luni, 12 august 2013

Fragmente Jurnal XXVIII – Despre idealul in dragoste. Iubirea minus şi Iubirea plus

Idealul în dragoste este apanajul persoanelor lipsite de imaginaţie şi al celor incapabile să înţeleagă natura umană.

Am să dezvolt mai întâi prima parte a afirmaţiei pentru că pare aiuritoare la prima vedere. Ne-am aştepta ca idealul să fie produsul imaginaţiei. Ei bine: Nu! Idealurile sunt de fapt produsul  clişeelor şi traumelor asimilate (încă din copilărie): lipsuri în relaţiile cu părinţii, cărţi de mâna a doua, prieteni trepanaţi, filme, etc... Victimele perfecte sunt acei copii adormiţi cu prinţi şi prinţese  care ajung să crească fără ca aşteptările lor sentimentale să crească odată cu ei. Ba unora li se întâmplă următorul fenomen: întâlnesc persoana potrivită, dar persoana potrivita nu ştie să se pună în povestea potrivită, căci – nu-i aşa? – ce rost are un ideal în dragoste fără o poveste potrivită?! Ce rost ar avea – de exemplu – o preafrumoasă fată – fără un balaur din ghearele căruia trebuie salvată sau un Făt-Frumos fără vreo misiune dată de împăratul-verde? Nu! Idealul din dragoste nu este produsul imaginaţiei. Dacă proiectezi ceva în afara ta, ceva nelegat de nevoile tale, ceva neraportat la tine însuţi şi la actualitate, relaţiile sunt sortite eşecului, iar idealişti ajung în groapa depresiei (însoţiţi desigur de idealurile lor).

A doua parte a afirmaţiei este mai clară. Atâta vreme cât nu ai un pat al lui Procust la îndemână şi croieşti relaţiile pe măsura naturii umane – complexe şi minunate în acelaşi timp –, nu ai cum să greşeşti nici în cantitatea şi nici în calitatea investiţiei sentimentale. Mulţi însă, pentru că nu-şi pot înţelege semenii (şi nici pe ei înşişi – iar asta e şi mai grav), fac de fapt casting pentru roluri predefinite. (Şi sunt destui actoraşi de mâna a doua care pot rosti decent câteva linii de Don Juan sau de Julietta). Vă puteţi închipui dezamăgirea din final când măştile cad, iar ei îşi dezvăluie adevărata faţă. Nu-i nimic... Idealul nu moare; relaţiile mor (şi oamenii mor).

***

Pe termen lung consecința nefastă a idealului în dragoste este alienarea emoţională. Există în orice om resurse limitate – nu de dragoste – ci de curaj de a începe o relaţie nouă (de cele mai multe ori o repetare a celei/celor anterioare), iar abandonul şi/sau despărţirea devin cu trecerea timpului tot mai uşoare, pentru ca urmează un traiect deja cunoscut. De remarcat că termenul “relaţie nouă” nu înseamnă, în contextul existenţei idealului de care am vorbit, decât o perioadă de verificare a gradului de compatibilitate a caracteristicilor noi persoane cu caracteristicile idealului. Nu este vorba decât de timp până când omul eşuează în a fi un personaj de basm. Se instaurează treptat o melancolie cronică din care răsar rare episoade de entuziasm. Entuziasm provocat nu de persoana ce candidează pentru un rol de partener de viaţă, ci de speranţa ca acea persoană este cea aleasă. Întotdeauna celălalt este vinovat, nu numai pentru lucrurile pe care le face sau nu le face în relaţie, dar şi pentru că nu confirmă şi, mai mult chiar, spulberă speranţe. În final starea de melancolie devine un mediu de vieţuire din care nu se mai poate evada, iar visul - singura bucurie. Apare o obişnuinţă a singurătăţii, se dezvoltă o serie de tabieturi, apar pisicile, o forma uşoară de mizantropie sau un exces de viaţă socială superficială. În această pseudo-viaţă omul se acreşte, iar idealurile sale continuă să devină din ce în ce mai perfecte - şi perfecţiunea este perfectibilă! - şi mai de neatins, pentru că doar ele mai merită, după atâta aşteptare, dreptul de a-l însoţi prin viaţă. Bătrâneţea nu aduce nici linişte şi nici consolare, ci doar regrete perfide şi transformă melancolia vaporoasă în tristeţe şi urâţenie.
      
***

Iubirea in modernitate – iubirea pe care o denumim iubire minus dintr-un motiv ce va deveni limpede în acest paragraf – este numele dat unui gol ce se cere umplut şi durerii pricinuite de presiunea externă exercitată lui. (De fapt acest gol aprioric este tocmai idealul în dragoste de care am vorbit mai sus în termini critici). Printr-o nefericită evoluţie, iubirea a devenit doar un deziderat în sine. Forma şi nu conţinutul este relevantă,… iar dacă adăugăm şi problema temporalităţii – a existenţialismului, a îmbolnăvirii de timp, a înlăturării esenţelor – descoperim mecanismele ce afectează erosul modern: căutarea cu orice preţ a stării de înmugurire a iubirii, stare caracterizată de românescul cuvânt dor (starea de îndrăgostire ca stare de graţie), perisabilitatea obiectului iubirii şi dorinţa de (re)înnoire (plictisul amoros şi tentaţiile), lipsa dorinţei de a remedia o relaţie de iubire afectată, câtă vreme există o libertate de bază (o piaţa amoroasă ofertantă) şi nu o libertate de discernământ, iubirea – ca sentiment –devenită mai importantă decât obiectul ei trecut, prezent şi viitor. O iubire minus este o iubire lunatică a unui ideal imaterial – a unui mit, o iubire ce este condamnată să scadă din momentul în care se împlineşte.

***


Iubirea minus ne aminteşte însă că există şi cealaltă parte a monedei – iubirea plus, iubirea tot mai rară în modernitate fiindcă îi neagă acesteia în profunzime valorile, iubirea ce este tot ce nu este iubirea minus. În primul rând, în cazul iubirii plus obiectul iubirii este important pentru că el îşi sapă singur locul pe măsura sa în suflete. Începe în lumină, în prezenţa obiectului iubirii şi dă şansa sufletelor ce o trăiesc să comunice şi să evolueze. Nu doare – şi asta nu o face mai puţin iubire! – decât atunci când este pierdută. Din păcate, în acest caz, când apare un dureros gol aposterioric, nimeni şi nimic nu îl mai poate umple, pentru că niciun alt parter, în afara celui ce l-a creat – fie el şi mai bun –, nu are forma celui plecat. În al doilea rând, acest tip de iubire se ataşează de atributele imuabile ale celuilalt partener şi devine el însuşi un atribut imuabil. Iubirea plus este o iubire luminoasă, o cale de cunoaştere afectivă a unui om real şi complex în acelaşi timp, o iubire ce continuă se crească din momentul în care aduce împreună doi oameni.


***


(17.08.2013) Nu ne-am propus o analiză psihologică profundă a condițiilor de formare şi a manifestărilor acestor direcţii afective, ci doar una socio-culturală. Constatăm, cu îngrijorare, fenomenul şi îl punem în corelaţie cu toate condiţionările moderne ale civilizaţiei. Există cu siguranţă în fiecare individ un abis interior cu o geografie diferită, însă la dimensiunea individului se adaugă dimensiunea socială. Individul adoptă odată cu încadrarea sa într-o anumită cultură diverse moduri de gândire şi acţiune care sunt investite cu valoare de către acea cultură. Pe deoparte iubirea minus trece testul modernităţii fiindcă are toate atributele modernităţii şi se aplică uşor conştiinţelor (sufletelor) moderne, pe de altă parte ea se răspândeşte şi pentru că devine un model. Cultura şi modele sale – iar iubirea minus şi idealurile în iubire sunt exemple concludente! – se răspândesc mai ales prin imitaţie. Educaţia amoroasă occidentală se face în această direcţie : cărţi, filme, etc…, iar reflexiile ei deformate se regăsesc mai apoi peste tot în jur (un exemplu: “50 de umbre întunecate”). Suntem înconjuraţi de idealuri amoroase şi de iubire minus. Atât de multă iubire minus, atât de învolburată şi de agresivă, încât  suntem tentaţi să o adoptăm, uitând de iubirea plus. 


 (4.09.2013) Din punct de vedere pur social, existenţa idealului în dragoste nu ne învaţă nimic despre normalitatea interacţiunii bidirecţionale cu alte fiinţe umane – să nu uitam că şi noi suntem fiinţe umane! – pe care ni le dorim partenere de viaţă; nu ne pregăteşte cu nimic pentru momentul în care lângă noi (sau în faţa noastră) există viaţă şi voinţă independentă de noi, şi nu doar simulacre robotizate; nu ne arată calea compromisului, a alegerii, a acceptării, a întâlnirii la mijloc. În fond adoraţia mistico-extatică nu cere neapărat ca idealul – obiectul adoraţiei – să se întrupeze; idealul poate rămâne pe vecie – neîmbătrânit – în lumea unidimensională a imaginaţiei. El îşi creează în sinele nostru o zonă de confort în care ne invită, o zonă din care se iese cu greu şi în care se poate întoarce foarte uşor. Ca obiect al iubirii, omul real, tridimensional, extern nouă – ceea ce necesită un serios efort gnoseologic – ne ridică o serie de probleme, a căror greutate depăşeşte serafica şi aproape imponderabila iubire (minus) pentru un ideal.  De aceea o oarecare doză de insatisfacţie, de frustrare, de renunţare la vise, de singurătate asumată ca singurătate este necesară pentru a ne recunoaşte, în primul rând faţă de noi înşine, nevoia de iubire (plus); putem lăsa la o parte dăunătoarea paradigmă moderna a zâmbetului social – ipocrizia ca formă de protecţie este o armă cu două tăişuri; şi tocmai din acest punct zero se poate construi un mediu sufletesc propice dezvoltării naturale a unui sentiment de iubire.

Niciun comentariu: