Fragmente Jurnal XXVII – Păcatul (în modernitate)

Greşeala faţă de (şi în faţa lui) Dumnezeu – păcatul – apărut ca un cadavru la graniţa dintre raţiune şi simţire, se cere tratată în modernitate cu toată seriozitatea, câtă vreme, odată cu închiderea cerului şi moartea lui Dumnezeu, nu mai exista nimeni care să-l îngroape. Pare ciudat ca dispariția legiuitorului Dumnezeu nu atrage după sine şi abrogarea legilor sale morale, iar biserica încearcă cu disperare să păstreze şi să actualizeze noțiunea de păcat. Trebuie însă înţeles că sentimentul de vină cu care este asociat păcatul este de fapt liantul dintre suflet şi biserică; păcatul este izvorul credinței; credința vine în urma păcatului ca o ofertă de eliberare; credința începe şi se termină cu o serie de păcate: fie că este vorba de păcatul originar, fie că este vorba de păcatele pe care Isus le ia asupra Lui. Istoria credinței este o lungă istorie a păcatului; Biblia însăşi este un compendiu de păcate; iar Biserica – capul de pod spre iluzoria Împărăție a Cerurilor -  o instituție de tranzacționat şi de gestionat păcate.  

(Iată că mi se întăreşte o dată în plus convingerea că Isus a fost de fapt un supraom, un om prometeic apărut pentru noi şi printre noi prea devreme. A încercat să elibereze lumea de păcatele cu care credința a împovărat-o, însă a sfârșit prin a împovăra lumea cu încă un păcat – păcatul uciderii Sale. Identificându-L pe Isus cu Dumnezeu facem greșeala de a transfera păcatul spre Dumnezeu. Ar fi momentul să-I cerem iertare Lui, coborându-L pe Dumnezeu de pe piedestal.)

Vinovăţia – fie că este reală, fie că este închipuită – câtă vreme se circumscrie preceptelor biblice,  este direct legată de Dumnezeu şi devine Păcat; suntem încredinţaţi că ne îndepărtăm în primul rând de divinitate şi de rai, nu de semeni sau de noi înșine în momentul în care îl făptuim. Ni se răpește dorința şi posibilitatea de a ne îndrepta greșelile şi, acolo, unde nu este posibil acest lucru, de a plăti pentru ele faţă de cei care am greșit: faţă de semenii noștri sau de faţă de noi înşine. Prea puțin legile oamenilor (derivate şi ele din cele divine) rectifică acest lucru. Plătim în primul rând către Dumnezeu, iar Dumnezeu iartă prea uşor.  Parcă îl aud pe Dumnezeu spunând: „Păcătuiţi ca să aveți nevoie de Mine şi de iertarea Mea!”, iar pentru că Dumnezeu este cel care iartă, exercițiul smerit al iertării ni se pare tot mai greu. Avem nevoie de mult mai multă iertare decât suntem dispuşi să oferim. Ca şi în cazul Binelui, Dumnezeu a confiscat Iertarea. Puteam în modernitate să ducem povara Iertării în acelaşi fel în care Isus şi-a dus crucea? Înclin să cred că Nu!, atâta vreme cât nu suntem oameni prometeici. Iertarea nu poate veni din interior şi nu poate lucra în sufletele încă tributare moralei creştine. Închipuiţi-vă efortul de a înţelege că suferinţa provocată nu se plăteşte cu o altă suferinţă, de aceeaşi dimensiune barbară ca legea talionului doar că îndreptată împotriva conştiinţei. Propria suferinţa nu invalidează suferinţa celor faţă de care am greşit; cel mult ne asurzeşte sufletul şi ne face incapabili să o mai auzim. Cât de mult s-a perpetuat în creştinism sub toate formele posibile suferinţa, paralizându-ne propria bunătate şi propriul reflex al obţinerii şi al oferirii iertării… Toate aceste lucruri pot fi însă înţelese doar dacă ieşim din cadrul moralei şi eliminăm din vocabular şi din ceremoniile psihicului noţiunea de păcat.

Dacă predicăm abolirea moralei şi a păcatului nu se va prăbuşi însă totul în anarhie? Cum vor mai putea fi alegerile îngrădite? Cum s-ar putea reglementa viața modernității fără o lege morală? Răspunsul este simplu: prin discernământ! Libertatea ca să rămână libertate trebuie să fie auto-îngrădită, iar acest lucru se poate petrece doar la nivelul libertăţii de discernământ, nu la nivelul libertății de bază. Suferința trebuie suprimată, iar empatia – ce nu aduce prin sine însăşi  confort nimănui – trebuie folosită doar pentru a ne antrena discernământul. Un principiu de autoreglare există în cadrul societăţilor şi al indivizilor, iar el trebuie folosit şi stimulat. Legile şi morala se descoperă, nu se învaţă. Altfel modernitatea va eșua în haos, fiindcă deja Dumnezeu este mort şi doar morala sa mai supraviețuiește din inerție.