Să reflectăm mai profund asupra întrebării: în ce fel modifică cunoaşterea
lumea (5. Cunoaşterea modifică lumea) şi care sunt implicaţiile acestei
afirmaţii! Dacă analizam definiţia cunoaşterii: cunoaşterea ca stare mentală a subiectului cunoaşterii (provocată de
obiectul cunoaşterii) şi procesul de ajungere în această stare mentală, tragem
concluzia că exista (cel puţin) două modalităţi prin care lumea se îmbogăţeşte
prin cunoaştere. Prima modalitatea este cea directă, prin adăugare: cunoaşterea
însăşi este o relaţie (obiect al lumii), deci în momentul apariţiei sale lumea
creşte (şi o poate face într-un ciclu infinit). A doua modalitate este prin
schimbare. Cunoaşterea este un proces (o relaţie activă) ce modifică subiectul
cunoaşterii (prin introducerea acestuia într-o (altă) stare mentală). Chiar
dacă în acest punct s-a făcut un pic de lumină prin completarea sistemul
epistemologic cu afirmaţia: „6.1.1. Starea mentală si facultăţile umane sunt
caracteristici/proprietăţi ale subiectului cunoaşterii”, este suficient să ne oprim
aici? Doar atât poate fi cunoscut despre cunoaştere? Cunoaşterea este o relaţie
cu (cel puţin) încă un capăt. Oare nu cumva procesul cunoaşterii modifică nu
numai subiectul cunoaşterii ci şi obiectul cunoaşterii? (Notă: Mai corectă
din punct de vedere filozofic ar fi fost de fapt întrebarea: Există vreun
impediment logic prin care subiectul cunoaşterii să nu poată modifica obiectul
cunoaşterii?) Acest al treilea mod (posibil) de modificare a lumii este
strâns legat de o altă problemă filozofică ce îşi aşteaptă rezolvarea în orice
sistem epistemologic: „Subiectul cunoaşterii poate avea cunoştinţă de existenţa
vreunei lumi independente de el însuşi?”
Am afirmat într-un alt articol (XC) existenţa unei lumi exterioare (independente
de subiectul cunoaşterii), afirmaţie ce alungă (parţial) scepticismul epistemologic. Există însă aici – aparent - o contradicţie
logică: Când A (subiectul cunoaşterii) ştie despre L(obiectul cunoaşterii), A este
deja parte a lui L (fiindcă lumea include şi subiectul şi obiectul
cunoaşterii), deci A este dependentă logic de L, deci L nu mai este exterioară
si independenta de A – o formă a principiului antropologic. Să dezambiguizăm!
Prin afirmaţia existenţei lumii exterioare şi independente nu am făcut altceva
decât să definesc lumea exterioară şi independentă ca limită a cunoaşterii
(pentru că am credinţa ca opiniile se pot îmbunătăţii încontinuu şi astfel
cunoaşterea este perfectibilă), însă aceasta limită nu intră în graniţele
cunoaşterii. Lumea exterioară (independentă) nu este Lumea – sau Lumea
cunoscută/cunoaşterii. Subiectul cunoaşterii poate avea cunoştinţă de existenţa
unei lumi independente de el însuşi (sau poate crede şi acţiona în ideea că
există o lume independentă de el însuşi, iar aceasta lume este lumea pe care el
o cunoaşte), însă nu poate cunoaşte această lume exterioară şi independentă în
totalitate.
Existenţa unei lumi exterioare independente – din păcate - este doar o
opinie! În cele din urmă lumea rămâne în limitele cunoaşterii, iar existenţa
lumii exterioare este doar un postulat (imposibil de demonstrat) ce împinge
înainte cunoaşterea. Existenţa lumii exterioare independente de subiectul
cunoaşterii este – daca vreţi! - o ipoteză de lucru. Să o numim ipoteza
optimistă!, pentru că în acest fel se scapă de bucla logică a scepticismului
(conform căreia credinţa justificată în imposibilitatea cunoaşterii reprezintă
ea însăşi o formă de cunoaştere). În această logica, nimic nu împiedică
modificarea obiectului de către subiect. Iar posibilitatea logica este
susţinută şi de posibilitatea fizică. (Fizica Cuantică prezice (şi demonstrează
prin experimente) că o particulă, atât timp cât nu a fost detectată şi observată
(deci nu a intrat sub incidenţa cunoaşterii), se poate afla în mai multe locuri
în acelaşi timp (principiul non-localizării) şi în mai multe stări simultan.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu