joi, 15 august 2013

Fragmente Jurnal XXIX – Inutilul

S-ar părea că modernitatea aducătoare de progres şi civilizație este caracterizată de paradigma eficienţei, a pragmatismului şi a utilului. La o analiză mai atentă descoperim însă un alt paradox: modernitatea nu înseamnă altceva decât o proliferare fără niciun control a inutilului. A inutilului de tip strălucitor şi nou. Este un fenomen simptomatic în actualitate căutarea frenetică a modurilor de a integra acest inutil în mecanismele intime ale individului şi ale societăţii: se inventează nevoi şi false probleme cu rezolvări inutile, se creează o modă şi un anume stil al inutilului, se face reclamă inutilului pentru a se folosi arcul reflex al cumpărătorului compulsiv, etc... , iar în cele din urmă, dacă inutilului nu i se găseşte loc în viaţa civilizată (nu devine util), este transformat în artă (în cultură). (Arta – printr-o îndrăzneaţă definiţie modernă cu care nu putem fi de acord – şi-a revendicat tot ceea ce rămâne în afara utilului, excluzând categoria intermediară a inutilului). Ca să evidenţiem acest paradox este însă nevoie să părăsim pentru o clipa logica modernităţii şi să excludem noutatea şi progresul din categoriile necesităţilor de orice fel. Recunoaştem că nu este întru totul evidentă pentru un occidental șubrezimea presupunerii ca mai binele şi noul înseamnă neapărat şi mai util. Să nu uităm că există totuşi o limită organică a fericirii orizontale [I bis] dincolo de care surplusul de utilitate nu se mai traduce neapărat printr-o creştere a fericirii; în acest caz surplusul de utilitate este inutil.  Iar noul, dacă nu este încărcat cu o valoare de către cultura modernă/postmodernă, nu  poate fi mai util decât vechiul doar prin noutate. La limită, abrogând temporalitatea [XIX] nu se va mai putea face diferenţa între nou şi vechi presupunând o utilitate echivalentă, iar în cazul existenţei utile a vechiului, noul este inutil. Cât priveşte încercarea de a metamorfoza inutilul (inutilul pur, surplusul inutil de util, precum şi utilul decojit de utilitate) în arta, prin recunoaşterea artificială a unei funcţii estetice şi/sau simbolice a inutilului, credem că este vorba doar de o convenţie (extrema)  încurajată de programul modernismului/postmodernismului, o explorare a creaţiei/creativităţii până la (şi dincolo de) limita utilului,  ce transformă arta astfel creată în inutil. Iată cum inutilul, mascat sub diverse forme şi denumiri, se răspândeşte în modernitate. Înţelegând şi acceptând aceste aspecte ne trezim într-o civilizaţie sufocată de inutil, într-o inflaţie de inutil; este astfel de înţeles de ce şi sensurile civilizaţiei dispar rând pe rând în fundătura inutilităţii. Mai grav este însă faptul că ne lipseste – total? – discernământul şi capacitatea de a recunoaşte (mai întâi această problemă a inutilului şi apoi) inutilul şi gradaţiile sale.

Niciun comentariu: