marți, 6 august 2013

Fragmente Jurnal XXVI – Rațiune şi simțire (în modernitate)

Separat, preaplinul de rațiune sau de simțire poate conduce ființa umană – cuibarul lor intim – spre punctele cardinale ale fericirii verticale şi orizontale fără piedici. Fiecare dintre ele are valenţe epistemologice şi gnoseologice; fiecare dintre ele descriu lumea, ne oferă o viziune asupra limitărilor ei şi asupra libertăţii noastre şi ne face apți să trăim în ea; fiecare din ele este un sistem închis cu propriile lui reguli rezonabile. La limită – pentru a le trata rațional – le putem îngloba în conceptul de cultură: avem o cultură a rațiunii şi o cultură a simțirii, cu identitatea pe care o conferă ființei, cu modul de apartenenţă, cu spațialitatea ei şi cu modul de comunicare propriu. Ne putem bucura că suntem oameni compleți în ambele ipostaze exclusive; devenim însă umani în momentele fulgurante şi definitorii în care cele două se întâlnesc. Este posibil ca aceste întâlniri să nu fie cauzatoare de dezastre? 

În actualitate, între cele două forţe încordate şi înverşunate una împotriva celeilalte, ne cufundăm de fapt în cloaca incestuoasă din care se nasc marile depresii şi marile tragedii. Sufletul nu este altceva decât o parte a minţii ce a renunţat la raţiune; sentimentele au şi ele o logică de polaritate inversă. Rațiunea şi simțirea - componente ale aceleaşi minţi - se atrag şi se distrug precum materia şi antimateria. Compromisul/înțelegerea  dintre ele este mai degrabă un armistițiu ce dă prilej armatelor să se regrupeze şi să-şi îmbogăţească efectivele în spatele cortinei. Finalul nu poate fi decât suferinţa şi paralizia totală pentru că omul occidental a investit cu aceeaşi putere ambele părţi ale psihicului său bipolar. Să îl înveţi căile prin care poate fi restituit armoniei vieţii, căile prin care poate fi alinat, să îi dărâmi zidurile de morală cu care şi-a încercuit simţirea şi zidurile de formalism preconceput cu care şi-a încercuit raţiunea, într-un cuvânt să-l eliberezi, este un efort titanic de început de lume ce implică o suferinţă din al cărei creuzet prea putini pot ieşi întregi. 

Poate că aici – în adâncul iadului – vom găsi cheia opririi dezastrului civilizaţiei noastre: apelând la focul sacru şi purificator al profetului disperării – Emil Cioran. Golirea sufletului şi a minţii de firmituri de sentiment şi de prejudecăți şi umplerea lor cu o sevă nouă. Un moment de suspensie, de moarte clinică, de gol absolut şi apoi o viață nouă cu o logică nouă, cu o etică nouă şi cu o morală nouă în care cele două concepte dihotomice îşi găsesc sensul originar, de schelet al fiinţei, îşi pierd din puterea de distrugere a interiorului şi se întorc spre exterior. Se va pierde acea tensiune esenţială ce exista în fiecare dintre noi, acea tiranie a gândurilor întinse între cele două porniri şi la un moment dat îi vom duce poate lipsă pentru ca corzile sufletului şi ale mintii nu vor mai putea scoate sunetele înalte şi prelungi de iubire sau cele joase şi grave de înțelepciune. Sau poate că mintea omului va deveni un cu totul alt instrument capabil de o muzică contrapunctică celestă. Un umanism de tip nou se va naşte, un umanism în care oamenii nu vor fi doar oameni, ci mai mult decât atât: vor deveni fie oameni dedalici – ai raţiunii, fie oamenii prometeici – ai simţirii. Se va pierde ceva? Da! Se va pierde şansa de a repeta minunile unei civilizaţii şi ale unor culturi ce au umplut mai bine de un mileniu. Dar vor fi create altele noi. Avem nevoie de reînnoire nu ca un principiu al modernității schizofrenice, ci ca un principiu al transfigurării şi transcendenţei: nu vrem să fim tot noi – noi, cu aceleași elemente (rațiune şi simțire) rearanjate şi curăţite, ci vrei să fim cu totul alții… Inclin să cred că schimbarea va venii indiferent dacă o vom chema sau nu; scriem despre ea fiindcă deja o presimţim sau poate fiindcă a început deja să lucreze… 

*** 

Remarcam nu de mult că în modernitate o parte din modurile identificate de gândire (şi respectiv de cunoaştere) eşuează: 

- gândirea şi cunoașterea magico-mistică – bazată pe revelaţie – pentru că Dumnezeu a murit, iar miracolele au rămas sechestrate în lumea mincinoasă a filmelor şi a cărţilor;

 - gândirea şi cunoașterea creativă – bazată pe creaţie – deoarece nu mai este nevoie să evadăm în cultură, câtă vreme civilizaţia se ocupă plenar de fericirea noastră (orizontală);

- gândirea şi cunoașterea rațională pentru că legile naturii (ştiinţa) şi legile oamenilor (instituţiile) au ajuns să fie acceptate fără împotrivire ca pe un dat firesc ce protejează libertatea.

Doar modul simplist şi animalic de gândire şi cunoaștere sensibilă supraviețuiește fiindcă este legat direct de organic. (Iată că modernitatea trăieşte sub imperiul senzaţiilor şi-şi îngustează opţiunile (basic freedom) şi facultăţile cu care poate înţelege limitele (discernment freedom) din dorul ei prea mare de distrugere şi negare. Şi – ce ironie! – din dorul de eliberare de trecutul care a produs-o.) 

Dacă avansăm însă în această direcție descoperim că toate modurile de gândire enumerate mai sus corespund (din punct de vedere morfologic) raţiunii, căci raţiunea este, dintr-o perspectivă metaforizată – un balaur ce îşi creşte propriile capete. În faţa acestei constatări se pune întrebarea legitimă: ce mai rămâne din raţiune în urma acestui fenomen de auto-decapitare. Poate veni primenirea pe fondul destrămării proceselor rațiunii? Da! Pentru că rațiunea – container al obiectelor şi proceselor rațiunii – rămâne de fapt intactă, aşteptând un alt mod – superior – de gândire şi de cunoaștere (cel mai probabil unul combinat!). Focul în acest caz este o critică profundă şi neiertătoare de dimensiuni kantiene la adresa rațiunii. Kant a definit omul modern; omul postmodern, nou sau recent, de care ne leagă atâtea speranțe şi dezamăgiri are nevoie de schimbare. Rațiunea are nevoie de un tip de gândire dedalic. 

Dar simțirea? În acest recipient al simţirii – parte a psihicului uman – intră gândirea şi cunoaşterea afectivă (dacă recunoaştem inimii un rol epistemologic şi gnoseologic) şi anumite părți din cunoașterea creativa (cel puțin ca impuls). Astfel poziţia simțirii în modernitate este de fapt poziția cunoașterii afective, poziţie privilegiată şi ingrată în acelaşi timp. Chiar dacă trăim într-o lume în care afectele se pot exprima tot mai liber în toate direcţiile, gândirea afectivă s-a îmbolnăvit şi ea de temporalitate şi a ajuns să fie asociată şi uneori confundată cu gândirea şi cunoaşterea sensibilă (cu simţurile). Așteptăm mai mult de la gândirea afectivă, nu doar întoarcerea ei la momentele în care era prețuită la justa ei valoare însă era îngrădită şi terorizată de orice formă de morală (şi cel mai tare de morala creştină). În cele din urmă, daca s-ar stabili o ierarhie a adevărurilor dezvăluite de diversele moduri de cunoaştere, adevărul gândirii afective ne-ar fi cel mai drag. Poate că gândirea afectivă – de tip nou, prometeic – ar trebui să întregească orice alt tip de gândire (dedalică)pe care raţiunea îl va adopta. 

*** 

Concluzie: Există pace între simţire şi raţiune doar acolo unde nu există morală şi preconcepţii.

Niciun comentariu: