marți, 3 septembrie 2013

Fragmente Jurnal XXXI - Libertatea tare şi libertatea slabă


Problema libertăţii, cu toate faţetele ei, a condus nu numai individul (şi culturile cărora acesta a fost arondat sau la care a aderat de bună voie), ci şi instituţiilor civilizaţiei în modernitate. Să privim în jur! Instituţia credinţei a fost zguduită de strigătul revoltat al lui Nietzsche, iar raţiunea – până de curând ce puţin – a căutat apoi limitele (legile) naturii (sau – în context cultural - ale spaţialităţii) creând un cult alternativ al ştiinţei. (Două repere : Charles Darwin: Originea Speciilor în 1859 şi Nietzsche: Ştiinţa voioasă în 1882). Instituţia administraţiei (inspirată, animată şi organizată de politic) a răspuns în modul cel mai direct provocării ideii de libertate: s-a făcut pasul spre democraţie, spre o reprezentare a majorităţii ceea ce a facilitat – cel puţin în teorie - libertăţi pentru majoritate. Şi în cadrul instituţiei apărării restructurarea a fost evidentă în spiritul libertăţii (deşi structura ierarhică strictă s-a păstrat): armata/poliţia au devenit nu numai instrumentele eliberatoare ale naţiunilor şi garantele libertăţii lor (şi acum ale civilizaţiei însăşi), ci şi purtătoarele stindardului libertăţii în afara civilizaţiei. Nici instituţia pieţei nu a rămas în urmă: capitalismul şi socialismul ca modele economice au răspuns mai degrabă necesităţii de libertate (decât nevoii de bunăstare şi progres): libertatea în piaţă (principiul autoreglant al pieţei) în cazul capitalismului şi respectiv eliberarea individului de problema şi stresul pieţei, în cazul socialismului. În urma lor, instituţia învăţământului (dependentă de toate celelalte) a promovat în structurile ei libertatea şi a răspândit idea de libertate. Totuşi paradoxul libertăţii face ca întreaga civilizaţie occidentală să poată funcţiona în spiritul libertăţii şi al modernităţii doar cu preţul sacrificării libertăţii. Nu a libertăţii de bază, ci a libertăţii de discernământ. E un subtil compromis. Toate instituţiile civilizaţiiei – menţionate mai sus – concură de fapt la limitarea libertăţilor. Instituţia credinţei (cea modernă, bazată pe ştiinţă, nu cea veche – bazată pe religie), a obstrucţionat gândirea mistică-mitică şi respectiv a eliminat opţiunea libertăţii mistice. Libertatea raţiunii, cea care ar fi trebuit să-i ia locul se atrofiază şi ea odată cu sedimentarea unor legi (umane şi naturale) ce devin fundamentele noii instituţii a credinţei – credinţa în ştiinţă şi tehnică. Instituţia  administraţiei este chemată să impună egalitatea cu forţa – prin reducerea libertăţilor, câtă vreme orice inegalitate este resimţită de moderni ca fiind o nedreptate, democraţia are nevoie de relaţii verticale pentru a se susţine, iar majoritatea poate exercita o tiranie la fel de opresivă şi de arbitrară ca oricare alta concentrată în mâna unei singure persoane. Libertatea de bază (excesivă) este o iluzie nocivă câtă vreme se renunţă la libertatea de discernământ pentru siguranţă, pentru sănătate, pentru dragoste, pentru fericire chiar, la îndemnul instituţiei administrative. În cazul instituţiei apărării lucrurile sunt şi mai evidente. Se conservă nu starea de libertate a unei naţiuni (sau a unei majorităţi), ci status-quo-ul decis de instituţia administrativă: legile şi faţa internă a graniţelor. Tot de instituţia apărării ţine şi mecanismul punitiv, ce implică deseori suprimarea libertăţii individului. Însă nu libertatea de a greşi ar trebui combătută (prin masuri proactive – legi şi măsuri reactive – prin pedepse), ci incapacitatea de a discerne între bine şi rău. H.R.P. susţine în mod corect că sursa greşelii nu este liberul arbitru, ci absenţa ori distorsionarea discernământului. Se ajunge astfel la situaţia aberantă în care, în mod programatic ţi se anihilează sau ţi se anesteziază discernământul (şi respectiv şi se restrânge libertatea de discernământ), iar apoi eşti pedepsit pentru lipsa lui prin restrângerea libertăţilor de bază. Drama modernităţii este tocmai lipsa discernământului, lipsa unei metodologii coerente de recunoaştere a opţiunilor, de cântărire a lor şi, în final, de decizie. Iar rolul cel mai distructiv în aceasta privinţă îi aparţine instituţiei învăţământului, pentru că formarea tineretului se face de cele mai multe ori cu metode învechite, în spiritul prezentului (al modernităţii), pentru un viitor pe care nu îl putem încă citi. Trecem peste faptul că instituţia învăţământului este în acelaşi timp şi un instrument de programare (multi)culturala, de la care tineretul nu se poate sustrage. Ne limităm la viziunea despre libertate pe care această instituţie o inoculează tinerilor. Instituţia învăţământului se comportă ca şi cum ecuaţia „Înzestrare (fizică, mentală, sufletească) + studiu + experienţă + muncă = recunoaştere + bani” ar funcţiona în oricare dintre cele două versiuni de organizare socială, economică şi politică: capitalism şi socialism, după cum anunţă ideologia. Şi ca şi cum acesta ecuaţie-reţetă, acest drum este la îndemâna tuturor. În realitate tinerii ajung să recunoască opţiunile (libertatea de bază), însă nu recunosc modelele de a ajunge la acele opţiuni. Instituţia învăţământului pregăteşte individul pentru o alegere care nu există în realitate, ceea ce conduce la frustrări şi la alterarea discernământului (şi a libertăţii de discernământ). Mai mult, devine evident că: în cazul socialismului ca model economic omul va deplânge întotdeauna absenţa opţiunilor pieţei, cu tot riscul ce îl implica şi va considera, pe bună dreptate, că nu este liber, iar în cazul capitalismului omul va deveni captiv al instituţiilor financiare, al multinaţionalelor (şi al culturii lor), al informaţiei, sacrificându-şi discernământul pentru aş păstra libertăţile de bază (şi fericirea) („Aleg (sic!) să-mi doresc să posed lucruri de care am mai mult sau mai puţin nevoie!”)… Descoperim astfel că generoasa idee de libertate născută din opresiune, acel dor de libertate ce provine din adâncul veacurilor, libertatea tare, libertatea ce aduce după sine modernitatea se transformă, în modernitate, prin inflaţie, prin filtrul slăbiciunii modernilor şi prin însuşi procesul modern de îmbătrânire, în libertatea slabă, într-o idee desuetă ce nu mai poate susţine şi justifica civilizaţia occidentală. De ce libertatea tare şi libertatea slabă? Pentru că profilul celor ce au dat naştere libertăţii este unul de titan (de om prometeic), pentru că libertatea s-a născut, dintr-o pornire umanitară, din forţa unei gândiri leonine, pe când acum ea se adresează unor hiene sătule, prea leneşe pentru a vedea că la un pas de unde zac întinse începe gardul, pentru că ea ajunge acum să acopere o toleranţă laşă, pentru ca nu mai este libertate ci doar un simulacru de libertate.   


Niciun comentariu: