duminică, 13 octombrie 2013

Fragmente Jurnal XXXIV– Liberul arbitru şi discernământul

Liberul arbitru: Facultatea umană prin care se exercită libertatea de bază, libertatea de a acționa în prezenta opțiunilor.

Discernământul: Facultatea umană de a cunoaşte, de a înţelege, de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și a aprecia lucrurile folosind raţiunea sau simţirea şi modurile lor proprii de gândire (raţional, mitic, creativ, afectiv şi sensibil). Facultatea umană prin care se exercită libertatea de discernământ.

La orice alegere participa atât liberul arbitru cât şi discernământul. Liberul arbitru evaluează opţiunile prin prisma libertăţii de bază (opţiunile trebuie să existe deja) şi este cel prin care ne exercităm efectiv libertatea, pe când discernământul evaluează opţiunile prin prisma libertăţii de discernământ şi poate extinde sau restrânge spectrul opţiunilor. Din perspectiva acestor afirmaţii înţelegem că liberul arbitru trebuie subordonat discernământului, dar şi faptul că există şi o subordonare inversă deoarece liberul arbitru depinde (sau trebuie să depindă) de discernământ pentru a identifica opţiunile viabile pe care le are la îndemână. Opţiunile viabile sunt opţiunile selectate din mulţimea de opţiuni existente (apriorice) evidenţiate în mod sensibil şi/sau raţional (prin cunoaştere sensibilă şi raţională) şi din mulţimea opţiunilor create (aposteriorice) evidenţiate în mod raţional sau/şi creativ (prin cunoaştere raţională şi creativă). În acest proces anterior alegerii efective, cunoaşterea joacă un rol primordial.

Pentru a adânci diferenţa dintre cele doua tipuri de libertăţi deservite de liberul arbitru şi de discernământ, putem susţine ca libertatea de bază este preocupată de răspunsul la întrebarea ce pot?, iar libertatea de discernământ de întrebarea: ce vreau?. De exemplu, în cazul vieţii, în cazul fiinţări, întrebările ei (modale – Cum?) primordiale sunt: Cum vreau să îmi trăiesc viaţa? şi Cum pot să îmi trăiesc viaţa? (Mai există şi o a treia: Cum trebuie să îmi trăiesc viaţa?).

(Liberalismul se restrânge la nivelul primei întrebări şi îşi propune să impună ca valoare socială dreptul de a ne trăi viaţa aşa cum ne dorim. Nu ne învaţă cum ar trebui trăită (de altfel prin relativismul modern se exclude din oficiu existenţa unui principiu universal etico-moral) şi nici nu asigură posibilitatea de a ne trăi cum dorim. De celelalte 2 răspunsuri, oamenii înşişi sunt responsabili. În capitalism propaganda afirmă ca voinţa nu numai că precede putinţa, ci o şi stimulează (Poţi – cu radicalizarea: tot – ceea ce îţi doreşti!) (şi nu putem să nu recunoaştem că facultăţile umane au nevoie de o oarecare motivaţie, deşi nu motivaţia este totul). Socialismul pe de altă parte intră în competiţie afirmând că putinţa este imperativă şi că opţiunile trebuie în mod realist (şi echitabil) puse la dispoziţia membrilor societăţii.)

Rămâne de validat relaţia de subordonare a celor două întrebări. Oricum ar fi, libertatea se împlineşte abia în momentul în care orizonturile deschise de cele două întrebări se suprapun. 

Niciun comentariu: