Indiferent de forma de gândire, de cunoaştere şi de
libertate la care ne-am referi (mitico-mistică, raţională, sensibilă, a creaţiei
sau afectivă), în premodernism, Dumnezeu a fost limita lumii (a spaţialităţii
şi a temporalităţii) şi în acelaşi timp a lăsat în lume capacitatea de
acceptare a acestei finitudini.
(Cazul gândirii raţionale/ştiinţifice
şi cazul gândirii sensibile: în primul rând, prin acorporalitatea Sa,
Dumnezeu a confiscat tot ceea ce se afla dincolo de spaţialitate, stabilindu-i
astfel limitele; Dumnezeu începea acolo unde se sfârşea orizontul omului;
necunoscutul (nevăzutul şi neatinsul) erau în logica existenţei divine o
formulă transcendentală: Cerul, sfârşitul Pământului, subpământul, etc... În al
doilea rând, Dumnezeu s-a afirmat ca fondator al Timpului la începutul creaţiei
şi tot El i-a anunţat sfârşitul; Timpul Îi aparţinea chiar dacă prezentul putea
fi explicat prin cauze secunde ce Îl excludeau.
Odată cu moartea Sa însă, omul – nefiind încă el însuşi dumezeibil,
prometeic – s-a îmbolnăvit de nostalgia infinitului şi a eternităţii, de
dorinţa de a căuta şi dărâma limitele, ca şi cum ar fi căutat de fapt (şi ar fi
sperat în) învierea lui Dumnezeu. Infinitul – cheia de boltă a civilizaţiei
occidentale după cum susţine O. Spengler – este doar consecinţa faptului că
instinctele omului au rămas creştine, chiar dacă inteligenta lui a devenit
treptat – începând cu Renaşterea şi chiar înainte de ea – atee (H.R.P.)
Modernitatea s-a instaurat nu printr-o completă noutate, ci prin negarea limitelor
în spaţialitatea şi temporalitatea deja existentă.
Cazul gândirii mistico-mitice: Câtă vreme revelaţia – modul de cunoaştere
propriu gândirii mistico-mitice – avea drept scop aflarea adevărului divin,
Dumnezeu, ca deţinător al acestui adevăr şi facilitator al aflării lui, a fost
limita revelaţiei, a gândirii mistico-mitice şi respectiv a libertăţii mitico-mistice.
Nu exista adevăr mai presus de Dumnezeu, (nici chiar afirmarea ontologica a Sa),
astfel încât El singur reglementa lumea şi dicta limita ei epistemologică,
chiar şi dincolo de eşecul logicii.
Cazul gândirii afective: Dumnezeu a fost iniţiatorul şi promotorul
gândirii afective şi totodată un referenţial al iubirii în general. Nimic nu
putea depăşi dragostea pentru El (şi eram îndemnaţi să-l iubim, pentru ca El
îşi revendica iubirea din lume) şi, cu atât mai mult, dragostea pe care El o
revărsa în lume. În fond, religia creştină a fost triumful gândirii
mitico-mistice, amestecată în doze egale cu gândirea afectivă. Odată cu moartea
lui Dumnezeu (Gott is tot!) în modernitate aceste moduri de gândire şi de cunoaștere
şi libertățile aferente lor s-au stins
treptat (sau şi-au restrâns aria de aplicabilitate).
Cazul gândirii creatoare: Până în modernitate, vanitatea creatore
a omului a avut drept limită viul (crearea ex-nihilo a vieţii), adică
realizarea supremă a lui Dumnezeu şi nimeni – niciun om prometeic – nu şi-a pus
problema să o încalce. Cum ipoteza existentei divine a fost alungată
încet-încet din gândirea raţională, şi gândirea creatoare şi-a pierdut
respectul faţa de divin şi odată cu respectul, orice limită.)
Astfel, o ieșire înainte din modernitate –
daca ne-o dorim! – nu se poate face decât prin (re)instaurarea unor limite.
(Desigur ar mai exista şi posibilitatea ieşirii din modernitate prin întoarcere
– ieșirea înapoi - adică prin reînvierea
unui Dumnezeu, dar şi în acest caz primul edict al (nou)lui Dumnezeu ar fi instaurarea
unor limite). Ce formă ar trebui să aibă limitele în şi după modernitate? Cum
pot fi ele impuse? Nu printr-un exces de legislaţie, nu prin negarea unui alt
principiu fondator al modernităţii – libertatea, ci prin antrenarea facultăţii
discernământului. Trebuie să se înţeleagă utilitatea unor graniţe (în orice
dimensiune a spiritului şi a materiei şi în cadrul oricărei modalităţi de gândire),
iar discernământul trebuie să le ridice.
Pentru o înțelegere mai exacta a beneficiilor limitării
(şi a legăturii acesteia cu libertatea) să încercam o incursiune succintă şi pragmatică
(din perspective raţionale) în sfera realităţilor fizice, economice, politice,
sociale şi culturale pentru a găsi argumente în sprijinul ideii enunţate.
Primul impact benefic şi prima lecţie a noţiunii
de limită vine dintr-un domeniu controversat: cel al fizicii. De parcă natura –
şi Dumnezeu! – ar fi ţinut să ne reamintească, încă de la începutul
modernităţii, faptul că logica ei – şi a Lui! – este una limitativă. În anul
1905, Albert Einstein îşi formula celebra lui teorie (restrânsă) a relativităţii,
teorie prin care postula ca viteza luminii nu poate fi sub nicio formă depăşită,
spre mirarea buimacă a întregii lumi. Deşi această limita introducea un grad
sporit de complexitate în ecuaţiile gravitaţiei, ea schimba profund modul în care
era înţeles spaţiul şi timpul, închidea fizica în ea însăşi şi o făcea coerentă
(cel puţin la nivel macro, pentru cazul specific al gravitaţiei). Iar acesta nu
a fost decât primul pas. Pe parcursul întregii evoluţii a fizicii moderne (ce a
urmărit analiza celorlalte 3 forţe esenţiale: interacţiunea slabă, interacţiunea
tare şi electromagnetismul) s-a încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, eliminarea
infiniţilor din complicatele formule ce le descriau. Ajunşi – în sfârşit – la ultima
frontiera a materiei, analizând particulele ce o compun, specialiştii au ales
din nou limita. S-au impus modelele de fizici cu particule esenţiale ce au cel
puţin o dimensiune: aşa numitele corzi vibrânde, tocmai pentru că astfel se
putea ieşi în mod elegant (Universul Elegant) din cercul vicios al infiniţilor
mici.
Cum toate astea, deşi lecţiile lui Einstein – profetul
şi teoreticianul modernităţii! – despre relativitate şi temporalitate
(fuziunea spaţiului cu timpul) s-au răspândit în toate direcţiile, devenind
unele dintre principiile fondatoare ale modernităţii, lecţia limitării nu a
fost învăţată. Nici în economie, nici în cultură, nici în societate şi nici
în politică.
Cel mai acut se simte nevoia de limită în economie.
Nu negăm validitatea legilor ce guvernează economia de piaţă (cu toate că
ridicăm unele obiectii cu privire la noţiunea de proprietate), însă afirmăm că
ele se aseamănă – folosind exemplul fizicii ca metaforă – cu teoria mecanicii
newtoniene. (Pe undeva Marx cu al său „Capital” este un Newton al economiei).
Legile pieţei funcţionează – aşa cum au
fost ele gândite iniţial – pentru viteze – economice – mici, pentru cazul
proprietăţii de tip solid (nu lichid cum este cazul economiei actuale) şi pentru
un consum rezonabil. În modernitate legile pieţei trebuie reformate prin adăugarea
unui postulat limitativ – echivalent postulatul vitezei maxime a luminii –
pentru asigurarea unui mod de funcţionare normal şi perpetuu al economiei.
Economia nu poate creste la infinit, proprietăţile/averile nu pot creşte la
infinit, consumul nu poate creşte la infinit. Putem înţelege de ce s-a plecat
de la premiza că resursele sunt inepuizabile, că piaţa se poate auto-regla, iar
capitalul şi consumul pot creşte oricât de mult; din perspectiva epocii ele
păreau aproximări suficient de bune. Iată însă că acum ne confruntăm cu o criză
acută (şi cu o folosire iraţională) a resurselor, economia se conglomerează prin concentrarea –
gravitaţională – a averilor, iar consumul a scăpat de sub control în sus.
Cauzele şi efectele celor două mari cutremure economico-financiare din anii ’29
şi 2008 (atât cât sunt – şi pot fi ele – cunoscute) puteau fi înlăturate şi respectiv
minimizate prin introducerea limitării; de exemplu: limitarea producţiei
(explozive) în ‘29 – vezi teoria monetaristă – şi respectiv limitarea pieţei
derivativelor în 2008. Desigur, au existat (şi există în continuare) pretutindeni
încercări de controlare a pieţelor economico-financiare prin limitări, însă aceste
limitări aposteriorice prin legiferare nu erau (şi nu sunt) decât semne ale
disfuncţionalităţilor majore ale mecanismelor pieţei, dovezi că procesul supus
legiferării nu funcţiona (şi nu funcţionează) de la sine. Toate procesele
economice cu feedback pozitiv ce conduc la astfel de crize (şi la multe altele
de ordin socio-cultural) trebuie transformate în procese cu feedback negativ
prin impunerea unor limite maximale. Limita trebuie să intre aprioric în spiritul
pieţei. Soluţia nu poate fi una de tip socialist, unde, chiar dacă se propune
limitarea, limita este dată de capacităţile şi realizările celui mai slab
membru al societăţii, ci una în care limita este dată dimpotrivă de capacităţile
celui mai capabil membru al ei. Acest lucru ar asigura o entropie economică
crescută, necesară combustiei economice, prin păstrarea competitivităţii, dar
în acelaşi timp nu ar permite ca presiunea economica să crească peste un punct
critic de suportabilitate socială şi de sustenabilitate.
Adevărata sursă răului nu poate fi însă decât politica.
Din visele ei despre libertate şi egalitate stârnite de opresiune şi de abuzul
social ne-am trezit direct în zorii modernităţii
(cu tot ce a însemnat ea din punct de vedere economic, social, cultural, etc…).
Pentru a confirma aceste vise şi pentru ca ele să poată fi transformate în realitate,
au fost puse sub semnul întrebării (sau au fost măturate pur şi simplu din
calea ei) orice limite. Şi asta fiindcă libertatea (şi egalitatea) sunt
principii care se verifică prin dărâmarea unor limite şi nu posedă din naştere
nicio regulă, fiecare din ele putând spori la infinit. (Aceasta ultimă afirmaţie
îşi poate găsi punct de sprijin în presupoziţia raţionamentului lui Platon din
Philebos conform căreia oriunde există devenire nu poate fi formulată o limită naturala
a conceptelor care se referă la ea) (HRP – Omul recent). H.R.P. trăgea
următoarea concluzie: esenţa principiului politic tradiţional este limitarea
(datoria); esenţa principiului modern este nelimitarea. Şi totuşi unde se ascunde
Răul? Rău nu este Răul în sine, ci faptul că într-un astfel de scenariu modern,
nimic nu ne poate apăra de proliferarea Răului daca el ajunge printr-o formă
sau alta în mâna majorităţii; puterea sa – validată de majoritate – poate creşte
sigur către infinit şi nu cred că este o axiomă imposibilitatea poporului –
majorităţii – de a-şi face rău sieşi. Asta pe deoparte; pe de alta parte, prea
multă libertate necontrolată conduce la o inflaţie galopantă de libertate, la
scăderea valorii libertăţii în cultura modernă, la tranzacţionarea ei (cu statul)
pentru fericire, siguranţă, bunăstare, dragoste, etc… şi – drept consecinţă –
la creşterea monstruoasă a puterii statului modern – premizele unui rău
totalitar (HRP, pag 167 – Omul recent). Cumpăna dintre societate şi stat –
politica – se va dezechilibra complet (şi nelimitat) odată cu deteriorarea
noţiunilor de libertate (şi de egalitate) în sensul creşterii lor oricât de mult,
ca un cancer. Deja ne pierdem egalitatea.
Deja ne pierdem libertatea în numele libertăţii. Deşi trăim în ea, deşi vorbim despre ea cu
pasiune, nu o mai înţelegem decât la modul pasiv (libertatea slabă), ca pe o
tribună de enunţat opinii pentru care doar noi suntem limite (iar noi suntem
obişnuiţi să cedăm în cele din urma în faţa majorităţii sau a forţei statului).
Răul – mult mai viguros mai seducător decât Binele – pândeşte din umbră, (fără
a putea spera să-l punem în vreo formă în slujba binelui). (Răul apare uneori
deghizat în prostie: prostia politică). Pentru a ne putea asigura
supravieţuirea suntem nevoiţi să introducem un paradox (pentru a putea înlătura
alt paradox): limitarea libertăţii însăşi. Limitarea libertăţii prin asimilarea
noțiunilor de adevăr şi de bine – individual, dar şi comun - (pentru ca
libertatea să fie utilă – utilul ca limită a libertăţii) şi prin exersarea şi exercitarea
deciziei (limitarea libertăţii de discernământ) (pentru a aduce libertatea în sfera conștiinței şi
pentru afirmarea identităţii personale a indivizilor). Limitarea libertăţii
chiar şi artificial (în numele respectului, cumpătării şi stabilităţii),
(poziţie ce poate să cadă fără a diminua forţa argumentului). Limitarea
libertăţii în special şi a altor principii ce sprijină ideologiile politice
moderne în general.
Nici cultura nu stă mai
bine. În cultură răul modern s-a insinuat pe filiera economică (deşi se trage
din acelaşi filon politic). Toate manifestările culturale (şi chiar gândirea de
tip creativ) s-au molipsit de mercantilism, iar judecăţile de valoare au trecut
în sfera competiţională, în sfera temporalităţii şi a modei (a noului). S-a
uitat complet că oricât de progresiste sunt ideile pieţei libere, celelalte
dimensiuni ale omului (dimensiunea socială, culturală, politică,…) nu pot fi
proiectate complet în dimensiunea economică şi nici măsurate cu metrul
economic. Singura direcţie a fost înainte, fără continuitate sau ataşament faţă
de trecut. Era de aşteptat ca în direcţia înnoitoare pe care a pornit, cultura
să iasă la un moment dat din definiţiile ei vechi şi să treacă în cea a
inutilului, nemaiavând alte zone de explorat, şi în cea a individualităţii.
Odată însă intrată aici, cultura va deveni inevitabil inutilă (şi la fel de
infinită ca inutilul – doar utilul este mărginit!), dar şi individuală/relativă
(şi la fel de infinita ca posibilităţile ei de instanţiere în indivizi cu
viziuni tot mai divergente). Cultura are nevoie de limite maximale şi
minimale. Maximale pentru a fi utilă – un acelaşi tip de paradox întâlnit
în cazul libertăţii – şi minimale pentru că în cele din urmă cultura este
oglinda unei culturi (cultura ca produs al unei grupări umane, expresie a
nevoii de comunicare pe sine şi relaţionare în contextul conştientizării
apartenenţei la un grup) şi nu se poate restrânge la un singur individ.
Desigur cultura nu are nevoie de limitele anterioare – limitele lui Dumnezeu –
ci de o serie de (alte) limite intrinseci, mai laxe, date de principiile în slujba
cărora cultura se (va) pune şi prin care se defineşte/se va defini. Cultura nu
se poate defini prin ea însăşi; ar cădea în capcana autoreferenţialităţii
inutile şi infinite şi în capcana timpului. Nu vrem nici noi să cădem în capcana
încercării vanitoase de a o defini şi de aceea nu precizam decât ceea ce ea nu
este. Ar fi însă de ajuns să stabilim
faptul că este mărginită, chiar dacă nu ştim exact unde şi/sau care îi sunt
marginile, pentru a-i reda prestigiul. Şi
asta nu e tot. Arta (partea activă şi creativă a culturii) a beneficiat întotdeauna
(involuntar sau nu) şi de pe urma avansului tehnic (ce ţine de meşteşug/specializare)
şi de pe urma avansului ştiinţei şi tehnicii (ce ţine ce civilizaţie). Fie că
este vorba de materiale noi şi instrumente mai performante sau moduri de
execuţie influenţate de acestea (vezi exemplul muzici şi al picturi) arta nici în preamodernitate nu a fost doar
pură inspiraţie. Acum însă lipsa limitelor o lasă fără apărarea în faţa
tehnicităţii. Omul nu se mai apropie de tehnică dinspre artă, ci invers;
tehnica este fie justificată prin artă (ex: tehnicitatea exacerbată a violoniştilor
şi pianiştilor moderni), fie negată în numele artei (ex: pictura abstractă şi cea
naivă). Tehnica a devenit într-un sens locomotiva artei şi arta urmând-o este
gata-gata să sară de pe sine pentru ca viteza tehnici este înspăimântătoare în modernitate;
iar în alt sens a fost complet abandonată, pentru ca arta să poată explora (şi
valorifica) şi kitch-ul şi amatorismul.
Bineînțeles, socialul
resimte direct toate agitațiile politicului, ale economicului, ale finanțelor şi ale culturii.
Lui îi revine rezolvarea nemijlocită a celei mai grele probleme: problema
justiţiei sociale. Am vorbit mai devreme despre egalitate şi despre lipsa ei de
limită, însă egalitatea este, dacă o privim cu atenţie, doar soluţia (sau una
dintre soluţiile) problemei. Chiar dacă o asimilăm corect (în sens capitalist: de
egalitate la start, nu egalitate la finish), ea este nelimitată ca esenţă (după
cum am afirmat) şi limitată ca efect. Nu are niciun sens să ne propunem să o
limitam. Poate că mai bine ar fi să îi analizăm şi să îi limitam cauzele. Iată
ce scrie Nietzsche (via H.R.P.): „Resentimentul a devenit baza oricărei morale
publice recepte. Orice inegalitate este interpretată ca o nedreptate. Orice
calificare este resimţită şi reclamată ca o discriminare. Orice judecată – o
afirmaţie de putere. Orice diferenţă – o incitaţie la asuprire.” Înţelegem
astfel că egalitatea este cerută dintr-un sentiment de inferioritate şi de
umilinţă resimţit de omul modern în mijlocul modernităţii sale. Privit (cu milă
şi duioşie) din acest punct de vedere, omul modern este Omul Căzut. (Nu Omul
Păcătos, pentru ca Omul Păcătos are totuşi o conştiinţă a propriului
păcat, iar sistemul lui de referinţa este Dumnezeu). Omul Căzut este
omul care se raportează continuu la cei din jurul său. Daca vom reuşi sa
eradicam (sau măcar să limităm) sentimentul subiectiv şi totodată pozitiv de
umilinţă (şi poate şi pe cel negativ de invidie) pe care această raportare o
trezeşte în el, vom realiza pasul corect şi decisiv înspre o egalitate absolută
şi respectiv către o justiţie socială absolută. Se poate observa că
umilinţa (de tip social) este corelată în mod direct cu (a) puterea politică
abuzivă şi arbitrară, (b) cu orizontul libertăţii (ce întretaie
propriul orizont al libertăţii), (c) cu bunăstarea economico-finaciară
(obţinută prin moşteniri, prin speculaţii, prin furt, etc…) şi respectiv (d) cu
rezultatele culturii agresive – plina de tehnicitate şi diletantism - a celorlalţi
membrii ai grupului social. Cu ceea ce este rău şi nelimitat în politică,
economie, finanţe, cultură. În concluzie odată cu limitarea acestora (în condiţiile
propuse mai sus) se limitează şi nivelul de umilinţă pe care îl poate resimţi
un membru al societăţii. Iată premisa justiţiei sociale!
Ar mai fi şi alte direcţii secundare unde
limitele ar putea restabili ordinea şi echilibrul, însă toate pot fi în cele
din urmă reduse la cele discutate anterior, astfel încât mă opresc aici. Nu
sunt necesare concluzii generale. Adaug doar că ne este mult mai uşor să trasăm
limite în condiţiile în care am contemplat cu spaimă infinitul faustian şi ne-am
închipuit propria noastră cădere nesfârşită în el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu