Trecerea în revista a tipurilor de cunoaștere (necesară pentru clarificarea
anumitor aspecte) nu satisface însă şi exigentele de completitudine şi claritate
ale unui sistem epistemologic. Până acum am căzut de acord că întreaga cunoaștere
este construită şi am văzut şi cum se realizează aceasta construcție: prin
replicarea unor opinii despre lume în mintea subiectului cunoscător (XXXVIII).
Lumea cunoscută nu este lumea care este cunoscută, ci un subset al ei, ea însăși
cuprinsă în lumea care poate fi cunoscută. Lumea cunoscută (fie că este
sensibilă, afectivă, creativă, mistică sau rațională) este o lume mentală, iar
astfel cunoașterea îmbogățește lumea. Pentru a capătă coerenţă, acest proces ar
trebui detaliat, dezbrăcat de încărcătura stilistică, structurat în opinii şi apoi
inserat în sistemul epistemologic. Ne punem întrebarea care sunt
caracteristicile diverselor tipuri de cunoaștere (mă limitez ca şi în precedentul
articol la cele 3 tipuri de cunoaștere: cunoașterea senzorială, cunoaşterea rațională
şi cunoașterea mistică) şi răspundem:
Gândirea sensibilă este descrisă de (= compusă
din) următoarele procese:
Achiziţia datelor despre lumea
exterioară (prin intermediul simțurilor). (În cazul cunoașterii sensibile
aceste informaţii – după ce sunt procesate – devin opinii despre lume).
Obiectele sensibile sunt construite pe măsură ce se acumulează informații
despre ele.
Coroborarea datelor despre
obiectele sensibile: Simțurile (fiecare în spațiul său) (XCIII) detectează
caracteristici disparate ale unor obiecte sensibile (apariții). Este rolul
creierului să strângă aceste caracteristici (obiecte în sine conform definiției)
şi să le atribuie unui singur obiect (unei singure entități), (adică să unească
obiectele din diversele spaţii ale simțurilor într-un singur obiect). Această schimbare
a stării mentale a subiectului cunoașterii este primul pas al cunoașterii
sensibile.
Interpolarea: Trecem şi acest
subproces în rândul proceselor gândirii sensibile, fiindcă nu poate fi separat
de achiziția primara de date despre lume. Chiar dacă simțurile nu strâng date într-un
flux continuu, (fie pentru că între două seturi de date nu se poate distinge
schimbarea, fie că mintea le leagă printr-o linie neîntreruptă), aceasta
procesare a datelor despre lume – o dovadă în plus că datele ce ajung la
subiectul cunoașterii suferă modificări încă
din momentul în care sunt obținute de simțuri – este responsabilă de impresia de continuitatea a spațiului şi a
timpului. Mai exact de ideea că spațiul şi timpul sunt alcătuite din aglomerări
infinite de entități precum punctul şi momentul. (Vom vedea că şi raţionalitatea ajunge – pe alte
căi – la aceeaşi idee). Fie că este adevărat, fie că nu, pentru lumea mentală
lumea exterioară are această proprietate – de continuitate.
Memorarea: Împreună cu procesul
de achiziție a datelor despre lume, procesul de memorare – situat pe o treaptă
superioară din punct de vedere evolutiv – constituie piatra de temelie a
edificiului gândirii umane. Fără posibilitatea reținerii în timp a opiniilor
despre obiecte lumii ce este cunoscută (obiectele lumilor mentale), progresul
nu ar avea nici un sens, Lumea ar scăpa posibilității
de analiză instantanee, iar ființele ar acționa
doar la stimuli – date primare neprocesate despre lume). În planul fiziologic –
pe care îl folosim pentru că asigură o transparenţă mai mare a planului
epistemologic – memoria pune la dispoziția creierului informațiile pentru
analiză şi decizie, iar informațiile instantanee despre lume – furnizate de simțuri
– oricât de exacte ar fi, nu sunt suficiente pentru a da naștere ideii de conștiință
şi de timp. Fără memorie/memorare ar lipsi cu desăvârșire procesele superioare
de adaptare, de învățare, etc…
Extracţia Operaţia de extragere
din memorie – operaţia inversă memorării, cu ajutorul numelui sau a oricărei alte
proprietăţi care poate individualiza un obiect, a tuturor celorlalte proprietăţi
ale obiectului. (C)
adăugat 1.03.2014
Numirea Operaţia de numire este
operaţia atomară sensibilă prin care între o serie de proprietăţi se stabileşte
o relaţie ce va căpăta un nume drept proprietate. (C)
adăugat 1.03.2014
Comparația (sesizarea diferențelor/asemănărilor dintre obiectele lumii cunoscute). Procesele
anterioare (tratate succint mai sus) sunt în esență doar procese suport -
procese catalizatoare. Abia cu procesul de comparație se realizează un prim
salt cognitiv. Prin comparație se poate sesiza diferența/asemănarea dintre
caracteristica A şi caracteristica B, (respectiv dintre obiectul A şi obiectul
B, respectiv dintre opinia A şi opinia B), iar opiniile despre lume devin din
punct de vedere sintactic mai bogate prin introducerea operatorilor
disjunctivi, conjunctivi şi cauzali. Este ușor de constatat că procesul - adică
relația activă – a comparației creează (noi) relații (pasive) între obiectele
care sunt supuse comparației şi prin aceasta îmbogăţeşte lumea. De reținut că
lumea îmbogățită astfel este pur mentală şi aparține exclusiv subiectului cunoscător.
Gândirea rațională este descrisă de (=
compusă din) următoarele procese:
Reducția: Procesul reducției
este primul proces pur rațional şi totodată poarta prin care ființa umană intră
pe tărâmul vast al abstractizării. Este vorba de creație şi de descoperire în acelaşi
timp. Pe deoparte reducția funcționează în cazul entităților prin eliminarea
caracteristicilor (transformarea entităților în entități noi, mai simple şi apte
pentru asociere (vezi mai jos)); pe de altă parte, în cazul relațiilor, reducția (împreună cu comparația) ajută la
determinarea legilor despre lume – generalizări ale relațiilor active (ale
proceselor).
Asocierea (gruparea datelor). O
altă izbândă importantă a gândirii raționale este asocierea. Prin asociere
(proces derivat din reducție şi comparație) se construiesc entitățile compuse
(din alte entități). Procesul constă în alăturarea/asocierea unor entități cu
caracteristici asemănătoare, după ce în prealabil au fost înlăturate caracteristicile
ce asigurau unicitatea entităților (sau le făceau diferite). Următorul pas al abstractizării
a fost numărătoarea. (Dedekind susținea
în lucrarea sa „Natura şi semnificația numerelor” – greșit în opinia noastră –
că numărătoarea este de fapt o operație primitivă.) Şi în cazul numărătorii
intervine comparația. Transcriu aici un fragment din articolul anterior (XCIII)
tocmai pentru este suficient de concis şi exact pentru a nu necesita rescrierea
într-o altă formă: „Conceptul de număr (respectiv numărătoare) a apărut ca
urmare a deposedării unor mulțimi – entități compuse - de caracteristicile lor
sensibile şi a comparării acestora – un tip de relaționare pasivă - cu alte mulțimi
diferite sau cu submulțimi – de asemenea entități compuse – ale aceleași mulțimi.
La bază numărătoarea este o simplă comparație. Să exemplificam: în cazul unei mulțimi
formate dintr-o nucă așezată lângă o altă nucă, ambele așezate lângă o alta nucă,
putem spune că această mulțime este mai numeroasă decât o mulțime formată
dintr-o nucă şi încă o nucă, mulțime care la rândul ei este mai numeroasă decât
o mulțime formată dintr-o singură nucă). Numărul este de fapt transpoziția relației
sensibile – a comparației/numărătorii - într-o entitate rațională.”
Construcția obiectelor raționale:
B. Russell afirma că ”Rațiunea e o forță armonizatoare, cu funcție de control,
şi nu creatoare”. Adevărat, şi totuși… spre deosebire de lumea mentală
sensibilă (unde obiectele chiar dacă sunt construite, construcția lor se face
prin transpunerea obiectelor lumii exterioare prin oglinda simțurilor),
obiectele raționale sunt copii Rațiunii şi nașterea lor se face prin
următoarele modalități:
Prin grupare (din
asocierea obiectelor) – a se vedea mai sus…
Prin reducție –
idem…
Prin simetrie… Se
caută obiecte abstracte cu caracteristici opuse unor obiecte deja existente
(sensibil sau rațional). Un exemplu: apariţia numerelor negative. Alt exemplu:
la începutul cărții lui M. Heidegger „Introducere în metafizică” alături de întrebarea:
„De ce este de fapt ființare, şi nu, mai curând, nimic?” am notat: „Obiectele
cu care operează raționalitatea se obțin fie prin simplificare (extragerea unor
caracteristici din obiectul cunoașterii) fie prin simetrie. De pildă: nimicul
din întrebarea ontologică heideggeriana
(şi totodată shakespeariană). Care este simetricul – în raport cu ce? –
al ființei/ființării? Non-ființarea – nimicul (pentru că acesta este sensul
nimicului heideggerian). Dar dacă ființa este un obiect sensibil, care sunt
caracteristicile lui ce trebuie negate pentru a se obține nimicul?”
Toate celelalte procese raționale
(să amintim dintre ele doar deducția…) sunt derivate din aceste procese raționale
atomice: comparația, reducția şi asocierea. Pe ele se sprijină întreaga raționalitate.
Gândirea mistică este descrisă de (=
compusă din) următorul proces:
Îmbogățirea obiectelor cu
caracteristici noi: Indiferent de unde provine inspirația îmbogățirii unui
obiect (la baza sensibil) cu alte caracteristici (şi prin aceasta
transformarea lui într-un obiect mistic - transcendenţă), procesul îmbogățirii
caracteristicilor este procesul principal al gândirii mistice. Lumea mistică
este populată cu o serie de entități mistice şi procese mistice (construite
prin procesul de adăugare a unor caracteristici noi), uneori coerente alteori
nu, de existenţa cărora misticul este convins fără să le „vadă” în mod direct.
Iar atunci când le „vede” ele sunt efemere şi irepetabile…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu