sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Fragmente Jurnal XCI– Despre cunoaștere (Modificarea lumii prin cunoaştere)

Să reflectăm mai profund asupra întrebării: în ce fel modifică cunoaşterea lumea (5. Cunoaşterea modifică lumea) şi care sunt implicaţiile acestei afirmaţii! Dacă analizam definiţia cunoaşterii: cunoaşterea ca stare mentală a  subiectului cunoaşterii (provocată de obiectul cunoaşterii) şi procesul de ajungere în această stare mentală, tragem concluzia că exista (cel puţin) două modalităţi prin care lumea se îmbogăţeşte prin cunoaştere. Prima modalitatea este cea directă, prin adăugare: cunoaşterea însăşi este o relaţie (obiect al lumii), deci în momentul apariţiei sale lumea creşte (şi o poate face într-un ciclu infinit). A doua modalitate este prin schimbare. Cunoaşterea este un proces (o relaţie activă) ce modifică subiectul cunoaşterii (prin introducerea acestuia într-o (altă) stare mentală). Chiar dacă în acest punct s-a făcut un pic de lumină prin completarea sistemul epistemologic cu afirmaţia: „6.1.1. Starea mentală si facultăţile umane sunt caracteristici/proprietăţi ale subiectului cunoaşterii”, este suficient să ne oprim aici? Doar atât poate fi cunoscut despre cunoaştere? Cunoaşterea este o relaţie cu (cel puţin) încă un capăt. Oare nu cumva procesul cunoaşterii modifică nu numai subiectul cunoaşterii ci şi obiectul cunoaşterii? (Notă: Mai corectă din punct de vedere filozofic ar fi fost de fapt întrebarea: Există vreun impediment logic prin care subiectul cunoaşterii să nu poată modifica obiectul cunoaşterii?) Acest al treilea mod (posibil) de modificare a lumii este strâns legat de o altă problemă filozofică ce îşi aşteaptă rezolvarea în orice sistem epistemologic: „Subiectul cunoaşterii poate avea cunoştinţă de existenţa vreunei lumi independente de el însuşi?”

Am afirmat într-un alt articol (XC) existenţa unei lumi exterioare (independente de subiectul cunoaşterii), afirmaţie ce alungă (parţial) scepticismul epistemologic.  Există însă aici – aparent - o contradicţie logică: Când A (subiectul cunoaşterii) ştie despre L(obiectul cunoaşterii), A este deja parte a lui L (fiindcă lumea include şi subiectul şi obiectul cunoaşterii), deci A este dependentă logic de L, deci L nu mai este exterioară si independenta de A – o formă a principiului antropologic. Să dezambiguizăm! Prin afirmaţia existenţei lumii exterioare şi independente nu am făcut altceva decât să definesc lumea exterioară şi independentă ca limită a cunoaşterii (pentru că am credinţa ca opiniile se pot îmbunătăţii încontinuu şi astfel cunoaşterea este perfectibilă), însă aceasta limită nu intră în graniţele cunoaşterii. Lumea exterioară (independentă) nu este Lumea – sau Lumea cunoscută/cunoaşterii. Subiectul cunoaşterii poate avea cunoştinţă de existenţa unei lumi independente de el însuşi (sau poate crede şi acţiona în ideea că există o lume independentă de el însuşi, iar aceasta lume este lumea pe care el o cunoaşte), însă nu poate cunoaşte această lume exterioară şi independentă în totalitate.


Existenţa unei lumi exterioare independente – din păcate - este doar o opinie! În cele din urmă lumea rămâne în limitele cunoaşterii, iar existenţa lumii exterioare este doar un postulat (imposibil de demonstrat) ce împinge înainte cunoaşterea. Existenţa lumii exterioare independente de subiectul cunoaşterii este – daca vreţi! - o ipoteză de lucru. Să o numim ipoteza optimistă!, pentru că în acest fel se scapă de bucla logică a scepticismului (conform căreia credinţa justificată în imposibilitatea cunoaşterii reprezintă ea însăşi o formă de cunoaştere). În această logica, nimic nu împiedică modificarea obiectului de către subiect. Iar posibilitatea logica este susţinută şi de posibilitatea fizică. (Fizica Cuantică prezice (şi demonstrează prin experimente) că o particulă, atât timp cât nu a fost detectată şi observată (deci nu a intrat sub incidenţa cunoaşterii), se poate afla în mai multe locuri în acelaşi timp (principiul non-localizării) şi în mai multe stări simultan.)

duminică, 24 noiembrie 2013

Fragmente Jurnal XC – Despre cunoaștere (Despre lumile mentale)

Dacă doar prin intermediul opiniilor aveam acces la cunoașterea lumii, putem spera că subiectul cunoașterii se poate apropia oricât de mult de cunoaşterea lumii (prin replicarea unui subset de obiecte al lumii în mintea sa şi prin îmbunătăţirea continuă a opiniilor despre lume), dar putem fi siguri ca nu va putea/reuşi vreodată să o cunoască totuşi complet si exact. (Am stabilit deja aceasta concluzie plecând de la premisa că lumea este încontinuu îmbogăţită de cunoaştere). Ne plasăm astfel undeva în sfera unui scepticism moderat: exista o lume exterioară, nu putem cunoaşte lumea aşa cum este, însă există cunoaştere. Ne nelinişteşte însă alt aspect al problemei. Am afirmat la punctul 8 (XXXVII)– pornind de la argumentele lui Edmund Gettier - că „pentru cunoaștere nu este suficient ca subiectul cunoașterii să îşi formeze despre obiectul cunoașterii opinii: adevărate, justificate şi in care să creadă”. Dacă subiectul cunoscător va ajunge întâmplător – sau nu! – să ofere valoare de adevăr unor opinii false (alegând căi de cunoaştere diferite de cunoaşterea raţională, mult mai susceptibile la erori) cu ajutorul acestor opinii îşi va forma în interiorul său o imagine deformată a lumii. Nu vom putea însă să decidem (dacă nu puteam descoperi iluziile/erorile) care lume interioară corespunde mai mult lumii reale. Subseturile lumii create interior – care aşa cum am văzut sunt deja o parte a lumii – oricât de false ar fi, devin pentru subiectul cunoscător un fel de realitate – o realitatea mentală, o lume mentală, creată. Nimic nu poate face aceasta lume mai puţin importantă decât lumea reală pe care încercăm să o cunoaştem, câtă vreme subiectul cunoscător acţionează în ideea că lumea sa mentală există cu adevărat şi câtă vreme, după cum am spus, lumea mentală este oricum deja o parte a lumii.

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Fragmente Jurnal XXXIX – Despre cunoaștere (rectificare)

Revin asupra noțiunii de proces ca obiect al lumii (şi asupra celei derivate: de opinie despre proces). Pentru simplificare o vom elimina, extinzând în schimb (sau clarificând) noțiunea de relație. În versiunea anterioară (XXXVIII) relația dintre caracteristicile entităților era de fapt o relație pasiva ce păstra caracteristicile entităților. Procesele în schimb sunt relații active ce (pot) modifica caracteristice entităților.

1.         Lumea este alcătuită din obiecte de diverse tipuri:

1.1.      entităţi (definite prin proprietăţi/caracteristici)
1.1.1.a) Suma proprietăţilor/caracteristicilor unei entităţi formează entitatea, sau, echivalent:
1.1.1.b) Entitatea este formată (doar) din caracteristicile sale.
1.1.1.1. Orice entitate are drept caracteristică granița.   
1.1.2. Mai multe entităţi unite prin relaţii pot forma o nouă entitate.
1.1.2.1. Mulţimile de entităţi sunt la rândul lor entităţi.

1.2.      relaţii (ce unesc proprietăţile a două sau mai multe entităţi).
1.2.1.   Oricărei caracteristici a unei entităţi îi corespunde o relaţie.
1.2.2.   Nu există proprietăţi ale entităţilor de sine stătătoare (fără o relaţie ataşată)
1.2.3 Relatiile sunt de doua tipuri:
1.2.3.1 Relatii pasive – ce nu modifica caracteristicile entitatilor.
1.2.3.2 Relatii active – ce modifica caracteristicile entitatilor (si respectiv entitatile insasi) – relatiile active se mai numesc si procese.

1.2.4.   Cunoaşterea este un tip de relaţie particulară între subiectul cunoaşterii şi obiectul cunoaşterii.
1.2.4.1 Cunoasterea este un proces (relatie activa) (Cunoasterea modifica lumea) si aduce subiectul cunoasterii intr-o anumita stare mentala.  
1.2.4.2 dar si o relatie pasiva.

2.         Obiectele lumii pot fi cunoscute. (Daca nu ar putea fi cunoscute nu ar apartine lumii – conform 1.)
2.1.      Opiniile despre lume devin opinii despre obiectele lumii (despre entităţi, despre relaţii sau procese).
2.1.1.   Opiniile sunt caracteristici/proprietăţi ale obiectelor.

2.2.      Prin intermediul cunoaşterii, subiectul cunoaşterii este relaţionat cu opinia despre obiectul cunoaşterii şi prin aceasta cu însuşi obiectul cunoaşterii.

vineri, 22 noiembrie 2013

Fragmente Jurnal XXXVIII – Despre cunoaștere (continuare)

„Lumea este tot ceea ce putem cunoaște.”  (XXXVII). Ne ferim să limităm lumea prin altceva decât prin cunoaştere, însă nu putem limita cunoaşterea la lumea cunoscută. Denumim acest principiu, principiul cognoscibilităţii... Acesta este un punct de vedere. Privind însă aceeaşi propoziţiei dintr-o altă perspectivă, ea se transformă într-o definiţie a lumii prin cunoaştere… Iar cunoaşterea este (într-o accepţiune preluată din Logical behaviorism) „o stare mentală a subiectului cunoașterii provocată de obiectul cunoaşterii (precum şi procesul de ajungere în această stare mentală)” (XXXVII).

Lumea cunoscută este un subset al lumii. Este vina limitelor facultăţilor noastre cognitive că nu o putem extinde la dimensiunea lumii şi în acelaşi timp că nu ne-o putem reprezenta exact în minte (ceea ce poate însemna acelaşi lucru). Opiniile despre lume intermediază cunoaşterea lumii.(XC)

Care este natura lumii? (Se constituie în opinii atât răspunsul la această întrebare cât şi întrebarea însăşi, fiindcă opiniile nu sunt doar afirmaţii, ci şi propoziţii care trezesc indirect afirmaţii - afirmaţii care altfel nu ar fi existat.). Nu excludem ipoteza unei lumi apriorice pe care cunoaşterea o descoperă (XCI), însă susţinem posibilitatea de a extinde lumea cu ajutorul unei cunoaşteri de ordin creativ. 

Astfel, lumea, prin cunoaștere, se autoreferenţiază şi creşte. „Cunoașterea modifică lumea”. Lumea cunoscută prin intermediul opiniilor O(L) şi operaţia cunoaşterii C/O(C) se adaugă lumii. Putem înţelege astfel de ce lumea nu poate fi cunoscută în totalitatea ei, chiar presupunând că deținem opinii adecvate (JTB) despre lume. În momentul în care am cunoaşte lumea, cunoaşterea lumii s-ar adăuga deja lumii printr-un proces repetitiv spre infinit.  Putem însă opera cu lumea (cognoscibilă şi infinită) în acelaşi mod în care Cantor ne-a învăţat să operăm cu infiniţii matematici (de revenit).

Care este forma generală a cunoaşterii? C = A ştie că B, unde B este o opinie despre lume B=O(L). În orice opinie despre lume se subînţelege prezenţa subiectului. Atât cunoaşterea C, cât şi constituenţii săi A şi O(L) aparţin lumii (XXXVII).

Din ce este alcătuită lumea? Am evitat aceasta întrebare deoarece ea ne obligă la formularea unui postulat cu valoare de adevăr contestabilă (sau mai exact imposibil de fixat). Este adevărat însă că fără acest postulat (sau aceste postulate) teoria cunoaşterii este inutilizabilă şi deci inutilă. L.W. susţinea că „Lumea se descompune în fapte. Faptul este existenţa stărilor de lucruri atomare. Starea de lucruri atomară este legătura între obiecte. Starea de lucru atomară trebuie presupusă deja în lucru.” Cu alte cuvinte: „nu putem gândi niciun obiect în afara posibilităţii legăturii sale cu altele” – „în afara lumii”…

Propunem o altă abordare (ce poate fi redusă la cea formulată mai sus).
1.         Lumea este alcătuită din obiecte de diverse tipuri:
1.1.      entităţi (definite prin proprietăţi/caracteristici)
1.1.1.a) Suma proprietăţilor/caracteristicilor unei entităţi formează entitatea, sau, echivalent:
1.1.1.b) Entitatea este formată (doar) din caracteristicile sale.
1.1.1.1. Orice entitate are drept caracteristică granița.   
1.1.2. Mai multe entităţi unite prin relaţii pot forma o nouă entitate.
1.1.2.1. Mulţimile de entităţi sunt la rândul lor entităţi.
1.2.      relaţii (ce unesc proprietăţile a două sau mai multe entităţi).
1.2.1.   Cunoaşterea este un tip de relaţie particulară între subiectul cunoaşterii şi obiectul cunoaşterii.
1.2.2.   Oricărei caracteristici a unei entităţi îi corespunde o relaţie.
1.2.3.   Nu există proprietăţi ale entităţilor de sine stătătoare (fără o relaţie ataşată).
1.3.      procese (modificări ale caracteristicilor entităţilor şi ale relaţiilor) – mişcarea
1.3.1.   Procesul cunoaşterii (denumit uneori şi simplu: cunoaştere) este un procesul de stabilire a relaţiei cunoaşterii.

2.         Obiectele lumii pot fi cunoscute. (?)
2.1.      Opiniile despre lume devin opinii despre obiectele lumii (despre entităţi, despre relaţii sau procese).
2.1.1.   Opiniile sunt caracteristici/proprietăţi ale obiectelor.
2.2.      Prin intermediul cunoaşterii, subiectul cunoaşterii este relaţionat cu opinia despre obiectul cunoaşterii şi prin aceasta cu însuşi obiectul cunoaşterii.

Putem infera din afirmaţiile de mai sus că nu există entităţi fără caracteristici şi respectiv caracteristici fără relaţii, deci nu există entităţi în afara posibilităţii legăturii/relaţiei cu alte entităţi.

Ca urmare a cunoașterii în mintea subiectului cunoașterii se creează un subset al lumii (lumea cunoscută) în care singurele caracteristici ale entităților care o formează sunt opiniile despre acele entităţi, relaţiile sunt de fapt opinii despre relaţii şi respectiv procesele sunt opinii despre procese. În acest fel putem lega definiţia cunoaşterii enunţată în articolul precedent – „Cunoașterea este o stare mentală a subiectului cunoașterii provocată de obiectul cunoaşterii (precum şi procesul de ajungere în această stare mentală)” – cu cea oferită mai sus: „Cunoaşterea este un tip de relaţie particulară între subiectul cunoaşterii şi obiectul cunoaşterii”. Pe deoparte procesul de stabilire a legăturii (şi legătura însăşi) reprezintă cunoașterea, pe de alta parte starea mentală a subiectului este reacţia subiectului la cunoaştere – finalitatea cunoaşterii. Se poate observa că sistemul anterior este(era) incomplet fără aceste noi precizări.

Subiect tratat/reluat în articolul CI... 

În contextul postulatului/postulatelor de mai sus, cum arată din punct de vedere formal logico-filozofic o opinie despre lume? (Cum arata B din propoziţia A ştie că B?)…
·         În cadrul logicii tradiţionale se considera că toate propoziţiile (opiniile)  sunt de forma subiect-predicat (adică opinii despre entităţi) (în general: entitatea X are caracteristica Y; de exemplu: Calul X este maro).
·         Trebuie însă adăugate şi propoziţiile (opiniile) care enunţă că doua entităţi stau într-o anumită relaţie (în general: entitatea X – mai exact caracteristica X1 - se află în relaţia R cu entitatea Y – mai exact caracteristica Y1; de exemplu: Calul X este mai mare decat Calul Y),
·         precum şi propoziţiile (opiniile) despre procese care explică opiniile despre entităţi sau opiniile despre relaţii (în general: Prin procesul P entitatea X a căpătat caracteristica Y sau Prin procesul P între entitatea X şi entitatea Y s-a stabilit relaţia R; de exemplu: Calul X a fost vopsit sau Calul Y a crescut).
De importanţă sporită sunt opiniile despre entităţi şi despre relaţii; opiniile despre procese sunt doar explicaţii (justificări) ale unei stări a lumii cunoscute la un moment dat.


(Va urma)

vineri, 8 noiembrie 2013

Beţie

Să culegem cu hărnicie
Nopţile amare,
În care tu eşti doar tu
Şi eu sunt doar eu,
Să le stoarcem în Teascul vieţii
Şi, bându-le împreună
Când tu nu mai eşti doar tu
Şi eu nu mai sunt doar eu,
Să ne îmbătăm de bucuria
Că ele au trecut.