sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Fragmente Jurnal XCI– Despre cunoaștere (Modificarea lumii prin cunoaştere)

Să reflectăm mai profund asupra întrebării: în ce fel modifică cunoaşterea lumea (5. Cunoaşterea modifică lumea) şi care sunt implicaţiile acestei afirmaţii! Dacă analizam definiţia cunoaşterii: cunoaşterea ca stare mentală a  subiectului cunoaşterii (provocată de obiectul cunoaşterii) şi procesul de ajungere în această stare mentală, tragem concluzia că exista (cel puţin) două modalităţi prin care lumea se îmbogăţeşte prin cunoaştere. Prima modalitatea este cea directă, prin adăugare: cunoaşterea însăşi este o relaţie (obiect al lumii), deci în momentul apariţiei sale lumea creşte (şi o poate face într-un ciclu infinit). A doua modalitate este prin schimbare. Cunoaşterea este un proces (o relaţie activă) ce modifică subiectul cunoaşterii (prin introducerea acestuia într-o (altă) stare mentală). Chiar dacă în acest punct s-a făcut un pic de lumină prin completarea sistemul epistemologic cu afirmaţia: „6.1.1. Starea mentală si facultăţile umane sunt caracteristici/proprietăţi ale subiectului cunoaşterii”, este suficient să ne oprim aici? Doar atât poate fi cunoscut despre cunoaştere? Cunoaşterea este o relaţie cu (cel puţin) încă un capăt. Oare nu cumva procesul cunoaşterii modifică nu numai subiectul cunoaşterii ci şi obiectul cunoaşterii? (Notă: Mai corectă din punct de vedere filozofic ar fi fost de fapt întrebarea: Există vreun impediment logic prin care subiectul cunoaşterii să nu poată modifica obiectul cunoaşterii?) Acest al treilea mod (posibil) de modificare a lumii este strâns legat de o altă problemă filozofică ce îşi aşteaptă rezolvarea în orice sistem epistemologic: „Subiectul cunoaşterii poate avea cunoştinţă de existenţa vreunei lumi independente de el însuşi?”

Am afirmat într-un alt articol (XC) existenţa unei lumi exterioare (independente de subiectul cunoaşterii), afirmaţie ce alungă (parţial) scepticismul epistemologic.  Există însă aici – aparent - o contradicţie logică: Când A (subiectul cunoaşterii) ştie despre L(obiectul cunoaşterii), A este deja parte a lui L (fiindcă lumea include şi subiectul şi obiectul cunoaşterii), deci A este dependentă logic de L, deci L nu mai este exterioară si independenta de A – o formă a principiului antropologic. Să dezambiguizăm! Prin afirmaţia existenţei lumii exterioare şi independente nu am făcut altceva decât să definesc lumea exterioară şi independentă ca limită a cunoaşterii (pentru că am credinţa ca opiniile se pot îmbunătăţii încontinuu şi astfel cunoaşterea este perfectibilă), însă aceasta limită nu intră în graniţele cunoaşterii. Lumea exterioară (independentă) nu este Lumea – sau Lumea cunoscută/cunoaşterii. Subiectul cunoaşterii poate avea cunoştinţă de existenţa unei lumi independente de el însuşi (sau poate crede şi acţiona în ideea că există o lume independentă de el însuşi, iar aceasta lume este lumea pe care el o cunoaşte), însă nu poate cunoaşte această lume exterioară şi independentă în totalitate.


Existenţa unei lumi exterioare independente – din păcate - este doar o opinie! În cele din urmă lumea rămâne în limitele cunoaşterii, iar existenţa lumii exterioare este doar un postulat (imposibil de demonstrat) ce împinge înainte cunoaşterea. Existenţa lumii exterioare independente de subiectul cunoaşterii este – daca vreţi! - o ipoteză de lucru. Să o numim ipoteza optimistă!, pentru că în acest fel se scapă de bucla logică a scepticismului (conform căreia credinţa justificată în imposibilitatea cunoaşterii reprezintă ea însăşi o formă de cunoaştere). În această logica, nimic nu împiedică modificarea obiectului de către subiect. Iar posibilitatea logica este susţinută şi de posibilitatea fizică. (Fizica Cuantică prezice (şi demonstrează prin experimente) că o particulă, atât timp cât nu a fost detectată şi observată (deci nu a intrat sub incidenţa cunoaşterii), se poate afla în mai multe locuri în acelaşi timp (principiul non-localizării) şi în mai multe stări simultan.)

Niciun comentariu: