Idealul în dragoste este apanajul persoanelor
lipsite de imaginaţie şi al celor incapabile să înţeleagă natura umană.
Am să dezvolt mai întâi prima parte a afirmaţiei
pentru că pare aiuritoare la prima vedere. Ne-am aştepta ca idealul să fie
produsul imaginaţiei. Ei bine: Nu! Idealurile sunt de fapt produsul clişeelor şi traumelor asimilate (încă din
copilărie): lipsuri în relaţiile cu părinţii, cărţi de mâna a doua, prieteni
trepanaţi, filme, etc... Victimele perfecte sunt acei copii adormiţi cu prinţi
şi prinţese care ajung să crească fără
ca aşteptările lor sentimentale să crească odată cu ei. Ba unora li se întâmplă
următorul fenomen: întâlnesc persoana potrivită, dar persoana potrivita nu ştie
să se pună în povestea potrivită, căci – nu-i aşa? – ce rost are un ideal în
dragoste fără o poveste potrivită?! Ce rost ar avea – de exemplu – o
preafrumoasă fată – fără un balaur din ghearele căruia trebuie salvată sau un
Făt-Frumos fără vreo misiune dată de împăratul-verde? Nu! Idealul din dragoste
nu este produsul imaginaţiei. Dacă proiectezi ceva în afara ta, ceva nelegat de
nevoile tale, ceva neraportat la tine însuţi şi la actualitate, relaţiile sunt
sortite eşecului, iar idealişti ajung în groapa depresiei (însoţiţi desigur de
idealurile lor).
A doua parte a afirmaţiei este mai clară.
Atâta vreme cât nu ai un pat al lui Procust la îndemână şi croieşti relaţiile
pe măsura naturii umane – complexe şi minunate în acelaşi timp –, nu ai cum să
greşeşti nici în cantitatea şi nici în calitatea investiţiei sentimentale.
Mulţi însă, pentru că nu-şi pot înţelege semenii (şi nici pe ei înşişi – iar
asta e şi mai grav), fac de fapt casting pentru roluri predefinite. (Şi sunt
destui actoraşi de mâna a doua care pot rosti decent câteva linii de Don Juan
sau de Julietta). Vă puteţi închipui dezamăgirea din final când măştile cad,
iar ei îşi dezvăluie adevărata faţă. Nu-i nimic... Idealul nu moare; relaţiile
mor (şi oamenii mor).
***
Pe termen lung consecința nefastă a idealului
în dragoste este alienarea emoţională. Există în orice om resurse limitate – nu
de dragoste – ci de curaj de a începe o relaţie nouă (de cele mai multe ori o
repetare a celei/celor anterioare), iar abandonul şi/sau despărţirea devin cu
trecerea timpului tot mai uşoare, pentru ca urmează un traiect deja cunoscut.
De remarcat că termenul “relaţie nouă” nu înseamnă, în contextul existenţei idealului
de care am vorbit, decât o perioadă de verificare a gradului de compatibilitate
a caracteristicilor noi persoane cu caracteristicile idealului. Nu este vorba
decât de timp până când omul eşuează în a fi un personaj de basm. Se instaurează
treptat o melancolie cronică din care răsar rare episoade de entuziasm.
Entuziasm provocat nu de persoana ce candidează pentru un rol de partener de
viaţă, ci de speranţa ca acea persoană este cea aleasă. Întotdeauna celălalt
este vinovat, nu numai pentru lucrurile pe care le face sau nu le face în relaţie,
dar şi pentru că nu confirmă şi, mai mult chiar, spulberă speranţe. În final
starea de melancolie devine un mediu de vieţuire din care nu se mai poate
evada, iar visul - singura bucurie. Apare o obişnuinţă a singurătăţii, se
dezvoltă o serie de tabieturi, apar pisicile, o forma uşoară de mizantropie sau
un exces de viaţă socială superficială. În această pseudo-viaţă omul se
acreşte, iar idealurile sale continuă să devină din ce în ce mai perfecte - şi perfecţiunea este perfectibilă! - şi mai
de neatins, pentru că doar ele mai merită, după atâta aşteptare, dreptul de a-l
însoţi prin viaţă. Bătrâneţea nu aduce nici linişte şi nici consolare, ci doar
regrete perfide şi transformă melancolia vaporoasă în tristeţe şi urâţenie.
***
Iubirea in modernitate – iubirea pe care o
denumim iubire minus dintr-un motiv ce va deveni limpede în acest
paragraf – este numele dat unui gol ce se cere umplut şi durerii pricinuite de
presiunea externă exercitată lui. (De fapt acest gol aprioric este tocmai
idealul în dragoste de care am vorbit mai sus în termini critici). Printr-o
nefericită evoluţie, iubirea a devenit doar un deziderat în sine. Forma şi nu
conţinutul este relevantă,… iar dacă adăugăm şi problema temporalităţii – a
existenţialismului, a îmbolnăvirii de timp, a înlăturării esenţelor – descoperim
mecanismele ce afectează erosul modern: căutarea cu orice preţ a stării de înmugurire
a iubirii, stare caracterizată de românescul cuvânt dor (starea de îndrăgostire
ca stare de graţie), perisabilitatea obiectului iubirii şi dorinţa de (re)înnoire
(plictisul amoros şi tentaţiile), lipsa dorinţei de a remedia o relaţie de
iubire afectată, câtă vreme există o libertate de bază (o piaţa amoroasă
ofertantă) şi nu o libertate de discernământ, iubirea – ca sentiment –devenită
mai importantă decât obiectul ei trecut, prezent şi viitor. O iubire minus este
o iubire lunatică a unui ideal imaterial – a unui mit, o iubire ce este
condamnată să scadă din momentul în care se împlineşte.
***
Iubirea minus ne aminteşte însă că există şi cealaltă
parte a monedei – iubirea plus, iubirea tot mai rară în modernitate fiindcă îi
neagă acesteia în profunzime valorile, iubirea ce este tot ce nu este iubirea
minus. În primul rând, în cazul iubirii plus obiectul iubirii este important
pentru că el îşi sapă singur locul pe măsura sa în suflete. Începe în lumină,
în prezenţa obiectului iubirii şi dă şansa sufletelor ce o trăiesc să comunice
şi să evolueze. Nu doare – şi asta nu o face mai puţin iubire! – decât atunci
când este pierdută. Din păcate, în acest caz, când apare un dureros gol
aposterioric, nimeni şi nimic nu îl mai poate umple, pentru că niciun alt
parter, în afara celui ce l-a creat – fie el şi mai bun –, nu are forma celui
plecat. În al doilea rând, acest tip de iubire se ataşează de atributele
imuabile ale celuilalt partener şi devine el însuşi un atribut imuabil. Iubirea
plus este o iubire luminoasă, o cale de cunoaştere afectivă a unui om real şi complex
în acelaşi timp, o iubire ce continuă se crească din momentul în care aduce
împreună doi oameni.
***
(17.08.2013) Nu ne-am propus o analiză
psihologică profundă a condițiilor de formare şi a manifestărilor acestor
direcţii afective, ci doar una socio-culturală. Constatăm, cu îngrijorare,
fenomenul şi îl punem în corelaţie cu toate condiţionările moderne ale civilizaţiei.
Există cu siguranţă în fiecare individ un abis interior cu o geografie
diferită, însă la dimensiunea individului se adaugă dimensiunea socială.
Individul adoptă odată cu încadrarea sa într-o anumită cultură diverse moduri
de gândire şi acţiune care sunt investite cu valoare de către acea cultură. Pe
deoparte iubirea minus trece testul modernităţii fiindcă are toate atributele
modernităţii şi se aplică uşor conştiinţelor (sufletelor) moderne, pe de altă
parte ea se răspândeşte şi pentru că devine un model. Cultura şi modele sale –
iar iubirea minus şi idealurile în iubire sunt exemple concludente! – se
răspândesc mai ales prin imitaţie. Educaţia amoroasă occidentală se face în
această direcţie : cărţi, filme, etc…, iar reflexiile ei deformate se regăsesc mai
apoi peste tot în jur (un exemplu: “50 de umbre întunecate”). Suntem înconjuraţi
de idealuri amoroase şi de iubire minus. Atât de multă iubire minus, atât de
învolburată şi de agresivă, încât suntem
tentaţi să o adoptăm, uitând de iubirea plus.
(4.09.2013)
Din punct de vedere pur social, existenţa idealului în dragoste nu ne învaţă nimic
despre normalitatea interacţiunii bidirecţionale cu alte fiinţe umane – să nu
uitam că şi noi suntem fiinţe umane! – pe care ni le dorim partenere de viaţă;
nu ne pregăteşte cu nimic pentru momentul în care lângă noi (sau în faţa noastră)
există viaţă şi voinţă independentă de noi, şi nu doar simulacre robotizate; nu
ne arată calea compromisului, a alegerii, a acceptării, a întâlnirii la mijloc.
În fond adoraţia mistico-extatică nu cere neapărat ca idealul – obiectul adoraţiei
– să se întrupeze; idealul poate rămâne pe vecie – neîmbătrânit – în lumea
unidimensională a imaginaţiei. El îşi creează în sinele nostru o zonă de
confort în care ne invită, o zonă din care se iese cu greu şi în care se poate
întoarce foarte uşor. Ca obiect al iubirii, omul real, tridimensional, extern
nouă – ceea ce necesită un serios efort gnoseologic – ne ridică o serie de
probleme, a căror greutate depăşeşte serafica şi aproape imponderabila iubire
(minus) pentru un ideal. De aceea o
oarecare doză de insatisfacţie, de frustrare, de renunţare la vise, de
singurătate asumată ca singurătate este necesară pentru a ne recunoaşte, în
primul rând faţă de noi înşine, nevoia de iubire (plus); putem lăsa la o parte
dăunătoarea paradigmă moderna a zâmbetului social – ipocrizia ca formă de
protecţie este o armă cu două tăişuri; şi tocmai din acest punct zero se poate
construi un mediu sufletesc propice dezvoltării naturale a unui sentiment de
iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu