miercuri, 30 octombrie 2013

Fragmente Jurnal XXXVII – Despre cunoaștere

În cazul conceptelor filozofice primordiale beţia poetică dăunează, pentru că oricând limbajul şi formulările pot deveni inamici, dacă permit interpretări şi semne de întrebare. Este necesară în schimb concizia, rigurozitatea şi exactitatea; şi poate că cel mai bun exemplu în acest caz îl constituie celebra lucrare Tractatus logico-philosophicus de Ludwig Wittgenstein. Voi încerca să tratez în același mod cunoașterea. Voi fixa mai întâi noţiunile de bază şi contribuția personală în domeniul cunoașterii, urmând ca în alte fragmente să revin cu detalii, explicaţii şi exemple.

1.    Lumea (L) este tot ceea ce putem cunoaște.

1.1.Lumea poate fi cunoscută prin intermediul opiniilor despre Lume. o(L)

1.1.1.        Opiniile sunt propoziții (articulate de mintea umană) pentru care:

1.1.1.1               Putem stabili o valoare de adevăr (T)
1.1.1.1.1    Valoarea de adevar a unei opinii este data de gradul de adecvare a opiniei cu lumea o(L) = L
1.1.1.2               În care putem crede (B)
1.1.1.3               Pe care le putem justifica (J)
1.1.1.3.1    Justificarea unei opinii se poate face prin alte opinii cu valoare de adevăr în care credem.

2.    Obiectul cunoașterii (O) este lumea (sau o parte a ei). O=o(O) aparţine L

3.    Subiectul cunoașterii (S) este o parte a lumii S aparţine L

3.1 Subiectul cunoașterii poate fi însuși obiectul cunoașterii

4.    Cunoașterea (C) aparține Lumii. C(O) = C aparţine L

4.1.Cunoașterea poate fi la rândul ei cunoscută. C(C) aparţine L

5.    Cunoașterea modifică lumea. L’= L + C(O); L’ > L

6.    Cunoașterea este o stare mentală a subiectului cunoașterii provocată de obiectul cunoaşterii (precum si procesul de ajungere în această stare mentală)

6.1.Modificările stărilor mentale (respectiv cunoașterea) se realizează cu ajutorul facultăților umane.

6.2.Facultăţile umane sunt:
6.2.1.        Rațiunea – Facultatea rațiunii (a gândirii)
6.2.2.        Simțirea (Afectivitatea) – Facultatea afectivă
6.2.3.        Imaginația – Facultatea imaginației
6.2.4.        Sensibilitatea – Facultatea sensibila (a simțurilor)
6.2.5.        Creativitatea – Facultatea creativității

6.3.Facultative umane sunt parte a Lumii.
6.3.1.        Facultăţile umane pot face obiectul cunoașterii
6.3.2.        Facultățile umane sunt definite prin proprietățile lor.
6.3.2.1               Principala proprietate a facultăților umane este modalitatea prin care pot realiza cunoașterea

7.    Pentru cunoaștere este necesar ca subiectul cunoașterii să îşi formeze despre obiectul cunoașterii opinii (o):

7.1.Adevărate (T)
7.2.Justificate (J) şi
7.3.În care să creadă (B) ; C(O) => oJTB(O) = oT(O) + oJ(O) +oB(O)

8.    Pentru cunoaștere nu este suficient ca subiectul cunoașterii să îşi formeze despre obiectul cunoașterii opinii (o):

8.1.Adevărate (T)
8.2.Justificate (J) şi
8.3.În care să creadă (B) C(O) > oJTB(O) = oT(O) + oJ(O) +oB(O)

9.    Cunoașterea este Conștientă.

9.1.Pentru cunoaștere este necesar ca subiectul cunoașterii să conștientizeze faptul că opiniile sale asupra  obiectului cunoașterii sunt (cel puțin):

9.1.1.        Adevărate (T),
9.1.2.        Justificate (J) şi
9.1.3.        Să creadă (B) în ele. C(C) => C(oT(O) + oJ(O) +oB(O))= C(oT(O)) + C(oJ(O)) + C(oB(O))

10.  În funcție de modul în care atributele cunoașterii sunt obţinute, există mai multe tipuri de cunoaștere:

10.1.               Cunoașterea Rațională (CR).
10.1.1.     Ordinea obținerii atributelor cunoașterii raționale este următoarea:
10.1.1.1            Subiectul cunoașterii constată mai întâi că opinia sa despre obiectul cunoaşterii este adevărată;
10.1.1.2            Caută o justificare pentru aceasta opinie şi apoi
10.1.1.3            Crede în ea. CR(O):T->J->B
10.1.2.     Cunoașterea rațională se realizează prin intermediul facultăţii raţiunii

10.2.               Cunoașterea Afectivă (CA).
10.2.1.     Ordinea obținerii atributelor cunoașterii afective este următoarea:
10.2.1.1            Subiectul cunoașterii ajunge să creadă într-o opinie despre  obiectul cunoașterii;
10.2.1.2            Prin credință, opinia devine adevărata;
10.2.1.3            Adevărul opiniei provenită din credinţa este suficient pentru a o face opinia justificabilă. CA(O):T->J->B  
10.2.2.     Cunoașterea afectiva se realizează prin intermediul facultăţii afective.

10.3.               Cunoașterea Mistică (CM) (sau Mitică).  
10.3.1.     Ordinea obținerii atributelor cunoașterii mistice este următoarea:
10.3.1.1            Subiectul cunoașterii ajunge sa creadă într-o opinie despre  obiectul cunoașterii;
10.3.1.2            Pentru a susține credința se formulează o justificare;
10.3.1.3            Opinia in care se crede in mod justificat devine adevărată pentru subiectul cunoașterii. CM(O):B->J->T
10.3.2.     Cunoașterea mistică (sau mitică) se realizează prin intermediul facultăţii imaginației

10.4.               Cunoașterea Sensibilă (CS).
10.4.1.     Ordinea obținerii atributelor cunoașterii sensibile este următoarea
10.4.1.1            Prin intermediul simțurilor subiectul cunoașterii stabilește valoarea de adevăr a unei opinii despre obiectul cunoașterii;
10.4.1.2            Subiectul crede în această opinie, deoarece
10.4.1.3            Are încredere în propriile simțuri (Justificare)
10.4.2.     Cunoașterea sensibilă (sau mitică) se realizează prin intermediul facultății sensibile (simțurile)

10.5.               Cunoașterea Creativă (Creatoare)
10.5.1.     Ordinea obținerii atributelor cunoașterii creative este următoarea:
10.5.1.1            Subiectul cunoașterii creează obiectul cunoașterii. Opinia despre obiect apare înaintea obiectului (este apriorică).
10.5.1.2            Inițial se creează o justificare a ființării obiectului cunoașterii sub forma unei opinii.
10.5.1.3            Pe măsura realizării obiectului cunoașterii se instituie credința în conformitatea obiectului cu opinia enunțată.
10.5.1.4            In momentul finalizării obiectului opinia despre obiect devine adevărată.

10.5.2.     Cunoașterea creativă  se realizează prin intermediul facultăţii creative

marți, 22 octombrie 2013

Fragmente Jurnal XXXVI – Evreii şi Nietzsche


Mergând pe urmele lui Nietzsche – cel care ne-a pus pe umeri povara modernității  luând-o de pe umerii zeilor – am descoperit un text în cartea sa „Dincolo de bine şi de rău” (1885) care m-a intrigat. Mă așteptam ca cel care a hrănit ideologia nazistă cu ideile sale viguroase despre voința  despre morala liberă și despre supraom să adere şi el – măcar în parte – la antisemitismul ce se răspândea în Germania(nota 1), la sfârșitul sec XIX – într-un ritm galopant. În chip de victimă şi de co-vinovat într-un proces intentat acestei prejudecăți reproduc mai jos textul:

„Ce anume datorează Europa evreilor? – Multe lucruri, bune şi rele, dar mai ales unul care este cel mai bun şi totodată cel mai rău dintre toate: stilul măreț al moralei, caracterul înspăimântător și maiestos al exigenţelor nemărginite, al semnificațiilor nemărginite, romantismul sublim al problemelor morale – tocmai aceasta fiind partea cea mai atrăgătoare, cea mai înșelătoare, cea mai delicioasă a acelui joc de culori, ispite ale vieții, ale cărui reflexe dogoresc astăzi pe cerul culturii noastre europene, un cer de amurg – ce precede poate bezna. Dintre spectatori, noi, artiștii şi filozofii, le datoram pentru aceasta evreilor – recunoștința.” (Nietzsche – Dincolo de bine şi de rău [250] – pag 189).

Iată câteva semințe de idei (extrase din fragment) care vor germina mai apoi în operele altor mari gânditori ai secolului XX:
1.         Nemărginirea/Infinitul ca punct de referință și obsesie a civilizației „faustice” – civilizația occidentală – la Oswald Spengler („Der Untergang des Abendlandes”)
2.         Amurgul inexorabil al civilizaţiei occidentale pe care nu putem decât cel mult să-l admirăm:  „cerul culturii noastre europene, un cer de amurg – ce precede poate bezna” – nucleul vibrând al operei spengleriene ce a născut unde prin toata cultura occidentală a sec. XX („Der Untergang des Abendlandes”)
3.         Rolul evreilor în dezvoltarea fenomenului capitalist trecut și viitor (în fragmentul redat mai sus și în cel următor din carte: [251]). Economistul şi sociologul german Werner Sombart a  dus mai departe afirmațiile lui Nietzsche în cartea sa “Die Juden und das Wirtschaftsleben” (Evreii si Capitalismul Modern). În opoziție cu (sau în completarea) tezei lui Max Weber (Etica Protestantă şi “Spiritul Capitalismului”) (1905))  - despre rolul protestanţilor în evoluţia capitalismului – evreii lui Sombart sunt (şi ei) prezentaţi drept inițiatorii şi propovăduitorii moralei capitaliste.

(Notă 1: Istoricul Lucian Boia este mai circumspect în privinţa rasismului german (Capitolul “Mai rasiști?” din cartea sa „Tragedia Germaniei”), însă chiar Nietzsche ne spune care era poziţia germană în privinţa evreilor din acea perioadă tulbure de tentative hegemonice ale Germaniei în Europa: „N-am întâlnit nici măcar un german căruia să-i fie pe plac evreii!”)

P.S. Am găsit, căutând o imagine cu Nietzsche pe internet, următoarea carte: Hegel, Nietzsche și evreii de Yirmiahu Yovel. 

luni, 21 octombrie 2013

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Fragmente Jurnal XXXV– Liberalism activ vs. liberalism pasiv

Deslușim prin lentila pe care ființarea în modernitate ne-o aşează pe ochi, două faţete ale liberalismului. Una care provine din forţa de a ţine în balanţă opinii divergente şi cealaltă provenită din slăbiciunea de a nu putea distruge opinii adverse. Un liberalism activ, de frondă şi altul pasiv, conservator, de salon, care repugnă când este demascat drept laşitate. Atât de asemănătoare sunt manifestările lor în condiţiile în care astăzi liberalismul este chemat nu la luptă ci la vot, încât ne putem deseori minţii pe noi înşine. Iar, dacă avem din întâmplare revelaţia propriei scăderi (şi prin comparaţie a scăderilor tuturora) nu putem ridica acuzator glasul. În comedia liberalismului nu ne-a mai rămas decât vociferarea. Alegerile nu ne mai definesc, fiindcă opţiunile sunt predefinite şi nu mai avem discernământul de a crea altele noi. Iar opiniile nu se mai cântăresc cu valoarea adevărului în balanţa, ci nu cea a mulţimii  de susţinători. Toate opiniile se conservă şi sunt respectate în numele incertitudinii, de parcă incertitudinea ar fi adevărul liberalismului. De fapt nici măcar lucrul acesta nu îl putem fixa: de inexistenta adevărului absolut (sau mai bine zis de imposibilitatea cunoaşterii adevărului absolut) nu putem fi siguri pentru ca însuşi inexistenţa adevărului absolut (sau imposibilitatea cunoaşterii adevărului absolut) ar fi un adevăr absolut în sine. Iată principiul liberalismului pasiv şi poziţia lui faţă de adevăr: libertatea şi liberalismul pernicios al postmodernităţii. Incertitudinea morbidă ce permite şi plusul şi minusul departe de adunări. Într-o altă formulare H.R.P. propune şi el un paradox al libertăţii: „Libertatea ţine de împrejurarea că se bazează pe posibilitatea ca minciuna, răul şi imoralitatea să existe”. Liberalismul activ a pierit încă din momentul în care a permis pasivitatea faţă de opinii şi opţiuni; din momentul în care a s-a predat în faţa libertăţii absolute – posibilitatea de a te sustrage alegerii. Liberalismul activ a ajuns o statuie impunătoare şi trufaşă, cocoţată pe un piedestal, într-o piaţa prin care se foiesc o mulţime de oameni gheboşi de atâtea bătăi prieteneşti pe spate. În numele lui este violată libertatea.

***

Libertatea este dată de îngrădirea sau neîngrădirea opţiunilor şi a exercitării alegerilor din prisma unei persoane, pe când liberalismul este dat de viziunea asupra opţiunilor şi opiniilor altor persoane, din prisma aceleaşi persoane.  Nu rareori în modernitate ele intră în conflict. Victoria este simplă: liberalismul este politically correct, iar libertatea trebuie sacrificată în numele libertăţii celorlalţi. Punctul de echilibru Nash al acestui joc social este libertatea nulă şi liberalism pasiv – de perceptie – maxim.

duminică, 13 octombrie 2013

Fragmente Jurnal XXXIV– Liberul arbitru şi discernământul

Liberul arbitru: Facultatea umană prin care se exercită libertatea de bază, libertatea de a acționa în prezenta opțiunilor.

Discernământul: Facultatea umană de a cunoaşte, de a înţelege, de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și a aprecia lucrurile folosind raţiunea sau simţirea şi modurile lor proprii de gândire (raţional, mitic, creativ, afectiv şi sensibil). Facultatea umană prin care se exercită libertatea de discernământ.

La orice alegere participa atât liberul arbitru cât şi discernământul. Liberul arbitru evaluează opţiunile prin prisma libertăţii de bază (opţiunile trebuie să existe deja) şi este cel prin care ne exercităm efectiv libertatea, pe când discernământul evaluează opţiunile prin prisma libertăţii de discernământ şi poate extinde sau restrânge spectrul opţiunilor. Din perspectiva acestor afirmaţii înţelegem că liberul arbitru trebuie subordonat discernământului, dar şi faptul că există şi o subordonare inversă deoarece liberul arbitru depinde (sau trebuie să depindă) de discernământ pentru a identifica opţiunile viabile pe care le are la îndemână. Opţiunile viabile sunt opţiunile selectate din mulţimea de opţiuni existente (apriorice) evidenţiate în mod sensibil şi/sau raţional (prin cunoaştere sensibilă şi raţională) şi din mulţimea opţiunilor create (aposteriorice) evidenţiate în mod raţional sau/şi creativ (prin cunoaştere raţională şi creativă). În acest proces anterior alegerii efective, cunoaşterea joacă un rol primordial.

Pentru a adânci diferenţa dintre cele doua tipuri de libertăţi deservite de liberul arbitru şi de discernământ, putem susţine ca libertatea de bază este preocupată de răspunsul la întrebarea ce pot?, iar libertatea de discernământ de întrebarea: ce vreau?. De exemplu, în cazul vieţii, în cazul fiinţări, întrebările ei (modale – Cum?) primordiale sunt: Cum vreau să îmi trăiesc viaţa? şi Cum pot să îmi trăiesc viaţa? (Mai există şi o a treia: Cum trebuie să îmi trăiesc viaţa?).

(Liberalismul se restrânge la nivelul primei întrebări şi îşi propune să impună ca valoare socială dreptul de a ne trăi viaţa aşa cum ne dorim. Nu ne învaţă cum ar trebui trăită (de altfel prin relativismul modern se exclude din oficiu existenţa unui principiu universal etico-moral) şi nici nu asigură posibilitatea de a ne trăi cum dorim. De celelalte 2 răspunsuri, oamenii înşişi sunt responsabili. În capitalism propaganda afirmă ca voinţa nu numai că precede putinţa, ci o şi stimulează (Poţi – cu radicalizarea: tot – ceea ce îţi doreşti!) (şi nu putem să nu recunoaştem că facultăţile umane au nevoie de o oarecare motivaţie, deşi nu motivaţia este totul). Socialismul pe de altă parte intră în competiţie afirmând că putinţa este imperativă şi că opţiunile trebuie în mod realist (şi echitabil) puse la dispoziţia membrilor societăţii.)

Rămâne de validat relaţia de subordonare a celor două întrebări. Oricum ar fi, libertatea se împlineşte abia în momentul în care orizonturile deschise de cele două întrebări se suprapun.