luni, 30 decembrie 2013

Fragmente Jurnal XCV – Relațiile americano-germane în sec XX


Relația dintre SUA şi Germania, de-a lungul sec XX a fost una ciudată, însă nu lipsită de rațiuni geopolitice. Pentru SUA, Germania a fost granița (şi nu numai granița dar şi grănicerul) cu Rusia, iar la rândul ei Germania a văzut în SUA singurul dușman de care s-a temut şi sigurul prieten pe care l-a respectat. Deși conflictul „rece” cu URSS a început la sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale, anunțul conflictului SUA – Rusia (URSS) s-a făcut încă din perioada interbelică. Tratatul de la Versailles (în care era enunțat principiul național de stabilire a granițelor şi prin care Germania era umilită şi forțată să îşi asume responsabilitatea războiului) a fost în mare parte influențat de președintele Woodrow Wilson şi respectiv de interesele americane. În sine acest tratat nu făcea decât să garanteze că sunt menținute motivele pentru apariția altor conflicte în zonă. O adevărată bomba cu ceas după cum o numește George Friedman, o bombă ce anunţa că interesele americane se întind deja în Europa. Pe de alta parte Rusia se contura deja ca un puternic inamic ideologic în est cu o întindere şi o forță demografică tulburătoare. Nu era greu de intuit că în perioada imediat următoare (începând cu deceniul trei al sec XX), după ce își va fi asigurat o oarecare stabilitate internă, Rusia avea să-şi exercite din plin forță gravitațională, iar acest fapt a forțat SUA să se îndrepte spre Germania.

Simțind amenințarea  Rusiei, SUA a propus programul de ajutorare al Germaniei – o Germanie prea slăbita după primul război mondial ca să-şi mai poată plăti datoria de război ce se ridica (inițial) la valoarea de 32 miliarde de dolari. Timp de 15 ani SUA a sprijinit vădit Germania, (poate şi pentru ca neavând victime civile nu avea nici resentimente puternice). Planul Dawnes (din 1924) a fost urmat de planul Young (1930) şi mai apoi de moratoriul președintelui Hoover (din 1931) prin care se solicita suspendarea plăților datorilor de război ale Germaniei pentru un an. Este de menționat şi faptul – surprinzător totuși! – că SUA a refuzat propunerile Conferenței de la Lausanne din 1932 ce îndemnau la o şi mai mare îngăduinţă faţă de Germania. Oricum Criza economică şi ascensiunea lui Hitler au făcut inutil acest ultim act de bunăvoință al Aliaților, deoarece din 1933 Germania a sistat plata datoriilor externe.

La începutul celui de-al doilea război mondial SUA a rămas neutră, ba chiar a profitat de pe urma lui furnizând pe de-o parte Marii Britanii distrugătoare şi pe de alta parte germanilor materiale de război în cadrul programului „Land-Lease”. Din momentul în care Germania a încetat să mai fie doar un element de echilibru în zona central-europeană (ce nu trebuia să ajungă (politic sau economic) în mâinile niciunei alte puteri europene), SUA s-a raliat însă (nu fără oarecare ezitări) eforturilor aliaților. Din nou pierderile foarte mici de vieți omenești (500 mii în condiţiile în care numărul total al pierderilor umane a fost de 55 de milioane) şi faptul că nu au suferit deloc distrugeri materiale pe teritoriul propriu, au ferit SUA de o implicare emoțională. Episodul celui de-al doilea război mondial poate fi considerat unul trecător de către ambele părţi în cadrul mai larg al relațiilor germano-americane. America se poate considera atrasă fără voia ei în război (şi nici măcar de către Germania, ci de către Japonia), iar Germania se poate la rândul ei considera agresată de către SUA, deci nu îşi poartă pică reciproc.

Al doilea război mondial a însemnat în primul rând eșecul Germaniei de a neutraliza Rusia, spre dezamăgirea SUA. Şi este foarte posibil ca şi Rusia la rândul ei să fi înţeles că Germania este poarta către Europa. Iată cum se explică implicarea activă a SUA în segmentarea Germaniei, suportul logistic şi politic dat acesteia în situațiile în care Rusia şi-a întins umbra asupra vestului şi mai ales substanțialul suport economic. Este binecunoscut planul Marshall ce continua politica SUA de ridicare a unor opreliști în calea comunismului, plan de pe urma căruia Germania a beneficiat şi ea din plin (1,5 miliarde de dolari, după Franța şi Marea Britanie).

În actualitate, odată cu apariția Uniunii Europene (cu Germania ca pol central de putere), cu prăbușirea URSS-ului – principalul inamic al SUA şi cu adâncirea crizei economice, Germania şi SUA se află pe poziții de putere divergente. Consolidarea poziției Germaniei nu poate decât să stârnească îngrijorarea pe partea cealaltă a Atlanticului în ciuda declarațiilor pacifiste la modă. Una dintre coordonatele politicii de apărare a Americii – enunțata încă din 1919 şi de succes până astăzi - a fost slăbirea (prin împiedicarea masificării) puterii în anumite zone fierbinți ale lumii. În cazul lumii islamice, SUA controlează cu minim de efort armat tendințele ce pot duce la refacerea Califatului, în zona Euro-asiatica dezbinarea dintre China şi Japonia nu poate decât să o bucure chiar daca nu trebuie să intervină direct, iar în Europa colosul economic al UE (cu un PIB însumat  mai mare decât al SUA) nu are suficient de multă putere politică, iar forța identităților naționale garantează faptul că nici nu o va obține prea curând. Totuși forța economică a Germaniei pare sa atragă după ea şi o oarecare forță politică.

Deocamdată apele sunt încă tulburi câtă vreme eforturile ambelor ţări se îndreaptă în direcția depășirii crizei şi efectelor ei. Oricum ar fi, este de așteptat să apară în curând o schimbare profundă a modului în care se percep reciproc SUA şi Germania. 

Nigel Kennedy - Kroke - Lullaby for Kamila

miercuri, 25 decembrie 2013

(CCCXXVIII)

Regretul ca un înger îmi săgetează visul
Ce sufletul jumate mi-l poartă în trecut
‘Nainte să ne ardă un șarpe Paradisul
Cu vorbe şi păcatul perfid să fi-nceput.
Puteam să fiu un veșnic culegător de stele,
Puteam să urc chiar dacă tu ţi-ai dorit să cazi,
Dar am ales să-ngădui singurătăţii mele
Să crească în minunea ființei până azi.
Azi tu-mi ții loc de aripi cu umbra ta pe humă
Şi-mi răsplăteşti durerea căderii-n adevăr
Cu-amurgul coapsei tale şi taina de-a fi mumă,
Dar încă lupt cu-otrava din putrezitul măr.
  Ajuta-mă, iubito, să uit de heruvimi,
  Ca în plictis ferice o viață să murim!

 25.XII.2013

miercuri, 18 decembrie 2013

Fragmente Jurnal XCIV- Noi idei despre diferențele dintre tipurile de cunoaștere

Trecerea în revista a tipurilor de cunoaștere (necesară pentru clarificarea anumitor aspecte) nu satisface însă şi exigentele de completitudine şi claritate ale unui sistem epistemologic. Până acum am căzut de acord că întreaga cunoaștere este construită şi am văzut şi cum se realizează aceasta construcție: prin replicarea unor opinii despre lume în mintea subiectului cunoscător (XXXVIII). Lumea cunoscută nu este lumea care este cunoscută, ci un subset al ei, ea însăși cuprinsă în lumea care poate fi cunoscută. Lumea cunoscută (fie că este sensibilă, afectivă, creativă, mistică sau rațională) este o lume mentală, iar astfel cunoașterea îmbogățește lumea. Pentru a capătă coerenţă, acest proces ar trebui detaliat, dezbrăcat de încărcătura stilistică, structurat în opinii şi apoi inserat în sistemul epistemologic. Ne punem întrebarea care sunt caracteristicile diverselor tipuri de cunoaștere (mă limitez ca şi în precedentul articol la cele 3 tipuri de cunoaștere: cunoașterea senzorială, cunoaşterea rațională şi cunoașterea mistică) şi răspundem:

Gândirea sensibilă este descrisă de (= compusă din) următoarele procese:

Achiziţia datelor despre lumea exterioară (prin intermediul simțurilor). (În cazul cunoașterii sensibile aceste informaţii – după ce sunt procesate – devin opinii despre lume). Obiectele sensibile sunt construite pe măsură ce se acumulează informații despre ele.

Coroborarea datelor despre obiectele sensibile: Simțurile (fiecare în spațiul său) (XCIII) detectează caracteristici disparate ale unor obiecte sensibile (apariții). Este rolul creierului să strângă aceste caracteristici (obiecte în sine conform definiției) şi să le atribuie unui singur obiect (unei singure entități), (adică să unească obiectele din diversele spaţii ale simțurilor într-un singur obiect). Această schimbare a stării mentale a subiectului cunoașterii este primul pas al cunoașterii sensibile.

Interpolarea: Trecem şi acest subproces în rândul proceselor gândirii sensibile, fiindcă nu poate fi separat de achiziția primara de date despre lume. Chiar dacă simțurile nu strâng date într-un flux continuu, (fie pentru că între două seturi de date nu se poate distinge schimbarea, fie că mintea le leagă printr-o linie neîntreruptă), aceasta procesare a datelor despre lume – o dovadă în plus că datele ce ajung la subiectul cunoașterii suferă modificări  încă din momentul în care sunt obținute de simțuri – este responsabilă  de impresia de continuitatea a spațiului şi a timpului. Mai exact de ideea că spațiul şi timpul sunt alcătuite din aglomerări infinite de entități precum punctul şi momentul.  (Vom vedea că şi raţionalitatea ajunge – pe alte căi – la aceeaşi idee). Fie că este adevărat, fie că nu, pentru lumea mentală lumea exterioară are această proprietate – de continuitate.

Memorarea: Împreună cu procesul de achiziție a datelor despre lume, procesul de memorare – situat pe o treaptă superioară din punct de vedere evolutiv – constituie piatra de temelie a edificiului gândirii umane. Fără posibilitatea reținerii în timp a opiniilor despre obiecte lumii ce este cunoscută (obiectele lumilor mentale), progresul nu ar avea nici un sens,  Lumea ar scăpa posibilității de analiză  instantanee, iar ființele ar acționa doar la stimuli – date primare neprocesate despre lume). În planul fiziologic – pe care îl folosim pentru că asigură o transparenţă mai mare a planului epistemologic – memoria pune la dispoziția creierului informațiile pentru analiză şi decizie, iar informațiile instantanee despre lume – furnizate de simțuri – oricât de exacte ar fi, nu sunt suficiente pentru a da naștere ideii de conștiință şi de timp. Fără memorie/memorare ar lipsi cu desăvârșire procesele superioare de adaptare, de învățare, etc… 

Extracţia Operaţia de extragere din memorie – operaţia inversă memorării, cu ajutorul numelui sau a oricărei alte proprietăţi care poate individualiza un obiect, a tuturor celorlalte proprietăţi ale obiectului. (C) adăugat 1.03.2014


Numirea Operaţia de numire este operaţia atomară sensibilă prin care între o serie de proprietăţi se stabileşte o relaţie ce va căpăta un nume drept proprietate. (C) adăugat 1.03.2014

Comparația (sesizarea diferențelor/asemănărilor dintre obiectele lumii cunoscute). Procesele anterioare (tratate succint mai sus) sunt în esență doar procese suport - procese catalizatoare. Abia cu procesul de comparație se realizează un prim salt cognitiv. Prin comparație se poate sesiza diferența/asemănarea dintre caracteristica A şi caracteristica B, (respectiv dintre obiectul A şi obiectul B, respectiv dintre opinia A şi opinia B), iar opiniile despre lume devin din punct de vedere sintactic mai bogate prin introducerea operatorilor disjunctivi, conjunctivi şi cauzali. Este ușor de constatat că procesul - adică relația activă – a comparației creează (noi) relații (pasive) între obiectele care sunt supuse comparației şi prin aceasta îmbogăţeşte lumea. De reținut că lumea îmbogățită astfel este pur mentală şi aparține exclusiv subiectului cunoscător.

Gândirea rațională este descrisă de (= compusă din) următoarele procese:

Reducția: Procesul reducției este primul proces pur rațional şi totodată poarta prin care ființa umană intră pe tărâmul vast al abstractizării. Este vorba de creație şi de descoperire în acelaşi timp. Pe deoparte reducția funcționează în cazul entităților prin eliminarea caracteristicilor (transformarea entităților în entități noi, mai simple şi apte pentru asociere (vezi mai jos)); pe de altă parte, în cazul relațiilor,  reducția (împreună cu comparația) ajută la determinarea legilor despre lume – generalizări ale relațiilor active (ale proceselor).

Asocierea (gruparea datelor). O altă izbândă importantă a gândirii raționale este asocierea. Prin asociere (proces derivat din reducție şi comparație) se construiesc entitățile compuse (din alte entități). Procesul constă în alăturarea/asocierea unor entități cu caracteristici asemănătoare, după ce în prealabil au fost înlăturate caracteristicile ce asigurau unicitatea entităților (sau le făceau diferite). Următorul pas al abstractizării a fost numărătoarea.  (Dedekind susținea în lucrarea sa „Natura şi semnificația numerelor” – greșit în opinia noastră – că numărătoarea este de fapt o operație primitivă.) Şi în cazul numărătorii intervine comparația. Transcriu aici un fragment din articolul anterior (XCIII) tocmai pentru este suficient de concis şi exact pentru a nu necesita rescrierea într-o altă formă: „Conceptul de număr (respectiv numărătoare) a apărut ca urmare a deposedării unor mulțimi – entități compuse - de caracteristicile lor sensibile şi a comparării acestora – un tip de relaționare pasivă - cu alte mulțimi diferite sau cu submulțimi – de asemenea entități compuse – ale aceleași mulțimi. La bază numărătoarea este o simplă comparație. Să exemplificam: în cazul unei mulțimi formate dintr-o nucă așezată lângă o altă nucă, ambele așezate lângă o alta nucă, putem spune că această mulțime este mai numeroasă decât o mulțime formată dintr-o nucă şi încă o nucă, mulțime care la rândul ei este mai numeroasă decât o mulțime formată dintr-o singură nucă). Numărul este de fapt transpoziția relației sensibile – a comparației/numărătorii - într-o entitate rațională.”

Construcția obiectelor raționale: B. Russell afirma că ”Rațiunea e o forță armonizatoare, cu funcție de control, şi nu creatoare”. Adevărat, şi totuși… spre deosebire de lumea mentală sensibilă (unde obiectele chiar dacă sunt construite, construcția lor se face prin transpunerea obiectelor lumii exterioare prin oglinda simțurilor), obiectele raționale sunt copii Rațiunii şi nașterea lor se face prin următoarele modalități:

Prin grupare (din asocierea obiectelor) – a se vedea mai sus…

Prin reducție – idem…

Prin simetrie… Se caută obiecte abstracte cu caracteristici opuse unor obiecte deja existente (sensibil sau rațional). Un exemplu: apariţia numerelor negative. Alt exemplu: la începutul cărții lui M. Heidegger „Introducere în metafizică” alături de întrebarea: „De ce este de fapt ființare, şi nu, mai curând, nimic?” am notat: „Obiectele cu care operează raționalitatea se obțin fie prin simplificare (extragerea unor caracteristici din obiectul cunoașterii) fie prin simetrie. De pildă: nimicul din întrebarea ontologică heideggeriana  (şi totodată shakespeariană). Care este simetricul – în raport cu ce? – al ființei/ființării? Non-ființarea – nimicul (pentru că acesta este sensul nimicului heideggerian). Dar dacă ființa este un obiect sensibil, care sunt caracteristicile lui ce trebuie negate pentru a se obține nimicul?”

Toate celelalte procese raționale (să amintim dintre ele doar deducția…) sunt derivate din aceste procese raționale atomice: comparația, reducția şi asocierea. Pe ele se sprijină întreaga raționalitate.

Gândirea mistică este descrisă de (= compusă din) următorul proces:


Îmbogățirea obiectelor cu caracteristici noi: Indiferent de unde provine inspirația îmbogățirii unui obiect (la baza sensibil) cu alte caracteristici (şi prin aceasta transformarea lui într-un obiect mistic - transcendenţă), procesul îmbogățirii caracteristicilor este procesul principal al gândirii mistice. Lumea mistică este populată cu o serie de entități mistice şi procese mistice (construite prin procesul de adăugare a unor caracteristici noi), uneori coerente alteori nu, de existenţa cărora misticul este convins fără să le „vadă” în mod direct. Iar atunci când le „vede” ele sunt efemere şi irepetabile…

duminică, 15 decembrie 2013

Fragmente Jurnal XCIII - Idei despre diferențele dintre tipurile de cunoaștere

Am putea stabili o ierarhie a tipurilor de cunoaștere, fără a avea pretenţia că o metodologie riguros ştiinţifică sta la baza ei. O prezentam doar pentru a stabili un mod de abordare crescător al acestei teme.  Presupunând (fără demonstraţie) ca tipurile de cunoaştere au cunoscut o evoluţie în strânsă legătură cu evoluţia speciei umane şi având dovada unei evoluţii pozitive a speciei umane, putem de asemenea presupune că şi tipurile de cunoaştere ce au contribuit la progres în ordinea apariţiei lor au însemnat salturi calitative. Astfel la început a fost cunoaşterea sensibilă, a urmat cunoaşterea afectivă şi cea creativă (odată cu apariţia simţirii (XXVI)), iar după cunoaşterea mistică a apărut în final cunoaşterea raţională (raţiunea) (XXVI). Ni se pare că atât cunoaşterea mistică, cât şi cunoaşterea raţională sunt urmaşele directe ale cunoaşterii sensibile şi de aceea le vom trata comparativ atât pe legătură de filiație, cât şi pe legătură fraternă. Cunoașterea afectivă şi cea creativă în schimb nu fac altceva decât să modifice starea mentală a subiectului cunoaşterii fără un aport de informaţii viabil şi util dinspre exterior spre interior. Ele modifică percepţia subiectului cunoaşterii asupra obiectului cunoaşterii şi respectiv adaugă lumii obiectul cunoaşterii prin modificarea lumii exterioare. Ca urmare a acestor considerente, pentru a completa panoplia cunoașterii, interesul pentru ele rămâne (deocamdată) doar unul pur enumerativ.

Lumea sensibilă (senzoriala) este compusă din obiecte ale căror proprietăţi sunt expuse cunoaşterii sensibile (simţurilor). În cadrul ei, pentru fiecare simt, există un spaţiu diferit, în sensul că fiecare simţ adună informaţii diferite. Spațiul văzului este diferit de cel tactil, ba chiar spațiul ochiului stâng este diferit de spațiul locului drept. Doar experiența (şi într-o anumită măsură programarea genetică) ne învaţă cum să corelam diversele spaţii sensibile. Sursele diferite de informaţii (externe) - uneori redundante (cazul auzului şi al văzului) – vin în sprijinul ipotezei de lucru conform căreia există o – unică?! – lume exterioară. Mai mult chiar, ele ne ajută sa compunem (să deducem) informaţii suplimentare (derivate) despre lumea sensibilă – tridimensionalitatea în cazul văzului şi respectiv sursa emițătorului de sunete în cazul auzului – informaţii pentru care o singură sursa nu este suficientă. Dacă ochiul stâng şi ochiul drept detectează o sticlă în imediata apropiere, dacă mâna o poate cuprinde, dacă nasul determină mirosul de alcool şi în ultimă instanţă papilele gustative pot confirma prezenta alcoolului în sticlă - şi pentru că lucrul acesta se întâmpla în marea majoritate a cazurilor de acest fel – ipoteza lumii exterioare este o ipoteză utilă… Aceasta ipoteză, în unele zone ale raţionalităţii, este preluată sub formă de axiomă… 

Iniţial lumea rațională a inclus doar lumea sensibila; curând însă a devenit clar că ea poate conţine şi entităţi cu o existenţa fizică ce nu poate fi accesibilă simţurilor în mod direct sau chiar – în extremis – entităţi ce nu au deloc o existenţă fizică – aşa numitele entităţi abstracte, entităţi ale căror proprietăţi sunt exclusiv accesibile cunoașterii raționale. Rolul acestor obiecte a fost acela de a modela lumea reală (presupus) exterioară (pentru a-i extrage legile – procesele generale – ce o guvernează), însă mai apoi cu aceste entităţi au putut opera şi procese abstracte…

Din mulțimea de exemple pe care ni le oferă fizica şi matematica – prin excelenţa o disciplină abstractă – trei dintre ele merită în mod deosebit menţionate, pentru că oferă posibilitatea de a înţelege saltul de la lumea senzorială la lumea raţională:
-       algebra (şi în special conceptul de număr)
-       geometria (cu obiectele ei - punctele, liniile, planul şi toate celelalte corpuri geometrice derivate - şi respectiv cu relaţiile dintre acestea)
-       fizica (mai exact timpul aşa cum este el înţeles şi utilizat de fizică)

Să alegem pentru început geometria. Este un dat al lumii sensibile faptul că datele spaţio-temporale (achiziționate de către simțuri) posedă o mărime minimă; de pildă orice suprafața pe care o vedem trebuie să aibă anumite dimensiuni nenule finite; nu numai simțurile ne limitează, dar (probabil că) şi legile lumii exterioare (descoperite rațional) (de exemplu: principiul nedeterminării), atunci când ne folosim diverse aparate pentru a ne extinde aria de cunoaștere a simțurilor (de ex: microscopul). Însă dacă nu putem descoperi limita de jos a mărimilor spațiale: ce este punctul? Fără a încerca să preiau scrupuloasa şi mult prea tehnica definiție formulată de A.N. Whitehead, mă voi mulțumi să afirm că apariția acestei entităţi – alături de entitatea număr - marchează în opinia mea începutul raționalității. Personal cred că punctul este o entitate sensibilă care în urma reprezentării în mintea umana a suferit o transformare (unul dintre primele procese raționale): pierderea dimensiunilor (a – unor - caracteristici). Deși născut prin analogie cu entitatea sensibilă, punctul trăieşte doar în lumea rațională, mai exact într-o zonă a ei numită geometrie. Printr-o curioasă şi ciudată întorsătură, unele conceptele raționale geometrice, ce au evoluat independent după separarea lumii raționale de lumea sensibilă, – şi mai exact conceptele geometriei riemanniene neeuclidiană – l-au sprijinit pe Einstein în explicația (rațională) pe care acesta dat-o despre timpul şi spațiul lumii exterioare. Desigur explicațiile (opiniile) marelui fizician rămân în sfera raționalității, însă ele au fost verificate – singurul lucrul la care poate spera o opinie rațională despre lumea sensibilă! - prin dovezi sensibile. 

În algebră lucruri stau într-un mod asemănător. Conceptul de număr a apărut ca urmare a deposedării de caracteristicile sensibile a unor mulţimi – entităţi compuse – şi a comparării acestora – un tip de relaţionare pasivă - cu alte mulţimi diferite sau cu submulţimi – de asemenea entităţi compuse – ale aceleaşi mulţimi. „Crearea numerelor”, remarca Thierry de Chartres în sec al XII-lea, „a însemnat crearea lucrurilor”. (Nu vreau să trec mai departe fără a furniza un exemplu: în cazul unei mulţimi formate dintr-o nucă așezată lângă o altă nucă, ambele aşezate lângă o altă nucă, putem spune ca această mulţime este mai numeroasă decât o mulţime formată dintr-o nucă şi încă o nucă, mulţime care la rândul ei este mai numeroasă decât o mulţimea formată dintr-o singură nucă). Numărul este de fapt transpoziţia relaţiei sensibile într-o entitate raţională.

Despre timp (în fizică) se poate afirma același lucru: Timpul (așa cum operează cu el cunoașterea rațională) este transpoziția unei relații dintre două sau mai multe procese din lumea sensibilă (de simultaneitate sau de precedenţă) într-o entitate rațională. Afirmația anterioară pleacă de la ideea non-intuitivă (iată cum raționalitatea s-a strecurat şi în modul în care percepem lumea exterioară) conform căreia în lumea sensibilă nu putem indica timpul decât prin comparația între două evenimente (procese). Iar printre aceste procese care intră în relația de comparație luam în considerare şi procesele psihice interne (gânduri) – modificări ale stărilor mentale (de conștiința). Cele două evenimente nu trebuie neapărat să fie simulate sau imediat anterioare/posterioare. Creierul uman poate extrage dintre proprietățile unor procese mai vechi – care au devenit entităţi în memorie – şi durata (proprietate a entității) pe care a înregistrat-o în momentul în care procesul (ulterior memorat) s-a încheiat. Aceasta durata a fost şi ea la rândul ei obținută printr-o relație de comparație În sistemul epistemologic cu care operam, Timpul este un proces psihic despuiat de toate celelalte proprietatea în afara duratei, un proces ce devine o entitate rațională ce poate fi manipulată de alte procese raționale. Timpul este construit de către psihicul uman.

În continuare să așezăm alături cunoașterea rațională şi cunoașterea sensibilă. Am precizat deja că, într-un anumit sens, una o conține pe cealaltă sau mai bine zis una este transcendenţa celeilalte. Simțurile intervin şi în cadrul cunoașterii raționale, însă ele au (doar) rolul secundar de obținere a informațiilor cu ajutorul cărora se vor construi opiniile raționale şi, eventual, de validare a opiniilor. Cunoașterea rațională își propune să construiască opinii despre lume depășind limita simțurilor, pe când cunoașterea sensibilă rămâne tributară lor. Kant – în critica rațiunii pure - numea cunoașterea sensibilă – judecată empirică, iar cunoașterea rațională – judecata analitică; sub nume diferite întâlnim de fapt aceleaşi concepte. Să nu ne imaginăm însă că tipul primar de cunoaștere (cunoașterea sensibilă) nu inferează nimic dincolo de simțuri. Nimeni nu se îndoiește de faptul că un scaun – spre exemplu - va exista în faţa noastră şi după ce închidem ochii. Acest lucru este consecința construirii unei lumi mentale plecând de la simțuri, pentru că – pe parcursul atâtor mii de ani – am fost de prea puține ori dezamăgiți de simțuri, ba mai mult chiar, le-am dezvoltat tocmai pentru a cunoaște lumea. Cunoașterea sensibilă nu se îndoiește de existenta lumii exterioare câtă vreme aceasta este însăşi rațiunea ei de a exista. Şi pentru că afirmă existenţa lumii exterioare independente, chiar dacă poate recunoaște imperfecțiunea simțurilor, își permite să formuleze opinii despre acesta lume efectuând interpolări, asociații şi echivalenţe. Poate cea mai clară diferență ce se poate face între cele doua tipuri de cunoaștere este următoarea: pentru cunoașterea sensibilă este importanta perspectiva asupra obiectului cunoașterii, pe când cunoașterea rațională este preocupata cu obiectul în sine şi exclude validitatea argumentației (exclusiv) senzoriale. Iată un exemplu – cred! - relevant: Am privit soarele trecându-ne de atâtea ori pe deasupra capetelor încât (am ajuns)/(cunoașterea sensibilă ne-a dus) la concluzia că soarele se învârte în jurul nostru şi respectiv în jurul pământului; mai apoi cunoașterea rațională s-a luptat cu intuiția şi cu bunul-simt şi a impus opinia justificată că de fapt pământul se învârte în jurul soarelui.

Există şi o altă distincție importantă. Rațiunea a presupus nu numai că lumea exterioară există – aceeași presupunere pe care o face şi cunoașterea senzorială/sensibilă -, dar şi faptul că ea este coerentă. Interesul său a fost avut drept țintă mai ales procesele, (nu doar obiectele ca în cazul cunoașterii sensibile). Procesele au fost astfel grupate, simplificate şi descrise prin legi în toate științele raționale. Din existenţa proceselor şi apoi din generalizarea lor (legile), rațiunea  a inferat existenţa unor caracteristici şi (în cazul în care nu se cunoșteau alte caracteristici ale acelorași entităților) a entităților însăşi. Iar acesta este exact drumul invers faţa de drumul parcurs de cunoașterea sensibilă (care a evidențiat procesele urmărind îndeaproape entitățile). Tot rațiunea însă a fost şi cea care a concluzionat că prezenţa informațiilor senzoriale nu este suficientă pentru a fi siguri de existenţa unei lumii exterioare independente (ipoteza Matrix), punând sub semnul îndoielii întreaga sa construcție. De altfel cred că tocmai îndoiala născuta pretutindeni, dinamica crescută a opiniilor şi obiectivitatea pe care şi-a impus-o au fost factorii ce au contribuit la succesul cunoașterii raționale în cadrul culturii occidentale (începând cu mișcarea Iluministă).
În interiorul civilizației occidentale – un etalon de civilizație printre civilizațiile lumii - înainte de cunoașterea rațională (înainte iluminismului) la putere a fost însă cunoașterea mistică, (acest lucru neînsemnând că ea a dispărut între timp, ci doar că ea a cunoscut o decădere accentuată şi s-a retras în aspectele neimportante ale vieții). (De remarcat că nu același lucru s-a petrecut şi alte locuri ale globului. Dacă am face un recensământ, am constata – fără sa fim surprinși! – că, dintre toate, gândirea mistică este cea mai răspândită.) Credințele moderne care au stat la baza culturilor religioase – credința în Dumnezeul creștin, de exemplu, dar exemplele se pot găsi în acest caz pe întreg globul – sunt izbânda supremă a acestui tip de gândire şi în ea se ascund (şi se relevă) toate tarele sale. Pentru mistici – cei care cultivă acest tip de gândire – problema nu stă (neapărat) în conceptele pe care le vehiculează şi în virtutea cărora trăiesc – unele dintre ele fiind chiar foarte salubre din punct de vedere moral şi etic – ci în modul în care aceștia își adună cunoașterea. În cazul lor, credința precede justificarea sau justificarea derivă din credința. De exemplu: credința într-un Dumnezeu atotputernic, veșnic şi bun poate explica destul de ușor de ce în experimentul lui Schrödinger pisica supraviețuiește: rugăciunile înfocate ale misticului creștin sunt ascultate(XCII). Avem un caz clasic de cunoaștere mistică – așa cum a fost ea definită: (XXXVII) - în care justificarea (J) vine în urma credinței (B), după ce se stabilește valoarea de adevăr a unei opinii (T). Care este însă diferența de esență dintre cunoașterea mistică şi cunoașterea rațională? În fond, dacă analizam nivelul inaccesibil la care a ajuns știința astăzi vom constata că pentru foarte mulți oameni ea este doar un soi de nouă şi fascinantă credință (X). Ne putem convinge de acest lucru făcând exercițiul de a răspunde la următoarea întrebare: Câți oameni moderni sunt convinși că E=mc2 şi câți dintre ei știu de ce E=mc2? Cred că între cunoașterea mistica şi cunoașterea rațională diferența constă în ceva mult mai subtil, (nu doar în aceea că ipoteza Dumnezeu nu este necesară pentru una dintre ele, după cum se lauda Laplace în faţa lui Napoleon). Cauzalitatea şi logica sunt mult mai slabe în cazul Misticismului, dar nu sunt negate şi nu lipsesc cu desăvârșire, în unele cazuri se recunoaște existenţa unei lumi exterioare şi independente (chiar dacă nu independente de un Dumnezeu!), simțurile o pot cunoaște, iar rațiunea este tolerată  (atâta vreme cât nu emite pretenții de cosmogonie şi nu enunță legi despre structura materiei şi forțele din univers). Toate aceste o fac pe alocuri rezonabilă şi perfect capabilă să coexiste cu cunoașterea rațională.  Totuși, în ultima instanță, misticismul  este chemat să explice deviațiile de la normă (de exemplu minunile!) şi în felul acesta poate explica orice (plecând de la credința), pe când Raționalul se ocupă exclusiv cu explicarea normei (plecând de la căutarea justificărilor). Mai sintetic: Raţionalul caută să înţeleagă ceea ce (crede că) vede – iar prin văz înţeleg datele adunate de toate simțurile umane şi de instrumentele de care ele se pot ajută - , pe când Misticul caută să vadă ceea ce (crede că) înţelege. Există astfel o antiteză de netrecut între revelaţie şi raţionament ca metodă de cunoaştere: raționamentul ca metodă elimină unele caracteristici ale entităților sau proceselor, pe când revelația sporește caracteristicile entităților şi proceselor.

Pentru a înțelege mai bine caracteristicile gândirii mistice ne vom problematiza şi asupra rolurilor lumii exterioare şi al simțurilor în cunoașterea mistică (legătura cunoașterii sensibile cu cea mistică). Pentru mistic simțurile nu sunt neapărat înșelătoare, ci mai degrabă neputincioase (ce curios că de obicei credințele încep exact din punctul în care se termină simțurile). Lumea exterioara este mult mai întinsă şi mai complexă (sau mai simplă), dar în anumite circumstanțe (meditație, rugăciune, somn, moarte, etc.…) simțurile pot să vadă mai mult din ea. Pe lângă lumea sensibilă (cu entităţile şi relațiile ei) lumea mistică mai conține şi un alt tip de concepte (entități şi procese) total diferite de cele ale lumii raționale. Rolul acestora este însă același ca şi cazul lumii raționale: explicarea coerentă a lumii sensibile. De fapt putem afirma că lumea sensibilă se află la intersecția dintre celelalte două lumi de care am vorbit până acum.

Am reprezentat cu o tuşă superficială – sper însă suficientă pentru înţelegere - principalele tipuri de cunoaştere (din sfera raţiunii) (XXXVII) şi legăturile dintre acestea, fiindcă -  să nu ne minţim! - noi nu mai ne uităm – şi nu mai trăim  - demult într-o  lume pur sensibilă/senzorială. Nenumărate entităţi şi procese din celelalte lumi  - cea mistică şi cea raţională – corelate sau nu cu entităţi şi procese sensibile, ne populează lumea mentală(XC)…


Nu vom lăsa pe dinafară nici cunoaşterea afectivă şi nici cunoaşterea creativă… 

marți, 10 decembrie 2013

(CCCXXVII)

Mă chemi şi totuşi poarta rămâne zăvorâtă,
Îmi dai, dar nu am dreptul nimica să îţi cer
Şi fiecare clipă cu tine mi-e urâtă,
Căci liber în afară-ţi sunt ca un prizonier.
Nu îmi doresc triumfuri în urlete de goarnă,
Nu vreau să-ţi fur pepite din radiosul miez,
Nu caut înăuntru-ţi un adăpost de iarnă,
Ci vreau din tine însăţi să te eliberez.
De ce-ţi ascunzi ca ştima, de taine şi de rele,
Singurătatea între reci ziduri de bazalt?
Iubirea ce te strigă de dincolo de ele
E un tratat de pace nu armă de asalt.
  …De încă ţi-este teamă de mine ca bărbat,
  Ca să mă-nvingi predă-te necondiţionat!

 10.XII.2013

luni, 2 decembrie 2013

Fragmente Jurnal XCII – Pisica lui Schrödinger şi cunoaşterea

În 1935, Schrödinger a propus următorul experiment mental:

O pisică este închisă într-o cameră din oțel, împreună cu următorul dispozitiv (care trebuie să fie ferit de interacțiunea directă cu pisica): într-un detector Geiger-Müller se află o cantitate mică de material radioactiv, atât de mică încât, în decurs de o oră, doar un singur atom probabil se va dezintegra, sau cu egală probabilitate, poate niciunul; dacă totuși se întâmplă, detectorul Geiger va genera un semnal şi prin intermediul unui releu eliberează un ciocan care sparge o mică fiola de cianură. Dacă lăsam nesupravegheat întregul sistem timp de o oră, putem spune că pisica trăiește încă dacă în acest timp nici un atom nu s-a dezintegrat. Funcția de undă a întregului sistem va exprima acest fapt având în ea pisica vie-și-moartă (scuzați expresia) sau împrăștiată în părți egale.

Experimentul lui Schrödinger, conceput iniţial pentru a scoate în evidenţă natura stranie a superpoziției cuantice, este un prilej minunat de a pune la lucru sistemul epistemologic pe care îl avem la îndemână (XXXVII). Vom completa experimentul cu câteva ipoteze suplimentare pentru a introduce în ecuaţie toate tipurile de cunoaştere şi pentru a putea efectua astfel un studiu comparativ. La experiment vor participa 4 subiecţi cunoscători. Fiecare dintre ei va fi posesorului unui anumit tip de gândire (în stare pură): A va fi un avea o gândire raţională, B – o gândire sensibilă, C – o gândire mistică, iar D – o gândire afectivă. De asemenea, înainte ca pisica – un superb exemplar birmanez – să fie introdusa în cutie, toţi cei patru vor avea prilejul să o privească pentru câteva minute, iar mai apoi, la sfârşitul experimentului, după o oră, tot împreună vor fi de faţa şi la deschiderea cutiei. 

Subiecţii se confruntă cu următoarea întrebare: „Ce putem cunoaşte despre starea pisicii în timpul experimentului?”.

A - Subiectul rațional
(Subiectul cunoașterii raționale constată mai întâi că opinia sa despre obiectul cunoaşterii este adevărată; caută o justificare pentru aceasta opinie; şi apoi crede în ea.) (XXXVII)

Opinia (ce va deveni apoi cunoaștere rațională) pe care un subiect raţional şi-o formează despre starea pisicii este următoarea: chiar dacă nu vedem ce se petrece în interiorul cutiei nu suntem total lipsiţi de cunoaştere. Ştim că în interiorul cutiei se află o frumoasă pisică birmaneză şi mai ştim că există o probabilitatea egală ca pisică să fie moartă sau pisica să fie vie. Starea pisicii până în momentul deschiderii cutiei (şi al observaţiei directe) este o suprapunere de stări; noua stare este o stare diferită de starea pisicii vii sau starea pisicii moarte; pisica este vie-moartă sau moartă-vie. Aceasta este starea pisicii pentru lume exterioară, iar lumea exterioară poate opera cu aceasta stare (ciudată şi non-intuitivă) a pisicii (de exemplu un iubitor de pisici va trebui cu un ochi să plângă şi cu celălalt să râdă în timpul experimentului). Conform interpretării de la Copenhaga (ceea ce în termeni epistemologi este justificarea opiniei) superpoziţia pisici decade într-o singură stare în momentul deschiderii cutiei. Sau – altfel spus – cunoaşterea modifică şi obiectul cunoaşterii (XCI) în cazul acestei variante de cunoaştere (ce utilizează facultatea raţiunii).

B - Subiectul senzitiv
(Pentru subiectul senzitiv ordinea obținerii atributelor cunoașterii este următoarea: prin intermediul simţurilor subiectul cunoaşterii stabileşte valoarea de adevăr a unei opinii despre obiectul cunoaşterii; subiectul crede în această opinie, deoarece are încredere în propriile simţuri.)

Deoarece facultăţile senzoriale (simţurile) nu pot spune nimic despre starea pisicii din cutie (cutia este opacă şi izolată fonic), subiectul senzitiv va afirma pur-şi-simplu că nu poate cunoaşte nimic despre starea pisicii. Pisica – din punctul său de vedere – nu aparţine lumii, pentru că starea ei nu poate fi cunoscută. El nu va face nimic altceva decât să aştepte deschiderea cutiei pentru a obţine informaţii (senzoriale) despre pisică. Abia apoi îşi va forma opinia/opiniile despre starea ei. 

C - Subiectul mistic
(Pentru subiectul mistic ordinea obţinerii atributelor cunoaşterii mistice este următoarea: Subiectul cunoaşterii ajunge să creadă într-o opinie despre  obiectul cunoaşterii; pentru a susţine credinţa se formulează o justificare; opinia în care se crede în mod justificat devine adevărată pentru subiectul cunoaşterii.)

Abordarea subiectului mistic va fi diferită. Să presupunem – ne vedem nevoiţi să îmbogăţim experimentul cu alte ipoteze! – că subiectul mistic este posesorul unei credinţe – aici termenul de credinţă are şi înţelesul de justificare – conform căreia orice pisică are 9 vieţi. (Bineînțeles că această credinţă este doar o simplificare. Subiectul mistic poate crede orice atâta vreme cât aceasta credinţă – în viziunea sa - afectează starea pisicii. Un alt exemplu poate fi următorul: subiectul mistic este creştin şi se roagă pentru viaţa pisicii.) Dacă o pisică are 9 vieţi – şi nu şi le-a irosit pe toate în experienţe anterioare (sau dacă, conform celui de-al doilea exemplu, Dumnezeu are grijă de ea), atunci indiferent de ce se întâmplă în interiorul cutiei pisica birmaneză va supravieţui. Subiectul mistic (crede că) prin cunoaştere determină starea pisicii. Aceasta este opinia sa: pisica este vie! Altfel spus – ca şi în cazul cunoaşterii raţionale – cunoaşterea mistică modifică obiectul cunoaşterii.

Subiectul afectiv
(Pentru subiectul afectiv ordinea obținerii atributelor cunoașterii este următoarea: Subiectul cunoașterii ajunge să creadă într-o opinie despre obiectul cunoaşterii; prin credinţa – afect - opinia devine adevărată; adevărul opiniei provenita din credinţă – afect - este suficient pentru a face opinia justificabilă.)


În cazul subiectului afectiv emoţiile vor determina cunoaşterea în alt spaţiu decât în spaţiul rațional (XXVI). Cunoașterea se mută pentru subiectul afectiv în spaţiul simţirii. Subiectul afectiv ştie că pisica birmaneză – de care s-a legat afectiv – este fie moartă, fie vie, însă emoţiile sale nu vor aştepta sfârşitul experimentului. Aceste emoţii trăite şi eventual exteriorizate (pozitive sau negative) ţin loc de opinii despre pisica aflată în cutie, cată vreme ele modifică starea mentală a subiectului cunoaşterii.