Am putea stabili o ierarhie a tipurilor de cunoaștere, fără a avea
pretenţia că o metodologie riguros ştiinţifică sta la baza ei. O prezentam doar
pentru a stabili un mod de abordare crescător al acestei teme. Presupunând (fără demonstraţie) ca tipurile
de cunoaştere au cunoscut o evoluţie în strânsă legătură cu evoluţia speciei
umane şi având dovada unei evoluţii pozitive a speciei umane, putem de asemenea
presupune că şi tipurile de cunoaştere ce au contribuit la progres în ordinea
apariţiei lor au însemnat salturi calitative. Astfel la început a fost
cunoaşterea sensibilă, a urmat cunoaşterea afectivă şi cea creativă (odată cu
apariţia simţirii (XXVI)), iar după cunoaşterea mistică a apărut în final cunoaşterea
raţională (raţiunea) (XXVI). Ni se pare că atât cunoaşterea mistică, cât şi cunoaşterea
raţională sunt urmaşele directe ale cunoaşterii sensibile şi de aceea le vom
trata comparativ atât pe legătură de filiație, cât şi pe legătură fraternă. Cunoașterea
afectivă şi cea creativă în schimb nu fac altceva decât să modifice starea
mentală a subiectului cunoaşterii fără un aport de informaţii viabil şi util
dinspre exterior spre interior. Ele modifică percepţia subiectului cunoaşterii
asupra obiectului cunoaşterii şi respectiv adaugă lumii obiectul cunoaşterii
prin modificarea lumii exterioare. Ca urmare a acestor considerente, pentru a
completa panoplia cunoașterii, interesul pentru ele rămâne (deocamdată) doar
unul pur enumerativ.
Lumea sensibilă (senzoriala) este compusă din obiecte ale căror proprietăţi
sunt expuse cunoaşterii sensibile (simţurilor). În cadrul ei, pentru fiecare
simt, există un spaţiu diferit, în sensul că fiecare simţ adună informaţii
diferite. Spațiul văzului este diferit de cel tactil, ba chiar spațiul ochiului
stâng este diferit de spațiul locului drept. Doar experiența (şi într-o anumită
măsură programarea genetică) ne învaţă cum să corelam diversele spaţii sensibile.
Sursele diferite de informaţii (externe) - uneori redundante (cazul auzului şi al
văzului) – vin în sprijinul ipotezei de lucru conform căreia există o – unică?!
– lume exterioară. Mai mult chiar, ele ne ajută sa compunem (să deducem)
informaţii suplimentare (derivate) despre lumea sensibilă –
tridimensionalitatea în cazul văzului şi respectiv sursa emițătorului de sunete
în cazul auzului – informaţii pentru care o singură sursa nu este suficientă.
Dacă ochiul stâng şi ochiul drept detectează o sticlă în imediata apropiere,
dacă mâna o poate cuprinde, dacă nasul determină mirosul de alcool şi în ultimă
instanţă papilele gustative pot confirma prezenta alcoolului în sticlă - şi pentru
că lucrul acesta se întâmpla în marea majoritate a cazurilor de acest fel –
ipoteza lumii exterioare este o ipoteză utilă… Aceasta ipoteză, în unele zone
ale raţionalităţii, este preluată sub formă de axiomă…
Iniţial lumea rațională a inclus doar lumea sensibila; curând însă a
devenit clar că ea poate conţine şi entităţi cu o existenţa fizică ce nu poate
fi accesibilă simţurilor în mod direct sau chiar – în extremis – entităţi ce nu
au deloc o existenţă fizică – aşa numitele entităţi abstracte, entităţi ale căror
proprietăţi sunt exclusiv accesibile cunoașterii raționale. Rolul acestor
obiecte a fost acela de a modela lumea reală (presupus) exterioară (pentru a-i
extrage legile – procesele generale – ce o guvernează), însă mai apoi cu aceste
entităţi au putut opera şi procese abstracte…
Din mulțimea de exemple pe care ni le oferă fizica şi matematica – prin
excelenţa o disciplină abstractă – trei dintre ele merită în mod deosebit menţionate,
pentru că oferă posibilitatea de a înţelege saltul de la lumea senzorială la
lumea raţională:
- algebra (şi în special conceptul de număr)
- geometria (cu obiectele ei - punctele, liniile, planul şi toate celelalte
corpuri geometrice derivate - şi respectiv cu relaţiile dintre acestea)
- fizica (mai exact timpul aşa cum este el înţeles şi utilizat de fizică)
Să alegem pentru început geometria. Este un dat al lumii sensibile faptul
că datele spaţio-temporale (achiziționate de către simțuri) posedă o mărime minimă;
de pildă orice suprafața pe care o vedem trebuie să aibă anumite dimensiuni
nenule finite; nu numai simțurile ne limitează, dar (probabil că) şi legile
lumii exterioare (descoperite rațional) (de exemplu: principiul nedeterminării),
atunci când ne folosim diverse aparate pentru a ne extinde aria de cunoaștere a
simțurilor (de ex: microscopul). Însă dacă nu putem descoperi limita de jos a mărimilor
spațiale: ce este punctul? Fără a încerca să preiau scrupuloasa şi mult prea
tehnica definiție formulată de A.N. Whitehead, mă voi mulțumi să afirm că apariția
acestei entităţi – alături de entitatea număr - marchează în opinia mea începutul
raționalității. Personal cred că punctul este o entitate sensibilă care în urma
reprezentării în mintea umana a suferit o transformare (unul dintre primele
procese raționale): pierderea dimensiunilor (a – unor - caracteristici). Deși
născut prin analogie cu entitatea sensibilă, punctul trăieşte doar în lumea rațională,
mai exact într-o zonă a ei numită geometrie. Printr-o curioasă şi ciudată întorsătură,
unele conceptele raționale geometrice, ce au evoluat independent după separarea
lumii raționale de lumea sensibilă, – şi mai exact conceptele geometriei
riemanniene neeuclidiană – l-au sprijinit pe Einstein în explicația (rațională)
pe care acesta dat-o despre timpul şi spațiul lumii exterioare. Desigur explicațiile
(opiniile) marelui fizician rămân în sfera raționalității, însă ele au fost
verificate – singurul lucrul la care poate spera o opinie rațională despre
lumea sensibilă! - prin dovezi sensibile.
În algebră lucruri stau într-un mod asemănător. Conceptul de număr a apărut
ca urmare a deposedării de caracteristicile sensibile a unor mulţimi – entităţi
compuse – şi a comparării acestora – un tip de relaţionare pasivă - cu alte
mulţimi diferite sau cu submulţimi – de asemenea entităţi compuse – ale
aceleaşi mulţimi. „Crearea numerelor”, remarca Thierry de Chartres în sec al
XII-lea, „a însemnat crearea lucrurilor”. (Nu vreau să trec mai departe fără a
furniza un exemplu: în cazul unei mulţimi formate dintr-o nucă așezată lângă o
altă nucă, ambele aşezate lângă o altă nucă, putem spune ca această mulţime
este mai numeroasă decât o mulţime formată dintr-o nucă şi încă o nucă, mulţime
care la rândul ei este mai numeroasă decât o mulţimea formată dintr-o singură
nucă). Numărul este de fapt transpoziţia relaţiei sensibile într-o entitate
raţională.
Despre timp (în fizică) se poate afirma același lucru: Timpul (așa cum operează
cu el cunoașterea rațională) este transpoziția unei relații dintre două sau mai
multe procese din lumea sensibilă (de simultaneitate sau de precedenţă) într-o
entitate rațională. Afirmația anterioară pleacă de la ideea non-intuitivă (iată
cum raționalitatea s-a strecurat şi în modul în care percepem lumea exterioară)
conform căreia în lumea sensibilă nu putem indica timpul decât prin comparația
între două evenimente (procese). Iar printre aceste procese care intră în relația
de comparație luam în considerare şi procesele psihice interne (gânduri) – modificări
ale stărilor mentale (de conștiința). Cele două evenimente nu trebuie neapărat
să fie simulate sau imediat anterioare/posterioare. Creierul uman poate extrage
dintre proprietățile unor procese mai vechi – care au devenit entităţi în memorie
– şi durata (proprietate a entității) pe care a înregistrat-o în momentul în care
procesul (ulterior memorat) s-a încheiat. Aceasta durata a fost şi ea la rândul
ei obținută printr-o relație de comparație În sistemul epistemologic cu care
operam, Timpul este un proces psihic despuiat de toate celelalte proprietatea
în afara duratei, un proces ce devine o entitate rațională ce poate fi
manipulată de alte procese raționale. Timpul este construit de către psihicul
uman.
În continuare să așezăm alături cunoașterea rațională şi cunoașterea
sensibilă. Am precizat deja că, într-un anumit sens, una o conține pe cealaltă
sau mai bine zis una este transcendenţa celeilalte. Simțurile intervin şi în cadrul
cunoașterii raționale, însă ele au (doar) rolul secundar de obținere a informațiilor
cu ajutorul cărora se vor construi opiniile raționale şi, eventual, de validare
a opiniilor. Cunoașterea rațională își propune să construiască opinii despre
lume depășind limita simțurilor, pe când cunoașterea sensibilă rămâne tributară
lor. Kant – în critica rațiunii pure - numea cunoașterea sensibilă – judecată
empirică, iar cunoașterea rațională – judecata analitică; sub nume diferite întâlnim
de fapt aceleaşi concepte. Să nu ne imaginăm însă că tipul primar de cunoaștere
(cunoașterea sensibilă) nu inferează nimic dincolo de simțuri. Nimeni nu se îndoiește
de faptul că un scaun – spre exemplu - va exista în faţa noastră şi după ce închidem
ochii. Acest lucru este consecința construirii unei lumi mentale plecând de la simțuri,
pentru că – pe parcursul atâtor mii de ani – am fost de prea puține ori dezamăgiți
de simțuri, ba mai mult chiar, le-am dezvoltat tocmai pentru a cunoaște lumea. Cunoașterea
sensibilă nu se îndoiește de existenta lumii exterioare câtă vreme aceasta este
însăşi rațiunea ei de a exista. Şi pentru că afirmă existenţa lumii exterioare
independente, chiar dacă poate recunoaște imperfecțiunea simțurilor, își
permite să formuleze opinii despre acesta lume efectuând interpolări, asociații
şi echivalenţe. Poate cea mai clară diferență ce se poate face între cele doua
tipuri de cunoaștere este următoarea: pentru cunoașterea sensibilă este
importanta perspectiva asupra obiectului cunoașterii, pe când cunoașterea
rațională este preocupata cu obiectul în sine şi exclude validitatea argumentației
(exclusiv) senzoriale. Iată un exemplu – cred! - relevant: Am privit soarele
trecându-ne de atâtea ori pe deasupra capetelor încât (am ajuns)/(cunoașterea
sensibilă ne-a dus) la concluzia că soarele se învârte în jurul nostru şi
respectiv în jurul pământului; mai apoi cunoașterea rațională s-a luptat cu
intuiția şi cu bunul-simt şi a impus opinia justificată că de fapt pământul se
învârte în jurul soarelui.
Există şi o altă distincție importantă. Rațiunea a presupus nu numai că
lumea exterioară există – aceeași presupunere pe care o face şi cunoașterea
senzorială/sensibilă -, dar şi faptul că ea este coerentă. Interesul său a fost
avut drept țintă mai ales procesele, (nu doar obiectele ca în cazul cunoașterii
sensibile). Procesele au fost astfel grupate, simplificate şi descrise prin
legi în toate științele raționale. Din existenţa proceselor şi apoi din
generalizarea lor (legile), rațiunea a
inferat existenţa unor caracteristici şi (în cazul în care nu se cunoșteau alte
caracteristici ale acelorași entităților) a entităților însăşi. Iar acesta este
exact drumul invers faţa de drumul parcurs de cunoașterea sensibilă (care a
evidențiat procesele urmărind îndeaproape entitățile). Tot rațiunea însă a fost
şi cea care a concluzionat că prezenţa informațiilor senzoriale nu este suficientă
pentru a fi siguri de existenţa unei lumii exterioare independente (ipoteza
Matrix), punând sub semnul îndoielii întreaga sa construcție. De altfel cred că
tocmai îndoiala născuta pretutindeni, dinamica crescută a opiniilor şi obiectivitatea
pe care şi-a impus-o au fost factorii ce au contribuit la succesul cunoașterii raționale
în cadrul culturii occidentale (începând cu mișcarea Iluministă).
În interiorul civilizației occidentale – un etalon de civilizație printre
civilizațiile lumii - înainte de cunoașterea rațională (înainte iluminismului)
la putere a fost însă cunoașterea mistică, (acest lucru neînsemnând că ea a
dispărut între timp, ci doar că ea a cunoscut o decădere accentuată şi s-a
retras în aspectele neimportante ale vieții). (De remarcat că nu același
lucru s-a petrecut şi alte locuri ale globului. Dacă am face un recensământ, am
constata – fără sa fim surprinși! – că, dintre toate, gândirea mistică este cea
mai răspândită.) Credințele moderne care au stat la baza culturilor
religioase – credința în Dumnezeul creștin, de exemplu, dar exemplele se pot găsi
în acest caz pe întreg globul – sunt izbânda supremă a acestui tip de gândire
şi în ea se ascund (şi se relevă) toate tarele sale. Pentru mistici – cei care
cultivă acest tip de gândire – problema nu stă (neapărat) în conceptele pe care
le vehiculează şi în virtutea cărora trăiesc – unele dintre ele fiind chiar
foarte salubre din punct de vedere moral şi etic – ci în modul în care aceștia
își adună cunoașterea. În cazul lor, credința precede justificarea sau
justificarea derivă din credința. De exemplu: credința într-un Dumnezeu
atotputernic, veșnic şi bun poate explica destul de ușor de ce în experimentul
lui Schrödinger pisica supraviețuiește: rugăciunile înfocate ale misticului creștin
sunt ascultate(XCII). Avem un caz clasic de cunoaștere mistică – așa cum a fost
ea definită: (XXXVII) - în care justificarea (J) vine în urma credinței (B), după
ce se stabilește valoarea de adevăr a unei opinii (T). Care este însă diferența
de esență dintre cunoașterea mistică şi cunoașterea rațională? În fond, dacă
analizam nivelul inaccesibil la care a ajuns știința astăzi vom constata că
pentru foarte mulți oameni ea este doar un soi de nouă şi fascinantă credință (X).
Ne putem convinge de acest lucru făcând exercițiul de a răspunde la următoarea
întrebare: Câți oameni moderni sunt convinși că E=mc2 şi câți dintre ei știu de
ce E=mc2? Cred că între cunoașterea mistica şi cunoașterea rațională diferența
constă în ceva mult mai subtil, (nu doar în aceea că ipoteza Dumnezeu nu este
necesară pentru una dintre ele, după cum se lauda Laplace în faţa lui
Napoleon). Cauzalitatea şi logica sunt mult mai slabe în cazul Misticismului,
dar nu sunt negate şi nu lipsesc cu desăvârșire, în unele cazuri se recunoaște
existenţa unei lumi exterioare şi independente (chiar dacă nu independente de
un Dumnezeu!), simțurile o pot cunoaște, iar rațiunea este tolerată (atâta vreme cât nu emite pretenții de cosmogonie
şi nu enunță legi despre structura materiei şi forțele din univers). Toate aceste
o fac pe alocuri rezonabilă şi perfect capabilă să coexiste cu cunoașterea rațională. Totuși, în ultima instanță, misticismul este chemat să explice deviațiile de la normă
(de exemplu minunile!) şi în felul acesta poate explica orice (plecând de la
credința), pe când Raționalul se ocupă exclusiv cu explicarea normei (plecând
de la căutarea justificărilor). Mai sintetic: Raţionalul caută să înţeleagă
ceea ce (crede că) vede – iar prin văz înţeleg datele adunate de toate simțurile
umane şi de instrumentele de care ele se pot ajută - , pe când Misticul caută
să vadă ceea ce (crede că) înţelege. Există astfel o antiteză de netrecut între
revelaţie şi raţionament ca metodă de cunoaştere: raționamentul ca metodă elimină
unele caracteristici ale entităților sau proceselor, pe când revelația sporește
caracteristicile entităților şi proceselor.
Pentru a înțelege mai bine caracteristicile gândirii mistice ne vom
problematiza şi asupra rolurilor lumii exterioare şi al simțurilor în cunoașterea
mistică (legătura cunoașterii sensibile cu cea mistică). Pentru mistic simțurile
nu sunt neapărat înșelătoare, ci mai degrabă neputincioase (ce curios că de
obicei credințele încep exact din punctul în care se termină simțurile). Lumea
exterioara este mult mai întinsă şi mai complexă (sau mai simplă), dar în anumite
circumstanțe (meditație, rugăciune, somn, moarte, etc.…) simțurile pot să vadă
mai mult din ea. Pe lângă lumea sensibilă (cu entităţile şi relațiile ei) lumea
mistică mai conține şi un alt tip de concepte (entități şi procese) total
diferite de cele ale lumii raționale. Rolul acestora este însă același ca şi cazul
lumii raționale: explicarea coerentă a lumii sensibile. De fapt putem afirma că
lumea sensibilă se află la intersecția dintre celelalte două lumi de care am
vorbit până acum.
Am reprezentat cu o tuşă superficială – sper însă suficientă pentru înţelegere
- principalele tipuri de cunoaştere (din sfera raţiunii) (XXXVII) şi legăturile
dintre acestea, fiindcă - să nu ne
minţim! - noi nu mai ne uităm – şi nu mai trăim
- demult într-o lume pur
sensibilă/senzorială. Nenumărate entităţi şi procese din celelalte lumi - cea mistică şi cea raţională – corelate sau
nu cu entităţi şi procese sensibile, ne populează lumea mentală(XC)…
Nu vom lăsa pe dinafară nici cunoaşterea afectivă şi nici cunoaşterea creativă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu