Dacă doar prin intermediul opiniilor aveam acces la cunoașterea lumii,
putem spera că subiectul cunoașterii se poate apropia oricât de mult de cunoaşterea
lumii (prin replicarea unui subset de obiecte al lumii în mintea sa şi prin
îmbunătăţirea continuă a opiniilor despre lume), dar putem fi siguri ca nu va
putea/reuşi vreodată să o cunoască totuşi complet si exact. (Am stabilit deja
aceasta concluzie plecând de la premisa că lumea este încontinuu îmbogăţită de
cunoaştere). Ne plasăm astfel undeva în sfera unui scepticism moderat: exista o
lume exterioară, nu putem cunoaşte lumea aşa cum este, însă există cunoaştere.
Ne nelinişteşte însă alt aspect al problemei. Am afirmat la punctul 8 (XXXVII)– pornind
de la argumentele lui Edmund Gettier - că „pentru cunoaștere nu este suficient
ca subiectul cunoașterii să îşi formeze despre obiectul cunoașterii opinii:
adevărate, justificate şi in care să creadă”. Dacă subiectul cunoscător va
ajunge întâmplător – sau nu! – să ofere valoare de adevăr unor opinii false
(alegând căi de cunoaştere diferite de cunoaşterea raţională, mult mai susceptibile
la erori) cu ajutorul acestor opinii îşi va forma în interiorul său o imagine
deformată a lumii. Nu vom putea însă să decidem (dacă nu puteam descoperi iluziile/erorile)
care lume interioară corespunde mai mult lumii reale. Subseturile lumii create
interior – care aşa cum am văzut sunt deja o parte a lumii – oricât de false ar
fi, devin pentru subiectul cunoscător un fel de realitate – o realitatea
mentală, o lume mentală, creată. Nimic nu poate face aceasta lume mai puţin
importantă decât lumea reală pe care încercăm să o cunoaştem, câtă vreme
subiectul cunoscător acţionează în ideea că lumea sa mentală există cu adevărat
şi câtă vreme, după cum am spus, lumea mentală este oricum deja o parte a
lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu