joi, 31 octombrie 2013
miercuri, 30 octombrie 2013
Fragmente Jurnal XXXVII – Despre cunoaștere
În cazul conceptelor filozofice primordiale
beţia poetică dăunează, pentru că oricând limbajul şi formulările pot deveni inamici,
dacă permit interpretări şi semne de întrebare. Este necesară în schimb
concizia, rigurozitatea şi exactitatea; şi poate că cel mai bun exemplu în
acest caz îl constituie celebra lucrare Tractatus logico-philosophicus de Ludwig
Wittgenstein. Voi încerca să tratez în același mod cunoașterea. Voi fixa mai
întâi noţiunile de bază şi contribuția personală în domeniul cunoașterii,
urmând ca în alte fragmente să revin cu detalii, explicaţii şi exemple.
1. Lumea (L) este tot ceea ce putem cunoaște.
1.1.Lumea poate fi cunoscută
prin intermediul opiniilor despre Lume. o(L)
1.1.1.
Opiniile sunt propoziții
(articulate de mintea umană) pentru care:
1.1.1.1
Putem stabili o valoare
de adevăr (T)
1.1.1.1.1 Valoarea de adevar a unei opinii este data de gradul de adecvare a opiniei
cu lumea o(L) = L
1.1.1.2
În care putem crede (B)
1.1.1.3
Pe care le putem
justifica (J)
1.1.1.3.1 Justificarea unei opinii se poate face prin alte opinii cu valoare de adevăr
în care credem.
2. Obiectul cunoașterii (O) este lumea (sau o parte a ei). O=o(O) aparţine L
3. Subiectul cunoașterii (S) este o parte a lumii S aparţine L
3.1 Subiectul cunoașterii
poate fi însuși obiectul cunoașterii
4. Cunoașterea (C) aparține Lumii. C(O) = C aparţine L
4.1.Cunoașterea poate fi la rândul ei cunoscută. C(C) aparţine L
5. Cunoașterea modifică lumea. L’= L + C(O); L’ > L
6. Cunoașterea este o stare mentală a subiectului cunoașterii provocată de
obiectul cunoaşterii (precum si procesul de ajungere în această stare mentală)
6.1.Modificările stărilor mentale (respectiv cunoașterea) se realizează cu
ajutorul facultăților umane.
6.2.Facultăţile umane sunt:
6.2.1.
Rațiunea – Facultatea rațiunii
(a gândirii)
6.2.2.
Simțirea (Afectivitatea)
– Facultatea afectivă
6.2.3.
Imaginația – Facultatea imaginației
6.2.4.
Sensibilitatea –
Facultatea sensibila (a simțurilor)
6.2.5.
Creativitatea –
Facultatea creativității
6.3.Facultative umane sunt parte a Lumii.
6.3.1.
Facultăţile umane pot
face obiectul cunoașterii
6.3.2.
Facultățile umane sunt
definite prin proprietățile lor.
6.3.2.1
Principala proprietate a
facultăților umane este modalitatea prin care pot realiza cunoașterea
7. Pentru cunoaștere este necesar ca subiectul cunoașterii să îşi
formeze despre obiectul cunoașterii opinii (o):
7.1.Adevărate (T)
7.2.Justificate (J) şi
7.3.În care să creadă (B) ; C(O) => oJTB(O) = oT(O) + oJ(O) +oB(O)
8. Pentru cunoaștere nu este suficient ca subiectul cunoașterii să îşi
formeze despre obiectul cunoașterii opinii (o):
8.1.Adevărate (T)
8.2.Justificate (J) şi
8.3.În care să creadă (B) C(O) > oJTB(O) = oT(O) + oJ(O) +oB(O)
9. Cunoașterea este Conștientă.
9.1.Pentru cunoaștere este necesar ca subiectul cunoașterii să conștientizeze
faptul că opiniile sale asupra obiectului
cunoașterii sunt (cel puțin):
9.1.1.
Adevărate (T),
9.1.2.
Justificate (J) şi
9.1.3.
Să creadă (B) în ele.
C(C) => C(oT(O) + oJ(O) +oB(O))= C(oT(O)) + C(oJ(O)) + C(oB(O))
10. În funcție de modul în care atributele cunoașterii sunt obţinute, există
mai multe tipuri de cunoaștere:
10.1.
Cunoașterea Rațională
(CR).
10.1.1.
Ordinea obținerii
atributelor cunoașterii raționale este următoarea:
10.1.1.1
Subiectul cunoașterii constată
mai întâi că opinia sa despre obiectul cunoaşterii este adevărată;
10.1.1.2
Caută o justificare
pentru aceasta opinie şi apoi
10.1.1.3
Crede în ea. CR(O):T->J->B
10.1.2.
Cunoașterea rațională se
realizează prin intermediul facultăţii raţiunii
10.2.
Cunoașterea Afectivă (CA).
10.2.1.
Ordinea obținerii
atributelor cunoașterii afective este următoarea:
10.2.1.1
Subiectul cunoașterii ajunge
să creadă într-o opinie despre obiectul cunoașterii;
10.2.1.2
Prin credință, opinia
devine adevărata;
10.2.1.3
Adevărul opiniei
provenită din credinţa este suficient pentru a o face opinia justificabilă. CA(O):T->J->B
10.2.2.
Cunoașterea afectiva se realizează
prin intermediul facultăţii afective.
10.3.
Cunoașterea Mistică (CM)
(sau Mitică).
10.3.1.
Ordinea obținerii
atributelor cunoașterii mistice este următoarea:
10.3.1.1
Subiectul cunoașterii
ajunge sa creadă într-o opinie despre
obiectul cunoașterii;
10.3.1.2
Pentru a susține credința
se formulează o justificare;
10.3.1.3
Opinia in care se crede
in mod justificat devine adevărată pentru subiectul cunoașterii. CM(O):B->J->T
10.3.2.
Cunoașterea mistică (sau
mitică) se realizează prin intermediul facultăţii imaginației
10.4.
Cunoașterea Sensibilă
(CS).
10.4.1.
Ordinea obținerii
atributelor cunoașterii sensibile este următoarea
10.4.1.1
Prin intermediul simțurilor
subiectul cunoașterii stabilește valoarea de adevăr a unei opinii despre
obiectul cunoașterii;
10.4.1.2
Subiectul crede în
această opinie, deoarece
10.4.1.3
Are încredere în
propriile simțuri (Justificare)
10.4.2.
Cunoașterea sensibilă
(sau mitică) se realizează prin intermediul facultății sensibile (simțurile)
10.5.
Cunoașterea Creativă
(Creatoare)
10.5.1.
Ordinea obținerii
atributelor cunoașterii creative este următoarea:
10.5.1.1
Subiectul cunoașterii creează
obiectul cunoașterii. Opinia despre obiect apare înaintea obiectului (este
apriorică).
10.5.1.2
Inițial se creează o
justificare a ființării obiectului cunoașterii sub forma unei opinii.
10.5.1.3
Pe măsura realizării
obiectului cunoașterii se instituie credința în conformitatea obiectului cu
opinia enunțată.
10.5.1.4
In momentul finalizării
obiectului opinia despre obiect devine adevărată.
10.5.2.
Cunoașterea creativă se realizează prin intermediul facultăţii
creative
Etichete:
Articole,
Despre cunoaştere,
Eseu,
Jurnal
vineri, 25 octombrie 2013
marți, 22 octombrie 2013
Fragmente Jurnal XXXVI – Evreii şi Nietzsche

Mergând pe urmele lui Nietzsche – cel care ne-a
pus pe umeri povara modernității luând-o de pe umerii zeilor – am descoperit
un text în cartea sa „Dincolo de bine şi de rău” (1885) care m-a intrigat. Mă așteptam ca cel care a hrănit ideologia nazistă cu ideile sale viguroase despre voința despre morala liberă și despre supraom să adere şi el – măcar în parte
– la antisemitismul ce se răspândea în Germania(nota 1), la sfârșitul sec XIX – într-un ritm galopant. În chip de victimă şi de co-vinovat
într-un proces intentat acestei prejudecăți reproduc mai jos textul:
„Ce anume datorează Europa evreilor? – Multe
lucruri, bune şi rele, dar mai ales unul care este cel mai bun şi totodată cel
mai rău dintre toate: stilul măreț al moralei, caracterul înspăimântător și
maiestos al exigenţelor nemărginite, al semnificațiilor nemărginite,
romantismul sublim al problemelor morale – tocmai aceasta fiind partea cea mai
atrăgătoare, cea mai înșelătoare, cea mai delicioasă a acelui joc de culori,
ispite ale vieții, ale cărui reflexe dogoresc astăzi pe cerul culturii noastre
europene, un cer de amurg – ce precede poate bezna. Dintre spectatori, noi,
artiștii şi filozofii, le datoram pentru aceasta evreilor – recunoștința.”
(Nietzsche – Dincolo de bine şi de rău [250] – pag 189).
Iată câteva semințe de idei (extrase din
fragment) care vor germina mai apoi în operele altor mari gânditori ai
secolului XX:
1. Nemărginirea/Infinitul
ca punct de referință și obsesie a civilizației „faustice” – civilizația
occidentală – la Oswald Spengler („Der Untergang des Abendlandes”)
2. Amurgul
inexorabil al civilizaţiei occidentale pe care nu putem decât cel mult să-l
admirăm: „cerul culturii noastre
europene, un cer de amurg – ce precede poate bezna” – nucleul vibrând al operei
spengleriene ce a născut unde prin toata cultura occidentală a sec. XX („Der
Untergang des Abendlandes”)
3. Rolul
evreilor în dezvoltarea fenomenului capitalist trecut și viitor (în fragmentul
redat mai sus și în cel următor din carte: [251]). Economistul şi sociologul german
Werner Sombart a dus mai departe
afirmațiile lui Nietzsche în cartea sa “Die Juden und das Wirtschaftsleben” (Evreii
si Capitalismul Modern). În opoziție cu (sau în completarea) tezei lui Max
Weber (Etica Protestantă şi “Spiritul Capitalismului”) (1905)) - despre rolul protestanţilor în evoluţia
capitalismului – evreii lui Sombart sunt (şi ei) prezentaţi drept inițiatorii şi
propovăduitorii moralei capitaliste.
(Notă 1: Istoricul Lucian Boia este mai circumspect
în privinţa rasismului german (Capitolul “Mai rasiști?” din cartea sa „Tragedia
Germaniei”), însă chiar Nietzsche ne spune care era poziţia germană în privinţa
evreilor din acea perioadă tulbure de tentative hegemonice ale Germaniei în
Europa: „N-am întâlnit nici
măcar un german căruia să-i fie pe plac evreii!”)
P.S. Am găsit, căutând o imagine cu Nietzsche pe internet, următoarea carte: Hegel, Nietzsche și evreii de Yirmiahu Yovel.
luni, 21 octombrie 2013
sâmbătă, 19 octombrie 2013
Fragmente Jurnal XXXV– Liberalism activ vs. liberalism pasiv
Deslușim prin lentila pe
care ființarea în modernitate ne-o aşează pe ochi, două faţete ale
liberalismului. Una care provine din forţa de a ţine în balanţă opinii
divergente şi cealaltă provenită din slăbiciunea de a nu putea distruge opinii
adverse. Un liberalism activ, de frondă şi altul pasiv, conservator, de salon,
care repugnă când este demascat drept laşitate. Atât de asemănătoare sunt
manifestările lor în condiţiile în care astăzi liberalismul este chemat nu la
luptă ci la vot, încât ne putem deseori minţii pe noi înşine. Iar, dacă avem
din întâmplare revelaţia propriei scăderi (şi prin comparaţie a scăderilor
tuturora) nu putem ridica acuzator glasul. În comedia liberalismului nu ne-a
mai rămas decât vociferarea. Alegerile nu ne mai definesc, fiindcă opţiunile
sunt predefinite şi nu mai avem discernământul de a crea altele noi. Iar
opiniile nu se mai cântăresc cu valoarea adevărului în balanţa, ci nu cea a
mulţimii de susţinători. Toate opiniile
se conservă şi sunt respectate în numele incertitudinii, de parcă
incertitudinea ar fi adevărul liberalismului. De fapt nici măcar lucrul acesta
nu îl putem fixa: de inexistenta adevărului absolut (sau mai bine zis de
imposibilitatea cunoaşterii adevărului absolut) nu putem fi siguri pentru ca
însuşi inexistenţa adevărului absolut (sau imposibilitatea cunoaşterii adevărului
absolut) ar fi un adevăr absolut în sine. Iată principiul liberalismului pasiv
şi poziţia lui faţă de adevăr: libertatea şi liberalismul pernicios al
postmodernităţii. Incertitudinea morbidă ce permite şi plusul şi minusul
departe de adunări. Într-o altă formulare H.R.P. propune şi el un paradox al
libertăţii: „Libertatea ţine de împrejurarea că se bazează pe posibilitatea ca
minciuna, răul şi imoralitatea să existe”. Liberalismul activ a pierit încă din
momentul în care a permis pasivitatea faţă de opinii şi opţiuni; din momentul
în care a s-a predat în faţa libertăţii absolute – posibilitatea de a te sustrage
alegerii. Liberalismul activ a ajuns o statuie impunătoare şi trufaşă, cocoţată
pe un piedestal, într-o piaţa prin care se foiesc o mulţime de oameni gheboşi
de atâtea bătăi prieteneşti pe spate. În numele lui este violată libertatea.
***
Libertatea este dată de
îngrădirea sau neîngrădirea opţiunilor şi a exercitării alegerilor din prisma
unei persoane, pe când liberalismul este dat de viziunea asupra opţiunilor şi opiniilor
altor persoane, din prisma aceleaşi persoane.
Nu rareori în modernitate ele intră în conflict. Victoria este simplă:
liberalismul este politically correct, iar libertatea trebuie sacrificată în numele
libertăţii celorlalţi. Punctul de echilibru Nash al acestui joc social este
libertatea nulă şi liberalism pasiv – de perceptie – maxim.
Etichete:
Articole,
Despre adevăr,
Despre libertate,
Despre modernitate,
Eseu,
Jurnal
luni, 14 octombrie 2013
duminică, 13 octombrie 2013
Fragmente Jurnal XXXIV– Liberul arbitru şi discernământul

Discernământul: Facultatea umană de a cunoaşte, de a înţelege,
de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și a aprecia lucrurile folosind raţiunea
sau simţirea şi modurile lor proprii de gândire (raţional, mitic, creativ,
afectiv şi sensibil). Facultatea umană prin care se exercită libertatea de
discernământ.
La orice alegere
participa atât liberul arbitru cât şi discernământul. Liberul arbitru evaluează
opţiunile prin prisma libertăţii de bază (opţiunile trebuie să existe deja) şi este
cel prin care ne exercităm efectiv libertatea, pe când discernământul evaluează
opţiunile prin prisma libertăţii de discernământ şi poate extinde sau restrânge
spectrul opţiunilor. Din perspectiva acestor afirmaţii înţelegem că liberul arbitru
trebuie subordonat discernământului, dar şi faptul că există şi o subordonare
inversă deoarece liberul arbitru depinde (sau trebuie să depindă) de discernământ
pentru a identifica opţiunile viabile pe care le are la îndemână. Opţiunile
viabile sunt opţiunile selectate din mulţimea de opţiuni existente (apriorice)
evidenţiate în mod sensibil şi/sau raţional (prin cunoaştere sensibilă şi raţională)
şi din mulţimea opţiunilor create (aposteriorice) evidenţiate în mod raţional
sau/şi creativ (prin cunoaştere raţională şi creativă). În acest proces
anterior alegerii efective, cunoaşterea joacă un rol primordial.
Pentru a adânci diferenţa
dintre cele doua tipuri de libertăţi deservite de liberul arbitru şi de
discernământ, putem susţine ca libertatea de bază este preocupată de răspunsul
la întrebarea ce pot?, iar libertatea de discernământ de întrebarea: ce vreau?.
De exemplu, în cazul vieţii, în cazul fiinţări, întrebările ei (modale – Cum?)
primordiale sunt: Cum vreau să îmi trăiesc viaţa? şi Cum pot să îmi trăiesc
viaţa? (Mai există şi o a treia: Cum trebuie să îmi trăiesc viaţa?).
(Liberalismul se
restrânge la nivelul primei întrebări şi îşi propune să impună ca valoare
socială dreptul de a ne trăi viaţa aşa cum ne dorim. Nu ne învaţă cum ar trebui
trăită (de altfel prin relativismul modern se exclude din oficiu existenţa unui
principiu universal etico-moral) şi nici nu asigură posibilitatea de a ne trăi
cum dorim. De celelalte 2 răspunsuri, oamenii înşişi sunt responsabili. În
capitalism propaganda afirmă ca voinţa nu numai că precede putinţa, ci o şi stimulează
(Poţi – cu radicalizarea: tot – ceea ce îţi doreşti!) (şi nu putem să nu
recunoaştem că facultăţile umane au nevoie de o oarecare motivaţie, deşi nu motivaţia
este totul). Socialismul pe de altă parte intră în competiţie afirmând că
putinţa este imperativă şi că opţiunile trebuie în mod realist (şi echitabil)
puse la dispoziţia membrilor societăţii.)
Rămâne de validat
relaţia de subordonare a celor două întrebări. Oricum ar fi, libertatea se
împlineşte abia în momentul în care orizonturile deschise de cele două întrebări
se suprapun.
Etichete:
Articole,
Despre libertate,
Eseu,
Jurnal
Abonați-vă la:
Postări (Atom)