Greşeala faţă de (şi în faţa lui) Dumnezeu – păcatul
– apărut ca un cadavru la graniţa dintre raţiune şi simţire, se cere tratată în
modernitate cu toată seriozitatea, câtă vreme, odată cu închiderea cerului şi moartea
lui Dumnezeu, nu mai exista nimeni care să-l îngroape. Pare ciudat ca dispariția
legiuitorului Dumnezeu nu atrage după sine şi abrogarea legilor sale morale,
iar biserica încearcă cu disperare să păstreze şi să actualizeze noțiunea de păcat.
Trebuie însă înţeles că sentimentul de vină cu care este asociat păcatul este de
fapt liantul dintre suflet şi biserică; păcatul este izvorul credinței; credința
vine în urma păcatului ca o ofertă de eliberare; credința începe şi se termină cu
o serie de păcate: fie că este vorba de păcatul originar, fie că este vorba de păcatele
pe care Isus le ia asupra Lui. Istoria credinței este o lungă istorie a păcatului;
Biblia însăşi este un compendiu de păcate; iar Biserica – capul de pod spre iluzoria
Împărăție a Cerurilor - o instituție de tranzacționat
şi de gestionat păcate.
(Iată că mi se întăreşte o dată în plus convingerea
că Isus a fost de fapt un supraom, un om prometeic apărut pentru noi şi printre
noi prea devreme. A încercat să elibereze lumea de păcatele cu care credința a împovărat-o,
însă a sfârșit prin a împovăra lumea cu încă un păcat – păcatul uciderii Sale. Identificându-L
pe Isus cu Dumnezeu facem greșeala de a transfera păcatul spre Dumnezeu. Ar fi
momentul să-I cerem iertare Lui, coborându-L pe Dumnezeu de pe piedestal.)
Vinovăţia – fie că este reală, fie că este închipuită
– câtă vreme se circumscrie preceptelor biblice, este direct legată de Dumnezeu şi devine Păcat;
suntem încredinţaţi că ne îndepărtăm în primul rând de divinitate şi de rai, nu
de semeni sau de noi înșine în momentul în care îl făptuim. Ni se răpește dorința
şi posibilitatea de a ne îndrepta greșelile şi, acolo, unde nu este posibil
acest lucru, de a plăti pentru ele faţă de cei care am greșit: faţă de semenii noștri
sau de faţă de noi înşine. Prea puțin legile oamenilor (derivate şi ele din
cele divine) rectifică acest lucru. Plătim în primul rând către Dumnezeu, iar Dumnezeu
iartă prea uşor. Parcă îl aud pe
Dumnezeu spunând: „Păcătuiţi ca să aveți nevoie de Mine şi de iertarea Mea!”, iar pentru că Dumnezeu este cel care iartă, exercițiul smerit al iertării
ni se pare tot mai greu. Avem nevoie de mult mai multă iertare decât suntem
dispuşi să oferim. Ca şi în cazul Binelui, Dumnezeu a confiscat Iertarea. Puteam
în modernitate să ducem povara Iertării în acelaşi fel în care Isus şi-a dus crucea?
Înclin să cred că Nu!, atâta vreme cât nu suntem oameni prometeici. Iertarea nu
poate veni din interior şi nu poate lucra în sufletele încă tributare moralei
creştine. Închipuiţi-vă efortul de a înţelege că suferinţa provocată nu se
plăteşte cu o altă suferinţă, de aceeaşi dimensiune barbară ca legea talionului
doar că îndreptată împotriva conştiinţei. Propria suferinţa nu invalidează
suferinţa celor faţă de care am greşit; cel mult ne asurzeşte sufletul şi ne
face incapabili să o mai auzim. Cât de mult s-a perpetuat în creştinism sub toate
formele posibile suferinţa, paralizându-ne propria bunătate şi propriul reflex
al obţinerii şi al oferirii iertării… Toate aceste lucruri pot fi însă înţelese
doar dacă ieşim din cadrul moralei şi eliminăm din vocabular şi din ceremoniile
psihicului noţiunea de păcat.
Dacă predicăm abolirea moralei şi a păcatului
nu se va prăbuşi însă totul în anarhie? Cum vor mai putea fi alegerile îngrădite?
Cum s-ar putea reglementa viața modernității fără o lege morală? Răspunsul este
simplu: prin discernământ! Libertatea ca să rămână libertate trebuie să fie
auto-îngrădită, iar acest lucru se poate petrece doar la nivelul libertăţii de discernământ,
nu la nivelul libertății de bază. Suferința trebuie suprimată, iar empatia – ce
nu aduce prin sine însăşi confort nimănui
– trebuie folosită doar pentru a ne antrena discernământul. Un principiu de autoreglare
există în cadrul societăţilor şi al indivizilor, iar el trebuie folosit şi
stimulat. Legile şi morala se descoperă, nu se învaţă. Altfel modernitatea va eșua
în haos, fiindcă deja Dumnezeu este mort şi doar morala sa mai supraviețuiește
din inerție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu