duminică, 15 decembrie 2013

Fragmente Jurnal XCIII - Idei despre diferențele dintre tipurile de cunoaștere

Am putea stabili o ierarhie a tipurilor de cunoaștere, fără a avea pretenţia că o metodologie riguros ştiinţifică sta la baza ei. O prezentam doar pentru a stabili un mod de abordare crescător al acestei teme.  Presupunând (fără demonstraţie) ca tipurile de cunoaştere au cunoscut o evoluţie în strânsă legătură cu evoluţia speciei umane şi având dovada unei evoluţii pozitive a speciei umane, putem de asemenea presupune că şi tipurile de cunoaştere ce au contribuit la progres în ordinea apariţiei lor au însemnat salturi calitative. Astfel la început a fost cunoaşterea sensibilă, a urmat cunoaşterea afectivă şi cea creativă (odată cu apariţia simţirii (XXVI)), iar după cunoaşterea mistică a apărut în final cunoaşterea raţională (raţiunea) (XXVI). Ni se pare că atât cunoaşterea mistică, cât şi cunoaşterea raţională sunt urmaşele directe ale cunoaşterii sensibile şi de aceea le vom trata comparativ atât pe legătură de filiație, cât şi pe legătură fraternă. Cunoașterea afectivă şi cea creativă în schimb nu fac altceva decât să modifice starea mentală a subiectului cunoaşterii fără un aport de informaţii viabil şi util dinspre exterior spre interior. Ele modifică percepţia subiectului cunoaşterii asupra obiectului cunoaşterii şi respectiv adaugă lumii obiectul cunoaşterii prin modificarea lumii exterioare. Ca urmare a acestor considerente, pentru a completa panoplia cunoașterii, interesul pentru ele rămâne (deocamdată) doar unul pur enumerativ.

Lumea sensibilă (senzoriala) este compusă din obiecte ale căror proprietăţi sunt expuse cunoaşterii sensibile (simţurilor). În cadrul ei, pentru fiecare simt, există un spaţiu diferit, în sensul că fiecare simţ adună informaţii diferite. Spațiul văzului este diferit de cel tactil, ba chiar spațiul ochiului stâng este diferit de spațiul locului drept. Doar experiența (şi într-o anumită măsură programarea genetică) ne învaţă cum să corelam diversele spaţii sensibile. Sursele diferite de informaţii (externe) - uneori redundante (cazul auzului şi al văzului) – vin în sprijinul ipotezei de lucru conform căreia există o – unică?! – lume exterioară. Mai mult chiar, ele ne ajută sa compunem (să deducem) informaţii suplimentare (derivate) despre lumea sensibilă – tridimensionalitatea în cazul văzului şi respectiv sursa emițătorului de sunete în cazul auzului – informaţii pentru care o singură sursa nu este suficientă. Dacă ochiul stâng şi ochiul drept detectează o sticlă în imediata apropiere, dacă mâna o poate cuprinde, dacă nasul determină mirosul de alcool şi în ultimă instanţă papilele gustative pot confirma prezenta alcoolului în sticlă - şi pentru că lucrul acesta se întâmpla în marea majoritate a cazurilor de acest fel – ipoteza lumii exterioare este o ipoteză utilă… Aceasta ipoteză, în unele zone ale raţionalităţii, este preluată sub formă de axiomă… 

Iniţial lumea rațională a inclus doar lumea sensibila; curând însă a devenit clar că ea poate conţine şi entităţi cu o existenţa fizică ce nu poate fi accesibilă simţurilor în mod direct sau chiar – în extremis – entităţi ce nu au deloc o existenţă fizică – aşa numitele entităţi abstracte, entităţi ale căror proprietăţi sunt exclusiv accesibile cunoașterii raționale. Rolul acestor obiecte a fost acela de a modela lumea reală (presupus) exterioară (pentru a-i extrage legile – procesele generale – ce o guvernează), însă mai apoi cu aceste entităţi au putut opera şi procese abstracte…

Din mulțimea de exemple pe care ni le oferă fizica şi matematica – prin excelenţa o disciplină abstractă – trei dintre ele merită în mod deosebit menţionate, pentru că oferă posibilitatea de a înţelege saltul de la lumea senzorială la lumea raţională:
-       algebra (şi în special conceptul de număr)
-       geometria (cu obiectele ei - punctele, liniile, planul şi toate celelalte corpuri geometrice derivate - şi respectiv cu relaţiile dintre acestea)
-       fizica (mai exact timpul aşa cum este el înţeles şi utilizat de fizică)

Să alegem pentru început geometria. Este un dat al lumii sensibile faptul că datele spaţio-temporale (achiziționate de către simțuri) posedă o mărime minimă; de pildă orice suprafața pe care o vedem trebuie să aibă anumite dimensiuni nenule finite; nu numai simțurile ne limitează, dar (probabil că) şi legile lumii exterioare (descoperite rațional) (de exemplu: principiul nedeterminării), atunci când ne folosim diverse aparate pentru a ne extinde aria de cunoaștere a simțurilor (de ex: microscopul). Însă dacă nu putem descoperi limita de jos a mărimilor spațiale: ce este punctul? Fără a încerca să preiau scrupuloasa şi mult prea tehnica definiție formulată de A.N. Whitehead, mă voi mulțumi să afirm că apariția acestei entităţi – alături de entitatea număr - marchează în opinia mea începutul raționalității. Personal cred că punctul este o entitate sensibilă care în urma reprezentării în mintea umana a suferit o transformare (unul dintre primele procese raționale): pierderea dimensiunilor (a – unor - caracteristici). Deși născut prin analogie cu entitatea sensibilă, punctul trăieşte doar în lumea rațională, mai exact într-o zonă a ei numită geometrie. Printr-o curioasă şi ciudată întorsătură, unele conceptele raționale geometrice, ce au evoluat independent după separarea lumii raționale de lumea sensibilă, – şi mai exact conceptele geometriei riemanniene neeuclidiană – l-au sprijinit pe Einstein în explicația (rațională) pe care acesta dat-o despre timpul şi spațiul lumii exterioare. Desigur explicațiile (opiniile) marelui fizician rămân în sfera raționalității, însă ele au fost verificate – singurul lucrul la care poate spera o opinie rațională despre lumea sensibilă! - prin dovezi sensibile. 

În algebră lucruri stau într-un mod asemănător. Conceptul de număr a apărut ca urmare a deposedării de caracteristicile sensibile a unor mulţimi – entităţi compuse – şi a comparării acestora – un tip de relaţionare pasivă - cu alte mulţimi diferite sau cu submulţimi – de asemenea entităţi compuse – ale aceleaşi mulţimi. „Crearea numerelor”, remarca Thierry de Chartres în sec al XII-lea, „a însemnat crearea lucrurilor”. (Nu vreau să trec mai departe fără a furniza un exemplu: în cazul unei mulţimi formate dintr-o nucă așezată lângă o altă nucă, ambele aşezate lângă o altă nucă, putem spune ca această mulţime este mai numeroasă decât o mulţime formată dintr-o nucă şi încă o nucă, mulţime care la rândul ei este mai numeroasă decât o mulţimea formată dintr-o singură nucă). Numărul este de fapt transpoziţia relaţiei sensibile într-o entitate raţională.

Despre timp (în fizică) se poate afirma același lucru: Timpul (așa cum operează cu el cunoașterea rațională) este transpoziția unei relații dintre două sau mai multe procese din lumea sensibilă (de simultaneitate sau de precedenţă) într-o entitate rațională. Afirmația anterioară pleacă de la ideea non-intuitivă (iată cum raționalitatea s-a strecurat şi în modul în care percepem lumea exterioară) conform căreia în lumea sensibilă nu putem indica timpul decât prin comparația între două evenimente (procese). Iar printre aceste procese care intră în relația de comparație luam în considerare şi procesele psihice interne (gânduri) – modificări ale stărilor mentale (de conștiința). Cele două evenimente nu trebuie neapărat să fie simulate sau imediat anterioare/posterioare. Creierul uman poate extrage dintre proprietățile unor procese mai vechi – care au devenit entităţi în memorie – şi durata (proprietate a entității) pe care a înregistrat-o în momentul în care procesul (ulterior memorat) s-a încheiat. Aceasta durata a fost şi ea la rândul ei obținută printr-o relație de comparație În sistemul epistemologic cu care operam, Timpul este un proces psihic despuiat de toate celelalte proprietatea în afara duratei, un proces ce devine o entitate rațională ce poate fi manipulată de alte procese raționale. Timpul este construit de către psihicul uman.

În continuare să așezăm alături cunoașterea rațională şi cunoașterea sensibilă. Am precizat deja că, într-un anumit sens, una o conține pe cealaltă sau mai bine zis una este transcendenţa celeilalte. Simțurile intervin şi în cadrul cunoașterii raționale, însă ele au (doar) rolul secundar de obținere a informațiilor cu ajutorul cărora se vor construi opiniile raționale şi, eventual, de validare a opiniilor. Cunoașterea rațională își propune să construiască opinii despre lume depășind limita simțurilor, pe când cunoașterea sensibilă rămâne tributară lor. Kant – în critica rațiunii pure - numea cunoașterea sensibilă – judecată empirică, iar cunoașterea rațională – judecata analitică; sub nume diferite întâlnim de fapt aceleaşi concepte. Să nu ne imaginăm însă că tipul primar de cunoaștere (cunoașterea sensibilă) nu inferează nimic dincolo de simțuri. Nimeni nu se îndoiește de faptul că un scaun – spre exemplu - va exista în faţa noastră şi după ce închidem ochii. Acest lucru este consecința construirii unei lumi mentale plecând de la simțuri, pentru că – pe parcursul atâtor mii de ani – am fost de prea puține ori dezamăgiți de simțuri, ba mai mult chiar, le-am dezvoltat tocmai pentru a cunoaște lumea. Cunoașterea sensibilă nu se îndoiește de existenta lumii exterioare câtă vreme aceasta este însăşi rațiunea ei de a exista. Şi pentru că afirmă existenţa lumii exterioare independente, chiar dacă poate recunoaște imperfecțiunea simțurilor, își permite să formuleze opinii despre acesta lume efectuând interpolări, asociații şi echivalenţe. Poate cea mai clară diferență ce se poate face între cele doua tipuri de cunoaștere este următoarea: pentru cunoașterea sensibilă este importanta perspectiva asupra obiectului cunoașterii, pe când cunoașterea rațională este preocupata cu obiectul în sine şi exclude validitatea argumentației (exclusiv) senzoriale. Iată un exemplu – cred! - relevant: Am privit soarele trecându-ne de atâtea ori pe deasupra capetelor încât (am ajuns)/(cunoașterea sensibilă ne-a dus) la concluzia că soarele se învârte în jurul nostru şi respectiv în jurul pământului; mai apoi cunoașterea rațională s-a luptat cu intuiția şi cu bunul-simt şi a impus opinia justificată că de fapt pământul se învârte în jurul soarelui.

Există şi o altă distincție importantă. Rațiunea a presupus nu numai că lumea exterioară există – aceeași presupunere pe care o face şi cunoașterea senzorială/sensibilă -, dar şi faptul că ea este coerentă. Interesul său a fost avut drept țintă mai ales procesele, (nu doar obiectele ca în cazul cunoașterii sensibile). Procesele au fost astfel grupate, simplificate şi descrise prin legi în toate științele raționale. Din existenţa proceselor şi apoi din generalizarea lor (legile), rațiunea  a inferat existenţa unor caracteristici şi (în cazul în care nu se cunoșteau alte caracteristici ale acelorași entităților) a entităților însăşi. Iar acesta este exact drumul invers faţa de drumul parcurs de cunoașterea sensibilă (care a evidențiat procesele urmărind îndeaproape entitățile). Tot rațiunea însă a fost şi cea care a concluzionat că prezenţa informațiilor senzoriale nu este suficientă pentru a fi siguri de existenţa unei lumii exterioare independente (ipoteza Matrix), punând sub semnul îndoielii întreaga sa construcție. De altfel cred că tocmai îndoiala născuta pretutindeni, dinamica crescută a opiniilor şi obiectivitatea pe care şi-a impus-o au fost factorii ce au contribuit la succesul cunoașterii raționale în cadrul culturii occidentale (începând cu mișcarea Iluministă).
În interiorul civilizației occidentale – un etalon de civilizație printre civilizațiile lumii - înainte de cunoașterea rațională (înainte iluminismului) la putere a fost însă cunoașterea mistică, (acest lucru neînsemnând că ea a dispărut între timp, ci doar că ea a cunoscut o decădere accentuată şi s-a retras în aspectele neimportante ale vieții). (De remarcat că nu același lucru s-a petrecut şi alte locuri ale globului. Dacă am face un recensământ, am constata – fără sa fim surprinși! – că, dintre toate, gândirea mistică este cea mai răspândită.) Credințele moderne care au stat la baza culturilor religioase – credința în Dumnezeul creștin, de exemplu, dar exemplele se pot găsi în acest caz pe întreg globul – sunt izbânda supremă a acestui tip de gândire şi în ea se ascund (şi se relevă) toate tarele sale. Pentru mistici – cei care cultivă acest tip de gândire – problema nu stă (neapărat) în conceptele pe care le vehiculează şi în virtutea cărora trăiesc – unele dintre ele fiind chiar foarte salubre din punct de vedere moral şi etic – ci în modul în care aceștia își adună cunoașterea. În cazul lor, credința precede justificarea sau justificarea derivă din credința. De exemplu: credința într-un Dumnezeu atotputernic, veșnic şi bun poate explica destul de ușor de ce în experimentul lui Schrödinger pisica supraviețuiește: rugăciunile înfocate ale misticului creștin sunt ascultate(XCII). Avem un caz clasic de cunoaștere mistică – așa cum a fost ea definită: (XXXVII) - în care justificarea (J) vine în urma credinței (B), după ce se stabilește valoarea de adevăr a unei opinii (T). Care este însă diferența de esență dintre cunoașterea mistică şi cunoașterea rațională? În fond, dacă analizam nivelul inaccesibil la care a ajuns știința astăzi vom constata că pentru foarte mulți oameni ea este doar un soi de nouă şi fascinantă credință (X). Ne putem convinge de acest lucru făcând exercițiul de a răspunde la următoarea întrebare: Câți oameni moderni sunt convinși că E=mc2 şi câți dintre ei știu de ce E=mc2? Cred că între cunoașterea mistica şi cunoașterea rațională diferența constă în ceva mult mai subtil, (nu doar în aceea că ipoteza Dumnezeu nu este necesară pentru una dintre ele, după cum se lauda Laplace în faţa lui Napoleon). Cauzalitatea şi logica sunt mult mai slabe în cazul Misticismului, dar nu sunt negate şi nu lipsesc cu desăvârșire, în unele cazuri se recunoaște existenţa unei lumi exterioare şi independente (chiar dacă nu independente de un Dumnezeu!), simțurile o pot cunoaște, iar rațiunea este tolerată  (atâta vreme cât nu emite pretenții de cosmogonie şi nu enunță legi despre structura materiei şi forțele din univers). Toate aceste o fac pe alocuri rezonabilă şi perfect capabilă să coexiste cu cunoașterea rațională.  Totuși, în ultima instanță, misticismul  este chemat să explice deviațiile de la normă (de exemplu minunile!) şi în felul acesta poate explica orice (plecând de la credința), pe când Raționalul se ocupă exclusiv cu explicarea normei (plecând de la căutarea justificărilor). Mai sintetic: Raţionalul caută să înţeleagă ceea ce (crede că) vede – iar prin văz înţeleg datele adunate de toate simțurile umane şi de instrumentele de care ele se pot ajută - , pe când Misticul caută să vadă ceea ce (crede că) înţelege. Există astfel o antiteză de netrecut între revelaţie şi raţionament ca metodă de cunoaştere: raționamentul ca metodă elimină unele caracteristici ale entităților sau proceselor, pe când revelația sporește caracteristicile entităților şi proceselor.

Pentru a înțelege mai bine caracteristicile gândirii mistice ne vom problematiza şi asupra rolurilor lumii exterioare şi al simțurilor în cunoașterea mistică (legătura cunoașterii sensibile cu cea mistică). Pentru mistic simțurile nu sunt neapărat înșelătoare, ci mai degrabă neputincioase (ce curios că de obicei credințele încep exact din punctul în care se termină simțurile). Lumea exterioara este mult mai întinsă şi mai complexă (sau mai simplă), dar în anumite circumstanțe (meditație, rugăciune, somn, moarte, etc.…) simțurile pot să vadă mai mult din ea. Pe lângă lumea sensibilă (cu entităţile şi relațiile ei) lumea mistică mai conține şi un alt tip de concepte (entități şi procese) total diferite de cele ale lumii raționale. Rolul acestora este însă același ca şi cazul lumii raționale: explicarea coerentă a lumii sensibile. De fapt putem afirma că lumea sensibilă se află la intersecția dintre celelalte două lumi de care am vorbit până acum.

Am reprezentat cu o tuşă superficială – sper însă suficientă pentru înţelegere - principalele tipuri de cunoaştere (din sfera raţiunii) (XXXVII) şi legăturile dintre acestea, fiindcă -  să nu ne minţim! - noi nu mai ne uităm – şi nu mai trăim  - demult într-o  lume pur sensibilă/senzorială. Nenumărate entităţi şi procese din celelalte lumi  - cea mistică şi cea raţională – corelate sau nu cu entităţi şi procese sensibile, ne populează lumea mentală(XC)…


Nu vom lăsa pe dinafară nici cunoaşterea afectivă şi nici cunoaşterea creativă… 

Niciun comentariu: