„Lumea este tot ceea ce
putem cunoaște.” (XXXVII). Ne ferim să limităm lumea prin altceva decât prin cunoaştere,
însă nu putem limita cunoaşterea la lumea cunoscută. Denumim acest principiu,
principiul cognoscibilităţii... Acesta este un punct de vedere. Privind însă
aceeaşi propoziţiei dintr-o altă perspectivă, ea se transformă într-o definiţie
a lumii prin cunoaştere… Iar cunoaşterea este (într-o accepţiune preluată din
Logical behaviorism) „o stare mentală a subiectului cunoașterii provocată de
obiectul cunoaşterii (precum şi procesul de ajungere în această stare
mentală)” (XXXVII).
Lumea cunoscută este un
subset al lumii. Este vina limitelor facultăţilor noastre cognitive că nu o
putem extinde la dimensiunea lumii şi în acelaşi timp că nu ne-o putem
reprezenta exact în minte (ceea ce poate însemna acelaşi lucru). Opiniile
despre lume intermediază cunoaşterea lumii.(XC)
Care este natura lumii?
(Se constituie în opinii atât răspunsul la această întrebare cât şi întrebarea
însăşi, fiindcă opiniile nu sunt doar afirmaţii, ci şi propoziţii care trezesc
indirect afirmaţii - afirmaţii care altfel nu ar fi existat.). Nu excludem
ipoteza unei lumi apriorice pe care cunoaşterea o descoperă (XCI), însă susţinem posibilitatea
de a extinde lumea cu ajutorul unei cunoaşteri de ordin creativ.
Astfel, lumea, prin cunoaștere,
se autoreferenţiază şi creşte. „Cunoașterea modifică lumea”. Lumea cunoscută
prin intermediul opiniilor O(L) şi operaţia cunoaşterii C/O(C) se adaugă lumii.
Putem înţelege astfel de ce lumea nu poate fi cunoscută în totalitatea ei,
chiar presupunând că deținem opinii adecvate (JTB) despre lume. În momentul în
care am cunoaşte lumea, cunoaşterea lumii s-ar adăuga deja lumii printr-un
proces repetitiv spre infinit. Putem
însă opera cu lumea (cognoscibilă şi infinită) în acelaşi mod în care Cantor
ne-a învăţat să operăm cu infiniţii matematici (de revenit).
Care este forma generală
a cunoaşterii? C = A ştie că B, unde B este o opinie despre lume B=O(L). În orice
opinie despre lume se subînţelege prezenţa subiectului. Atât cunoaşterea C, cât
şi constituenţii săi A şi O(L) aparţin lumii (XXXVII).
Din ce este alcătuită
lumea? Am evitat aceasta întrebare deoarece ea ne obligă la formularea unui
postulat cu valoare de adevăr contestabilă (sau mai exact imposibil de fixat).
Este adevărat însă că fără acest postulat (sau aceste postulate) teoria
cunoaşterii este inutilizabilă şi deci inutilă. L.W. susţinea că „Lumea se
descompune în fapte. Faptul este existenţa stărilor de lucruri atomare. Starea
de lucruri atomară este legătura între obiecte. Starea de lucru atomară trebuie
presupusă deja în lucru.” Cu alte cuvinte: „nu putem gândi niciun obiect în afara
posibilităţii legăturii sale cu altele” – „în afara lumii”…
Propunem o altă abordare
(ce poate fi redusă la cea formulată mai sus).
1. Lumea este alcătuită din obiecte de
diverse tipuri:
1.1. entităţi (definite prin proprietăţi/caracteristici)
1.1.1.a) Suma proprietăţilor/caracteristicilor
unei entităţi formează entitatea, sau, echivalent:
1.1.1.b) Entitatea este formată
(doar) din caracteristicile sale.
1.1.1.1. Orice entitate
are drept caracteristică granița.
1.1.2. Mai multe
entităţi unite prin relaţii pot forma o nouă entitate.
1.1.2.1. Mulţimile de
entităţi sunt la rândul lor entităţi.
1.2. relaţii (ce unesc proprietăţile a
două sau mai multe entităţi).
1.2.1. Cunoaşterea este un tip de relaţie particulară
între subiectul cunoaşterii şi obiectul cunoaşterii.
1.2.2. Oricărei caracteristici a unei entităţi îi
corespunde o relaţie.
1.2.3. Nu există proprietăţi ale entităţilor de sine
stătătoare (fără o relaţie ataşată).
1.3. procese (modificări ale
caracteristicilor entităţilor şi ale relaţiilor) – mişcarea
1.3.1. Procesul cunoaşterii (denumit uneori şi simplu:
cunoaştere) este un procesul de stabilire a relaţiei cunoaşterii.
2. Obiectele lumii pot fi cunoscute. (?)
2.1. Opiniile despre lume devin opinii despre
obiectele lumii (despre entităţi, despre relaţii sau procese).
2.1.1. Opiniile sunt caracteristici/proprietăţi ale
obiectelor.
2.2. Prin intermediul cunoaşterii, subiectul
cunoaşterii este relaţionat cu opinia despre obiectul cunoaşterii şi prin
aceasta cu însuşi obiectul cunoaşterii.
Putem infera din
afirmaţiile de mai sus că nu există entităţi fără caracteristici şi respectiv caracteristici
fără relaţii, deci nu există entităţi în afara posibilităţii legăturii/relaţiei
cu alte entităţi.
Ca urmare a cunoașterii
în mintea subiectului cunoașterii se creează un subset al lumii (lumea cunoscută)
în care singurele caracteristici ale entităților care o formează sunt opiniile
despre acele entităţi, relaţiile sunt de fapt opinii despre relaţii şi respectiv
procesele sunt opinii despre procese. În acest fel putem lega definiţia
cunoaşterii enunţată în articolul precedent – „Cunoașterea este o stare mentală
a subiectului cunoașterii provocată de obiectul cunoaşterii (precum şi procesul
de ajungere în această stare mentală)” – cu cea oferită mai sus: „Cunoaşterea
este un tip de relaţie particulară între subiectul cunoaşterii şi obiectul cunoaşterii”.
Pe deoparte procesul de stabilire a legăturii (şi legătura însăşi) reprezintă cunoașterea,
pe de alta parte starea mentală a subiectului este reacţia subiectului la
cunoaştere – finalitatea cunoaşterii. Se poate observa că sistemul anterior
este(era) incomplet fără aceste noi precizări.
Subiect tratat/reluat în articolul CI...
Subiect tratat/reluat în articolul CI...
(Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu