sunt derivate din aceste procese raționale atomice: comparația, reducția şi asocierea. Pe ele se sprijină întreaga raționalitate.

Gândirea mistică este descrisă de (= compusă din) următorul proces:


Îmbogățirea obiectelor cu caracteristici noi: Indiferent de unde provine inspirația îmbogățirii unui obiect (la baza sensibil) cu alte caracteristici (şi prin aceasta transformarea lui într-un obiect mistic - transcendenţă), procesul îmbogățirii caracteristicilor este procesul principal al gândirii mistice. Lumea mistică este populată cu o serie de entități mistice şi procese mistice (construite prin procesul de adăugare a unor caracteristici noi), uneori coerente alteori nu, de existenţa cărora misticul este convins fără să le „vadă” în mod direct. Iar atunci când le „vede” ele sunt efemere şi irepetabile…

Niciun comentariu: