Omul recent de Horia-Roman Patapievici

https://monoskop.org/images/d/dc/Patapievici_Roman_Horia_Omul_recent_2001.pdf

Jason Mraz

Plane

Mr. Curiosity

I'm Yours Lyrics

I Won't Give Up

Life Is Wonderful

Lucky

Fragmente Jurnal XXXIII – Ieşirea din modernitate

Ieşirea din modernitate se poate realiza în 4 feluri:

- în sus - evolutiv – prin apariţia anunţată a oamenilor dedalici [Deus exmachina (Omul dedalian)] şi a oamenilor prometeici [XVI]. [XVII]

- înainte – limitativ – prin adoptarea unui postulat al limitării principiilor modernității [XXXII].

- înapoi – religios – prin reînvierea lui Dumnezeu sau prin negarea afirmaţiei nietzscheene „Gott ist tot!” [XXI].

- în jos – prin esenţialism – prin reîntoarcerea la esenţe, prin ieşirea din temporalitate [XIX].

Fragmente Jurnal XXXII – Despre limită

Indiferent de forma de gândire, de cunoaştere şi de libertate la care ne-am referi (mitico-mistică, raţională, sensibilă, a creaţiei sau afectivă), în premodernism, Dumnezeu a fost limita lumii (a spaţialităţii şi a temporalităţii) şi în acelaşi timp a lăsat în lume capacitatea de acceptare a acestei finitudini.

(Cazul gândirii raţionale/ştiinţifice şi cazul gândirii sensibile: în primul rând, prin acorporalitatea Sa, Dumnezeu a confiscat tot ceea ce se afla dincolo de spaţialitate, stabilindu-i astfel limitele; Dumnezeu începea acolo unde se sfârşea orizontul omului; necunoscutul (nevăzutul şi neatinsul) erau în logica existenţei divine o formulă transcendentală: Cerul, sfârşitul Pământului, subpământul, etc... În al doilea rând, Dumnezeu s-a afirmat ca fondator al Timpului la începutul creaţiei şi tot El i-a anunţat sfârşitul; Timpul Îi aparţinea chiar dacă prezentul putea fi explicat prin cauze secunde ce Îl excludeau.  Odată cu moartea Sa însă, omul – nefiind încă el însuşi dumezeibil, prometeic – s-a îmbolnăvit de nostalgia infinitului şi a eternităţii, de dorinţa de a căuta şi dărâma limitele, ca şi cum ar fi căutat de fapt (şi ar fi sperat în) învierea lui Dumnezeu. Infinitul – cheia de boltă a civilizaţiei occidentale după cum susţine O. Spengler – este doar consecinţa faptului că instinctele omului au rămas creştine, chiar dacă inteligenta lui a devenit treptat – începând cu Renaşterea şi chiar înainte de ea – atee (H.R.P.) Modernitatea s-a instaurat nu printr-o completă noutate, ci prin negarea limitelor în spaţialitatea şi temporalitatea deja existentă.

Cazul gândirii mistico-mitice: Câtă vreme revelaţia – modul de cunoaştere propriu gândirii mistico-mitice – avea drept scop aflarea adevărului divin, Dumnezeu, ca deţinător al acestui adevăr şi facilitator al aflării lui, a fost limita revelaţiei, a gândirii mistico-mitice şi respectiv a libertăţii mitico-mistice. Nu exista adevăr mai presus de Dumnezeu, (nici chiar afirmarea ontologica a Sa), astfel încât El singur reglementa lumea şi dicta limita ei epistemologică, chiar şi dincolo de eşecul logicii.

Cazul gândirii afective: Dumnezeu a fost iniţiatorul şi promotorul gândirii afective şi totodată un referenţial al iubirii în general. Nimic nu putea depăşi dragostea pentru El (şi eram îndemnaţi să-l iubim, pentru ca El îşi revendica iubirea din lume) şi, cu atât mai mult, dragostea pe care El o revărsa în lume. În fond, religia creştină a fost triumful gândirii mitico-mistice, amestecată în doze egale cu gândirea afectivă. Odată cu moartea lui Dumnezeu (Gott is tot!) în modernitate aceste moduri de gândire şi de cunoaștere şi libertățile aferente lor  s-au stins treptat (sau şi-au restrâns aria de aplicabilitate).

Cazul gândirii creatoare: Până în modernitate, vanitatea creatore a omului a avut drept limită viul (crearea ex-nihilo a vieţii), adică realizarea supremă a lui Dumnezeu şi nimeni – niciun om prometeic – nu şi-a pus problema să o încalce. Cum ipoteza existentei divine a fost alungată încet-încet din gândirea raţională, şi gândirea creatoare şi-a pierdut respectul faţa de divin şi odată cu respectul, orice limită.)

Astfel, o ieșire înainte din modernitate – daca ne-o dorim! – nu se poate face decât prin (re)instaurarea unor limite. (Desigur ar mai exista şi posibilitatea ieşirii din modernitate prin întoarcere – ieșirea înapoi -  adică prin reînvierea unui Dumnezeu, dar şi în acest caz primul edict al (nou)lui Dumnezeu ar fi instaurarea unor limite). Ce formă ar trebui să aibă limitele în şi după modernitate? Cum pot fi ele impuse? Nu printr-un exces de legislaţie, nu prin negarea unui alt principiu fondator al modernităţii – libertatea, ci prin antrenarea facultăţii discernământului. Trebuie să se înţeleagă utilitatea unor graniţe (în orice dimensiune a spiritului şi a materiei şi în cadrul oricărei modalităţi de gândire), iar discernământul trebuie să le ridice.

Pentru o înțelegere mai exacta a beneficiilor limitării (şi a legăturii acesteia cu libertatea) să încercam o incursiune succintă şi pragmatică (din perspective raţionale) în sfera realităţilor fizice, economice, politice, sociale şi culturale pentru a găsi argumente în sprijinul ideii enunţate.

Primul impact benefic şi prima lecţie a noţiunii de limită vine dintr-un domeniu controversat: cel al fizicii. De parcă natura – şi Dumnezeu! – ar fi ţinut să ne reamintească, încă de la începutul modernităţii, faptul că logica ei – şi a Lui! – este una limitativă. În anul 1905, Albert Einstein îşi formula celebra lui teorie (restrânsă) a relativităţii, teorie prin care postula ca viteza luminii nu poate fi sub nicio formă depăşită, spre mirarea buimacă a întregii lumi. Deşi această limita introducea un grad sporit de complexitate în ecuaţiile gravitaţiei, ea schimba profund modul în care era înţeles spaţiul şi timpul, închidea fizica în ea însăşi şi o făcea coerentă (cel puţin la nivel macro, pentru cazul specific al gravitaţiei). Iar acesta nu a fost decât primul pas. Pe parcursul întregii evoluţii a fizicii moderne (ce a urmărit analiza celorlalte 3 forţe esenţiale: interacţiunea slabă, interacţiunea tare şi electromagnetismul) s-a încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, eliminarea infiniţilor din complicatele formule ce le descriau. Ajunşi – în sfârşit – la ultima frontiera a materiei, analizând particulele ce o compun, specialiştii au ales din nou limita. S-au impus modelele de fizici cu particule esenţiale ce au cel puţin o dimensiune: aşa numitele corzi vibrânde, tocmai pentru că astfel se putea ieşi în mod elegant (Universul Elegant) din cercul vicios al infiniţilor mici.

Cum toate astea, deşi lecţiile lui Einstein – profetul şi teoreticianul modernităţii! – despre relativitate şi temporalitate (fuziunea spaţiului cu timpul) s-au răspândit în toate direcţiile, devenind unele dintre principiile fondatoare ale modernităţii, lecţia limitării nu a fost învăţată. Nici în economie, nici în cultură, nici în societate şi nici în politică.

Cel mai acut se simte nevoia de limită în economie. Nu negăm validitatea legilor ce guvernează economia de piaţă (cu toate că ridicăm unele obiectii cu privire la noţiunea de proprietate), însă afirmăm că ele se aseamănă – folosind exemplul fizicii ca metaforă – cu teoria mecanicii newtoniene. (Pe undeva Marx cu al său „Capital” este un Newton al economiei). Legile pieţei  funcţionează – aşa cum au fost ele gândite iniţial – pentru viteze – economice – mici, pentru cazul proprietăţii de tip solid (nu lichid cum este cazul economiei actuale) şi pentru un consum rezonabil. În modernitate legile pieţei trebuie reformate prin adăugarea unui postulat limitativ – echivalent postulatul vitezei maxime a luminii – pentru asigurarea unui mod de funcţionare normal şi perpetuu al economiei. Economia nu poate creste la infinit, proprietăţile/averile nu pot creşte la infinit, consumul nu poate creşte la infinit. Putem înţelege de ce s-a plecat de la premiza că resursele sunt inepuizabile, că piaţa se poate auto-regla, iar capitalul şi consumul pot creşte oricât de mult; din perspectiva epocii ele păreau aproximări suficient de bune. Iată însă că acum ne confruntăm cu o criză acută (şi cu o folosire iraţională) a resurselor,  economia se conglomerează prin concentrarea – gravitaţională – a averilor, iar consumul a scăpat de sub control în sus. Cauzele şi efectele celor două mari cutremure economico-financiare din anii ’29 şi 2008 (atât cât sunt – şi pot fi ele – cunoscute) puteau fi înlăturate şi respectiv minimizate prin introducerea limitării; de exemplu: limitarea producţiei (explozive) în ‘29 – vezi teoria monetaristă – şi respectiv limitarea pieţei derivativelor în 2008. Desigur, au existat (şi există în continuare) pretutindeni încercări de controlare a pieţelor economico-financiare prin limitări, însă aceste limitări aposteriorice prin legiferare nu erau (şi nu sunt) decât semne ale disfuncţionalităţilor majore ale mecanismelor pieţei, dovezi că procesul supus legiferării nu funcţiona (şi nu funcţionează) de la sine. Toate procesele economice cu feedback pozitiv ce conduc la astfel de crize (şi la multe altele de ordin socio-cultural) trebuie transformate în procese cu feedback negativ prin impunerea unor limite maximale. Limita trebuie să intre aprioric în spiritul pieţei. Soluţia nu poate fi una de tip socialist, unde, chiar dacă se propune limitarea, limita este dată de capacităţile şi realizările celui mai slab membru al societăţii, ci una în care limita este dată dimpotrivă de capacităţile celui mai capabil membru al ei. Acest lucru ar asigura o entropie economică crescută, necesară combustiei economice, prin păstrarea competitivităţii, dar în acelaşi timp nu ar permite ca presiunea economica să crească peste un punct critic de suportabilitate socială şi de sustenabilitate.

Adevărata sursă răului nu poate fi însă decât politica. Din visele ei despre libertate şi egalitate stârnite de opresiune şi de abuzul social ne-am  trezit direct în zorii modernităţii (cu tot ce a însemnat ea din punct de vedere economic, social, cultural, etc…). Pentru a confirma aceste vise şi pentru ca ele să poată fi transformate în realitate, au fost puse sub semnul întrebării (sau au fost măturate pur şi simplu din calea ei) orice limite. Şi asta fiindcă libertatea (şi egalitatea) sunt principii care se verifică prin dărâmarea unor limite şi nu posedă din naştere nicio regulă, fiecare din ele putând spori la infinit. (Aceasta ultimă afirmaţie îşi poate găsi punct de sprijin în presupoziţia raţionamentului lui Platon din Philebos conform căreia oriunde există devenire nu poate fi formulată o limită naturala a conceptelor care se referă la ea) (HRP – Omul recent). H.R.P. trăgea următoarea concluzie: esenţa principiului politic tradiţional este limitarea (datoria); esenţa principiului modern este nelimitarea. Şi totuşi unde se ascunde Răul? Rău nu este Răul în sine, ci faptul că într-un astfel de scenariu modern, nimic nu ne poate apăra de proliferarea Răului daca el ajunge printr-o formă sau alta în mâna majorităţii; puterea sa – validată de majoritate – poate creşte sigur către infinit şi nu cred că este o axiomă imposibilitatea poporului – majorităţii – de a-şi face rău sieşi. Asta pe deoparte; pe de alta parte, prea multă libertate necontrolată conduce la o inflaţie galopantă de libertate, la scăderea valorii libertăţii în cultura modernă, la tranzacţionarea ei (cu statul) pentru fericire, siguranţă, bunăstare, dragoste, etc… şi – drept consecinţă – la creşterea monstruoasă a puterii statului modern – premizele unui rău totalitar (HRP, pag 167 – Omul recent). Cumpăna dintre societate şi stat – politica – se va dezechilibra complet (şi nelimitat) odată cu deteriorarea noţiunilor de libertate (şi de egalitate) în sensul creşterii lor oricât de mult, ca un cancer. Deja ne pierdem egalitatea.  Deja ne pierdem libertatea în numele libertăţii.  Deşi trăim în ea, deşi vorbim despre ea cu pasiune, nu o mai înţelegem decât la modul pasiv (libertatea slabă), ca pe o tribună de enunţat opinii pentru care doar noi suntem limite (iar noi suntem obişnuiţi să cedăm în cele din urma în faţa majorităţii sau a forţei statului). Răul – mult mai viguros mai seducător decât Binele – pândeşte din umbră, (fără a putea spera să-l punem în vreo formă în slujba binelui). (Răul apare uneori deghizat în prostie: prostia politică). Pentru a ne putea asigura supravieţuirea suntem nevoiţi să introducem un paradox (pentru a putea înlătura alt paradox): limitarea libertăţii însăşi. Limitarea libertăţii prin asimilarea noțiunilor de adevăr şi de bine – individual, dar şi comun - (pentru ca libertatea să fie utilă – utilul ca limită a libertăţii) şi prin exersarea şi exercitarea deciziei (limitarea libertăţii de discernământ) (pentru  a aduce libertatea în sfera conștiinței şi pentru afirmarea identităţii personale a indivizilor). Limitarea libertăţii chiar şi artificial (în numele respectului, cumpătării şi stabilităţii), (poziţie ce poate să cadă fără a diminua forţa argumentului). Limitarea libertăţii în special şi a altor principii ce sprijină ideologiile politice moderne în general.

Nici cultura nu stă mai bine. În cultură răul modern s-a insinuat pe filiera economică (deşi se trage din acelaşi filon politic). Toate manifestările culturale (şi chiar gândirea de tip creativ) s-au molipsit de mercantilism, iar judecăţile de valoare au trecut în sfera competiţională, în sfera temporalităţii şi a modei (a noului). S-a uitat complet că oricât de progresiste sunt ideile pieţei libere, celelalte dimensiuni ale omului (dimensiunea socială, culturală, politică,…) nu pot fi proiectate complet în dimensiunea economică şi nici măsurate cu metrul economic. Singura direcţie a fost înainte, fără continuitate sau ataşament faţă de trecut. Era de aşteptat ca în direcţia înnoitoare pe care a pornit, cultura să iasă la un moment dat din definiţiile ei vechi şi să treacă în cea a inutilului, nemaiavând alte zone de explorat, şi în cea a individualităţii. Odată însă intrată aici, cultura va deveni inevitabil inutilă (şi la fel de infinită ca inutilul – doar utilul este mărginit!), dar şi individuală/relativă (şi la fel de infinita ca posibilităţile ei de instanţiere în indivizi cu viziuni tot mai divergente). Cultura are nevoie de limite maximale şi minimale. Maximale pentru a fi utilă – un acelaşi tip de paradox întâlnit în cazul libertăţii – şi minimale pentru că în cele din urmă cultura este oglinda unei culturi (cultura ca produs al unei grupări umane, expresie a nevoii de comunicare pe sine şi relaţionare în contextul conştientizării apartenenţei la un grup) şi nu se poate restrânge la un singur individ. Desigur cultura nu are nevoie de limitele anterioare – limitele lui Dumnezeu – ci de o serie de (alte) limite intrinseci, mai laxe, date de principiile în slujba cărora cultura se (va) pune şi prin care se defineşte/se va defini. Cultura nu se poate defini prin ea însăşi; ar cădea în capcana autoreferenţialităţii inutile şi infinite şi în capcana timpului. Nu vrem nici noi să cădem în capcana încercării vanitoase de a o defini şi de aceea nu precizam decât ceea ce ea nu este. Ar fi  însă de ajuns să stabilim faptul că este mărginită, chiar dacă nu ştim exact unde şi/sau care îi sunt marginile, pentru a-i reda  prestigiul. Şi asta nu e tot. Arta (partea activă şi creativă a culturii) a beneficiat întotdeauna (involuntar sau nu) şi de pe urma avansului tehnic (ce ţine de meşteşug/specializare) şi de pe urma avansului ştiinţei şi tehnicii (ce ţine ce civilizaţie). Fie că este vorba de materiale noi şi instrumente mai performante sau moduri de execuţie influenţate de acestea (vezi exemplul muzici şi al picturi)  arta nici în preamodernitate nu a fost doar pură inspiraţie. Acum însă lipsa limitelor o lasă fără apărarea în faţa tehnicităţii. Omul nu se mai apropie de tehnică dinspre artă, ci invers; tehnica este fie justificată prin artă (ex: tehnicitatea exacerbată a violoniştilor şi pianiştilor moderni), fie negată în numele artei (ex: pictura abstractă şi cea naivă). Tehnica a devenit într-un sens locomotiva artei şi arta urmând-o este gata-gata să sară de pe sine pentru ca viteza tehnici este înspăimântătoare în modernitate; iar în alt sens a fost complet abandonată, pentru ca arta să poată explora (şi valorifica) şi kitch-ul şi amatorismul.

Bineînțeles, socialul resimte direct toate agitațiile politicului, ale  economicului, ale finanțelor şi ale culturii. Lui îi revine rezolvarea nemijlocită a celei mai grele probleme: problema justiţiei sociale. Am vorbit mai devreme despre egalitate şi despre lipsa ei de limită, însă egalitatea este, dacă o privim cu atenţie, doar soluţia (sau una dintre soluţiile) problemei. Chiar dacă o asimilăm corect (în sens capitalist: de egalitate la start, nu egalitate la finish), ea este nelimitată ca esenţă (după cum am afirmat) şi limitată ca efect. Nu are niciun sens să ne propunem să o limitam. Poate că mai bine ar fi să îi analizăm şi să îi limitam cauzele. Iată ce scrie Nietzsche (via H.R.P.): „Resentimentul a devenit baza oricărei morale publice recepte. Orice inegalitate este interpretată ca o nedreptate. Orice calificare este resimţită şi reclamată ca o discriminare. Orice judecată – o afirmaţie de putere. Orice diferenţă – o incitaţie la asuprire.” Înţelegem astfel că egalitatea este cerută dintr-un sentiment de inferioritate şi de umilinţă resimţit de omul modern în mijlocul modernităţii sale. Privit (cu milă şi duioşie) din acest punct de vedere, omul modern este Omul Căzut. (Nu Omul Păcătos, pentru ca Omul Păcătos are totuşi o conştiinţă a propriului păcat, iar sistemul lui de referinţa este Dumnezeu). Omul Căzut este omul care se raportează continuu la cei din jurul său. Daca vom reuşi sa eradicam (sau măcar să limităm) sentimentul subiectiv şi totodată pozitiv de umilinţă (şi poate şi pe cel negativ de invidie) pe care această raportare o trezeşte în el, vom realiza pasul corect şi decisiv înspre o egalitate absolută şi respectiv către o justiţie socială absolută. Se poate observa că umilinţa (de tip social) este corelată în mod direct cu (a) puterea politică abuzivă şi arbitrară, (b) cu orizontul libertăţii (ce întretaie propriul orizont al libertăţii), (c) cu bunăstarea economico-finaciară (obţinută prin moşteniri, prin speculaţii, prin furt, etc…) şi respectiv (d) cu rezultatele culturii agresive – plina de tehnicitate şi diletantism - a celorlalţi membrii ai grupului social. Cu ceea ce este rău şi nelimitat în politică, economie, finanţe, cultură. În concluzie odată cu limitarea acestora (în condiţiile propuse mai sus) se limitează şi nivelul de umilinţă pe care îl poate resimţi un membru al societăţii. Iată premisa justiţiei sociale!

Ar mai fi şi alte direcţii secundare unde limitele ar putea restabili ordinea şi echilibrul, însă toate pot fi în cele din urmă reduse la cele discutate anterior, astfel încât mă opresc aici. Nu sunt necesare concluzii generale. Adaug doar că ne este mult mai uşor să trasăm limite în condiţiile în care am contemplat cu spaimă infinitul faustian şi ne-am închipuit propria noastră cădere nesfârşită în el. 

Muzică românească

Vreau să fii lângă mine - Roxana Popescu




Ce Mult Te-am Iubit - Ileana Sipoteanu




De-ar fi sa vii - Mihaela Runceanu




Ai venit prea târziu - Ileana Sipoteanu

Jewel - Foolish Games

Fragmente Jurnal XXXI - Libertatea tare şi libertatea slabă

Problema libertăţii, cu toate faţetele ei, a condus nu numai individul (şi culturile cărora acesta a fost arondat sau la care a aderat de bună voie), ci şi instituţiilor civilizaţiei în modernitate. Să privim în jur! Instituţia credinţei a fost zguduită de strigătul revoltat al lui Nietzsche, iar raţiunea – până de curând ce puţin – a căutat apoi limitele (legile) naturii (sau – în context cultural - ale spaţialităţii) creând un cult alternativ al ştiinţei. (Două repere : Charles Darwin: Originea Speciilor în 1859 şi Nietzsche: Ştiinţa voioasă în 1882). Instituţia administraţiei (inspirată, animată şi organizată de politic) a răspuns în modul cel mai direct provocării ideii de libertate: s-a făcut pasul spre democraţie, spre o reprezentare a majorităţii ceea ce a facilitat – cel puţin în teorie - libertăţi pentru majoritate. Şi în cadrul instituţiei apărării restructurarea a fost evidentă în spiritul libertăţii (deşi structura ierarhică strictă s-a păstrat): armata/poliţia au devenit nu numai instrumentele eliberatoare ale naţiunilor şi garantele libertăţii lor (şi acum ale civilizaţiei însăşi), ci şi purtătoarele stindardului libertăţii în afara civilizaţiei. Nici instituţia pieţei nu a rămas în urmă: capitalismul şi socialismul ca modele economice au răspuns mai degrabă necesităţii de libertate (decât nevoii de bunăstare şi progres): libertatea în piaţă (principiul autoreglant al pieţei) în cazul capitalismului şi respectiv eliberarea individului de problema şi stresul pieţei, în cazul socialismului. În urma lor, instituţia învăţământului (dependentă de toate celelalte) a promovat în structurile ei libertatea şi a răspândit idea de libertate. Totuşi paradoxul libertăţii face ca întreaga civilizaţie occidentală să poată funcţiona în spiritul libertăţii şi al modernităţii doar cu preţul sacrificării libertăţii. Nu a libertăţii de bază, ci a libertăţii de discernământ. E un subtil compromis. Toate instituţiile civilizaţiiei – menţionate mai sus – concură de fapt la limitarea libertăţilor. Instituţia credinţei (cea modernă, bazată pe ştiinţă, nu cea veche – bazată pe religie), a obstrucţionat gândirea mistică-mitică şi respectiv a eliminat opţiunea libertăţii mistice. Libertatea raţiunii, cea care ar fi trebuit să-i ia locul se atrofiază şi ea odată cu sedimentarea unor legi (umane şi naturale) ce devin fundamentele noii instituţii a credinţei – credinţa în ştiinţă şi tehnică. Instituţia  administraţiei este chemată să impună egalitatea cu forţa – prin reducerea libertăţilor, câtă vreme orice inegalitate este resimţită de moderni ca fiind o nedreptate, democraţia are nevoie de relaţii verticale pentru a se susţine, iar majoritatea poate exercita o tiranie la fel de opresivă şi de arbitrară ca oricare alta concentrată în mâna unei singure persoane. Libertatea de bază (excesivă) este o iluzie nocivă câtă vreme se renunţă la libertatea de discernământ pentru siguranţă, pentru sănătate, pentru dragoste, pentru fericire chiar, la îndemnul instituţiei administrative. În cazul instituţiei apărării lucrurile sunt şi mai evidente. Se conservă nu starea de libertate a unei naţiuni (sau a unei majorităţi), ci status-quo-ul decis de instituţia administrativă: legile şi faţa internă a graniţelor. Tot de instituţia apărării ţine şi mecanismul punitiv, ce implică deseori suprimarea libertăţii individului. Însă nu libertatea de a greşi ar trebui combătută (prin masuri proactive – legi şi măsuri reactive – prin pedepse), ci incapacitatea de a discerne între bine şi rău. H.R.P. susţine în mod corect că sursa greşelii nu este liberul arbitru, ci absenţa ori distorsionarea discernământului. Se ajunge astfel la situaţia aberantă în care, în mod programatic ţi se anihilează sau ţi se anesteziază discernământul (şi respectiv şi se restrânge libertatea de discernământ), iar apoi eşti pedepsit pentru lipsa lui prin restrângerea libertăţilor de bază. Drama modernităţii este tocmai lipsa discernământului, lipsa unei metodologii coerente de recunoaştere a opţiunilor, de cântărire a lor şi, în final, de decizie. Iar rolul cel mai distructiv în aceasta privinţă îi aparţine instituţiei învăţământului, pentru că formarea tineretului se face de cele mai multe ori cu metode învechite, în spiritul prezentului (al modernităţii), pentru un viitor pe care nu îl putem încă citi. Trecem peste faptul că instituţia învăţământului este în acelaşi timp şi un instrument de programare (multi)culturala, de la care tineretul nu se poate sustrage. Ne limităm la viziunea despre libertate pe care această instituţie o inoculează tinerilor. Instituţia învăţământului se comportă ca şi cum ecuaţia „Înzestrare (fizică, mentală, sufletească) + studiu + experienţă + muncă = recunoaştere + bani” ar funcţiona în oricare dintre cele două versiuni de organizare socială, economică şi politică: capitalism şi socialism, după cum anunţă ideologia. Şi ca şi cum acesta ecuaţie-reţetă, acest drum este la îndemâna tuturor. În realitate tinerii ajung să recunoască opţiunile (libertatea de bază), însă nu recunosc modelele de a ajunge la acele opţiuni. Instituţia învăţământului pregăteşte individul pentru o alegere care nu există în realitate, ceea ce conduce la frustrări şi la alterarea discernământului (şi a libertăţii de discernământ). Mai mult, devine evident că: în cazul socialismului ca model economic omul va deplânge întotdeauna absenţa opţiunilor pieţei, cu tot riscul ce îl implica şi va considera, pe bună dreptate, că nu este liber, iar în cazul capitalismului omul va deveni captiv al instituţiilor financiare, al multinaţionalelor (şi al culturii lor), al informaţiei, sacrificându-şi discernământul pentru aş păstra libertăţile de bază (şi fericirea) („Aleg (sic!) să-mi doresc să posed lucruri de care am mai mult sau mai puţin nevoie!”)… Descoperim astfel că generoasa idee de libertate născută din opresiune, acel dor de libertate ce provine din adâncul veacurilor, libertatea tare, libertatea ce aduce după sine modernitatea se transformă, în modernitate, prin inflaţie, prin filtrul slăbiciunii modernilor şi prin însuşi procesul modern de îmbătrânire, în libertatea slabă, într-o idee desuetă ce nu mai poate susţine şi justifica civilizaţia occidentală. De ce libertatea tare şi libertatea slabă? Pentru că profilul celor ce au dat naştere libertăţii este unul de titan (de om prometeic), pentru că libertatea s-a născut, dintr-o pornire umanitară, din forţa unei gândiri leonine, pe când acum ea se adresează unor hiene sătule, prea leneşe pentru a vedea că la un pas de unde zac întinse începe gardul, pentru că ea ajunge acum să acopere o toleranţă laşă, pentru ca nu mai este libertate ci doar un simulacru de libertate.