Liberul arbitru: Facultatea
umană prin care se exercită libertatea de bază, libertatea de a acționa în
prezenta opțiunilor.
Discernământul: Facultatea umană de a cunoaşte, de a înţelege,
de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și a aprecia lucrurile folosind raţiunea
sau simţirea şi modurile lor proprii de gândire (raţional, mitic, creativ,
afectiv şi sensibil). Facultatea umană prin care se exercită libertatea de
discernământ.
La orice alegere
participa atât liberul arbitru cât şi discernământul. Liberul arbitru evaluează
opţiunile prin prisma libertăţii de bază (opţiunile trebuie să existe deja) şi este
cel prin care ne exercităm efectiv libertatea, pe când discernământul evaluează
opţiunile prin prisma libertăţii de discernământ şi poate extinde sau restrânge
spectrul opţiunilor. Din perspectiva acestor afirmaţii înţelegem că liberul arbitru
trebuie subordonat discernământului, dar şi faptul că există şi o subordonare
inversă deoarece liberul arbitru depinde (sau trebuie să depindă) de discernământ
pentru a identifica opţiunile viabile pe care le are la îndemână. Opţiunile
viabile sunt opţiunile selectate din mulţimea de opţiuni existente (apriorice)
evidenţiate în mod sensibil şi/sau raţional (prin cunoaştere sensibilă şi raţională)
şi din mulţimea opţiunilor create (aposteriorice) evidenţiate în mod raţional
sau/şi creativ (prin cunoaştere raţională şi creativă). În acest proces
anterior alegerii efective, cunoaşterea joacă un rol primordial.
Pentru a adânci diferenţa
dintre cele doua tipuri de libertăţi deservite de liberul arbitru şi de
discernământ, putem susţine ca libertatea de bază este preocupată de răspunsul
la întrebarea ce pot?, iar libertatea de discernământ de întrebarea: ce vreau?.
De exemplu, în cazul vieţii, în cazul fiinţări, întrebările ei (modale – Cum?)
primordiale sunt: Cum vreau să îmi trăiesc viaţa? şi Cum pot să îmi trăiesc
viaţa? (Mai există şi o a treia: Cum trebuie să îmi trăiesc viaţa?).
(Liberalismul se
restrânge la nivelul primei întrebări şi îşi propune să impună ca valoare
socială dreptul de a ne trăi viaţa aşa cum ne dorim. Nu ne învaţă cum ar trebui
trăită (de altfel prin relativismul modern se exclude din oficiu existenţa unui
principiu universal etico-moral) şi nici nu asigură posibilitatea de a ne trăi
cum dorim. De celelalte 2 răspunsuri, oamenii înşişi sunt responsabili. În
capitalism propaganda afirmă ca voinţa nu numai că precede putinţa, ci o şi stimulează
(Poţi – cu radicalizarea: tot – ceea ce îţi doreşti!) (şi nu putem să nu
recunoaştem că facultăţile umane au nevoie de o oarecare motivaţie, deşi nu motivaţia
este totul). Socialismul pe de altă parte intră în competiţie afirmând că
putinţa este imperativă şi că opţiunile trebuie în mod realist (şi echitabil)
puse la dispoziţia membrilor societăţii.)
Rămâne de validat
relaţia de subordonare a celor două întrebări. Oricum ar fi, libertatea se
împlineşte abia în momentul în care orizonturile deschise de cele două întrebări
se suprapun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu