sâmbătă, 17 august 2013

Fragmente jurnal XXX - Big-Bang

Fiecare om este rezultatul unui mic Big-Bang. Each man is the result of a small Big-Bang. Chaque homme est le résultat d'un petit Big Bang. Jeder Mensch ist das Ergebnis einer kleinen Big-Bang.

joi, 15 august 2013

Fragmente Jurnal XXIX – Inutilul

S-ar părea că modernitatea aducătoare de progres şi civilizație este caracterizată de paradigma eficienţei, a pragmatismului şi a utilului. La o analiză mai atentă descoperim însă un alt paradox: modernitatea nu înseamnă altceva decât o proliferare fără niciun control a inutilului. A inutilului de tip strălucitor şi nou. Este un fenomen simptomatic în actualitate căutarea frenetică a modurilor de a integra acest inutil în mecanismele intime ale individului şi ale societăţii: se inventează nevoi şi false probleme cu rezolvări inutile, se creează o modă şi un anume stil al inutilului, se face reclamă inutilului pentru a se folosi arcul reflex al cumpărătorului compulsiv, etc... , iar în cele din urmă, dacă inutilului nu i se găseşte loc în viaţa civilizată (nu devine util), este transformat în artă (în cultură). (Arta – printr-o îndrăzneaţă definiţie modernă cu care nu putem fi de acord – şi-a revendicat tot ceea ce rămâne în afara utilului, excluzând categoria intermediară a inutilului). Ca să evidenţiem acest paradox este însă nevoie să părăsim pentru o clipa logica modernităţii şi să excludem noutatea şi progresul din categoriile necesităţilor de orice fel. Recunoaştem că nu este întru totul evidentă pentru un occidental șubrezimea presupunerii ca mai binele şi noul înseamnă neapărat şi mai util. Să nu uităm că există totuşi o limită organică a fericirii orizontale [I bis] dincolo de care surplusul de utilitate nu se mai traduce neapărat printr-o creştere a fericirii; în acest caz surplusul de utilitate este inutil.  Iar noul, dacă nu este încărcat cu o valoare de către cultura modernă/postmodernă, nu  poate fi mai util decât vechiul doar prin noutate. La limită, abrogând temporalitatea [XIX] nu se va mai putea face diferenţa între nou şi vechi presupunând o utilitate echivalentă, iar în cazul existenţei utile a vechiului, noul este inutil. Cât priveşte încercarea de a metamorfoza inutilul (inutilul pur, surplusul inutil de util, precum şi utilul decojit de utilitate) în arta, prin recunoaşterea artificială a unei funcţii estetice şi/sau simbolice a inutilului, credem că este vorba doar de o convenţie (extrema)  încurajată de programul modernismului/postmodernismului, o explorare a creaţiei/creativităţii până la (şi dincolo de) limita utilului,  ce transformă arta astfel creată în inutil. Iată cum inutilul, mascat sub diverse forme şi denumiri, se răspândeşte în modernitate. Înţelegând şi acceptând aceste aspecte ne trezim într-o civilizaţie sufocată de inutil, într-o inflaţie de inutil; este astfel de înţeles de ce şi sensurile civilizaţiei dispar rând pe rând în fundătura inutilităţii. Mai grav este însă faptul că ne lipseste – total? – discernământul şi capacitatea de a recunoaşte (mai întâi această problemă a inutilului şi apoi) inutilul şi gradaţiile sale.

luni, 12 august 2013

Elvis Presley

Pledging my love





Don't Cry Daddy


Fragmente Jurnal XXVIII – Despre idealul in dragoste. Iubirea minus şi Iubirea plus

Idealul în dragoste este apanajul persoanelor lipsite de imaginaţie şi al celor incapabile să înţeleagă natura umană.

Am să dezvolt mai întâi prima parte a afirmaţiei pentru că pare aiuritoare la prima vedere. Ne-am aştepta ca idealul să fie produsul imaginaţiei. Ei bine: Nu! Idealurile sunt de fapt produsul  clişeelor şi traumelor asimilate (încă din copilărie): lipsuri în relaţiile cu părinţii, cărţi de mâna a doua, prieteni trepanaţi, filme, etc... Victimele perfecte sunt acei copii adormiţi cu prinţi şi prinţese  care ajung să crească fără ca aşteptările lor sentimentale să crească odată cu ei. Ba unora li se întâmplă următorul fenomen: întâlnesc persoana potrivită, dar persoana potrivita nu ştie să se pună în povestea potrivită, căci – nu-i aşa? – ce rost are un ideal în dragoste fără o poveste potrivită?! Ce rost ar avea – de exemplu – o preafrumoasă fată – fără un balaur din ghearele căruia trebuie salvată sau un Făt-Frumos fără vreo misiune dată de împăratul-verde? Nu! Idealul din dragoste nu este produsul imaginaţiei. Dacă proiectezi ceva în afara ta, ceva nelegat de nevoile tale, ceva neraportat la tine însuţi şi la actualitate, relaţiile sunt sortite eşecului, iar idealişti ajung în groapa depresiei (însoţiţi desigur de idealurile lor).

A doua parte a afirmaţiei este mai clară. Atâta vreme cât nu ai un pat al lui Procust la îndemână şi croieşti relaţiile pe măsura naturii umane – complexe şi minunate în acelaşi timp –, nu ai cum să greşeşti nici în cantitatea şi nici în calitatea investiţiei sentimentale. Mulţi însă, pentru că nu-şi pot înţelege semenii (şi nici pe ei înşişi – iar asta e şi mai grav), fac de fapt casting pentru roluri predefinite. (Şi sunt destui actoraşi de mâna a doua care pot rosti decent câteva linii de Don Juan sau de Julietta). Vă puteţi închipui dezamăgirea din final când măştile cad, iar ei îşi dezvăluie adevărata faţă. Nu-i nimic... Idealul nu moare; relaţiile mor (şi oamenii mor).

***

Pe termen lung consecința nefastă a idealului în dragoste este alienarea emoţională. Există în orice om resurse limitate – nu de dragoste – ci de curaj de a începe o relaţie nouă (de cele mai multe ori o repetare a celei/celor anterioare), iar abandonul şi/sau despărţirea devin cu trecerea timpului tot mai uşoare, pentru ca urmează un traiect deja cunoscut. De remarcat că termenul “relaţie nouă” nu înseamnă, în contextul existenţei idealului de care am vorbit, decât o perioadă de verificare a gradului de compatibilitate a caracteristicilor noi persoane cu caracteristicile idealului. Nu este vorba decât de timp până când omul eşuează în a fi un personaj de basm. Se instaurează treptat o melancolie cronică din care răsar rare episoade de entuziasm. Entuziasm provocat nu de persoana ce candidează pentru un rol de partener de viaţă, ci de speranţa ca acea persoană este cea aleasă. Întotdeauna celălalt este vinovat, nu numai pentru lucrurile pe care le face sau nu le face în relaţie, dar şi pentru că nu confirmă şi, mai mult chiar, spulberă speranţe. În final starea de melancolie devine un mediu de vieţuire din care nu se mai poate evada, iar visul - singura bucurie. Apare o obişnuinţă a singurătăţii, se dezvoltă o serie de tabieturi, apar pisicile, o forma uşoară de mizantropie sau un exces de viaţă socială superficială. În această pseudo-viaţă omul se acreşte, iar idealurile sale continuă să devină din ce în ce mai perfecte - şi perfecţiunea este perfectibilă! - şi mai de neatins, pentru că doar ele mai merită, după atâta aşteptare, dreptul de a-l însoţi prin viaţă. Bătrâneţea nu aduce nici linişte şi nici consolare, ci doar regrete perfide şi transformă melancolia vaporoasă în tristeţe şi urâţenie.
      
***

Iubirea in modernitate – iubirea pe care o denumim iubire minus dintr-un motiv ce va deveni limpede în acest paragraf – este numele dat unui gol ce se cere umplut şi durerii pricinuite de presiunea externă exercitată lui. (De fapt acest gol aprioric este tocmai idealul în dragoste de care am vorbit mai sus în termini critici). Printr-o nefericită evoluţie, iubirea a devenit doar un deziderat în sine. Forma şi nu conţinutul este relevantă,… iar dacă adăugăm şi problema temporalităţii – a existenţialismului, a îmbolnăvirii de timp, a înlăturării esenţelor – descoperim mecanismele ce afectează erosul modern: căutarea cu orice preţ a stării de înmugurire a iubirii, stare caracterizată de românescul cuvânt dor (starea de îndrăgostire ca stare de graţie), perisabilitatea obiectului iubirii şi dorinţa de (re)înnoire (plictisul amoros şi tentaţiile), lipsa dorinţei de a remedia o relaţie de iubire afectată, câtă vreme există o libertate de bază (o piaţa amoroasă ofertantă) şi nu o libertate de discernământ, iubirea – ca sentiment –devenită mai importantă decât obiectul ei trecut, prezent şi viitor. O iubire minus este o iubire lunatică a unui ideal imaterial – a unui mit, o iubire ce este condamnată să scadă din momentul în care se împlineşte.

***


Iubirea minus ne aminteşte însă că există şi cealaltă parte a monedei – iubirea plus, iubirea tot mai rară în modernitate fiindcă îi neagă acesteia în profunzime valorile, iubirea ce este tot ce nu este iubirea minus. În primul rând, în cazul iubirii plus obiectul iubirii este important pentru că el îşi sapă singur locul pe măsura sa în suflete. Începe în lumină, în prezenţa obiectului iubirii şi dă şansa sufletelor ce o trăiesc să comunice şi să evolueze. Nu doare – şi asta nu o face mai puţin iubire! – decât atunci când este pierdută. Din păcate, în acest caz, când apare un dureros gol aposterioric, nimeni şi nimic nu îl mai poate umple, pentru că niciun alt parter, în afara celui ce l-a creat – fie el şi mai bun –, nu are forma celui plecat. În al doilea rând, acest tip de iubire se ataşează de atributele imuabile ale celuilalt partener şi devine el însuşi un atribut imuabil. Iubirea plus este o iubire luminoasă, o cale de cunoaştere afectivă a unui om real şi complex în acelaşi timp, o iubire ce continuă se crească din momentul în care aduce împreună doi oameni.


***


(17.08.2013) Nu ne-am propus o analiză psihologică profundă a condițiilor de formare şi a manifestărilor acestor direcţii afective, ci doar una socio-culturală. Constatăm, cu îngrijorare, fenomenul şi îl punem în corelaţie cu toate condiţionările moderne ale civilizaţiei. Există cu siguranţă în fiecare individ un abis interior cu o geografie diferită, însă la dimensiunea individului se adaugă dimensiunea socială. Individul adoptă odată cu încadrarea sa într-o anumită cultură diverse moduri de gândire şi acţiune care sunt investite cu valoare de către acea cultură. Pe deoparte iubirea minus trece testul modernităţii fiindcă are toate atributele modernităţii şi se aplică uşor conştiinţelor (sufletelor) moderne, pe de altă parte ea se răspândeşte şi pentru că devine un model. Cultura şi modele sale – iar iubirea minus şi idealurile în iubire sunt exemple concludente! – se răspândesc mai ales prin imitaţie. Educaţia amoroasă occidentală se face în această direcţie : cărţi, filme, etc…, iar reflexiile ei deformate se regăsesc mai apoi peste tot în jur (un exemplu: “50 de umbre întunecate”). Suntem înconjuraţi de idealuri amoroase şi de iubire minus. Atât de multă iubire minus, atât de învolburată şi de agresivă, încât  suntem tentaţi să o adoptăm, uitând de iubirea plus. 


 (4.09.2013) Din punct de vedere pur social, existenţa idealului în dragoste nu ne învaţă nimic despre normalitatea interacţiunii bidirecţionale cu alte fiinţe umane – să nu uitam că şi noi suntem fiinţe umane! – pe care ni le dorim partenere de viaţă; nu ne pregăteşte cu nimic pentru momentul în care lângă noi (sau în faţa noastră) există viaţă şi voinţă independentă de noi, şi nu doar simulacre robotizate; nu ne arată calea compromisului, a alegerii, a acceptării, a întâlnirii la mijloc. În fond adoraţia mistico-extatică nu cere neapărat ca idealul – obiectul adoraţiei – să se întrupeze; idealul poate rămâne pe vecie – neîmbătrânit – în lumea unidimensională a imaginaţiei. El îşi creează în sinele nostru o zonă de confort în care ne invită, o zonă din care se iese cu greu şi în care se poate întoarce foarte uşor. Ca obiect al iubirii, omul real, tridimensional, extern nouă – ceea ce necesită un serios efort gnoseologic – ne ridică o serie de probleme, a căror greutate depăşeşte serafica şi aproape imponderabila iubire (minus) pentru un ideal.  De aceea o oarecare doză de insatisfacţie, de frustrare, de renunţare la vise, de singurătate asumată ca singurătate este necesară pentru a ne recunoaşte, în primul rând faţă de noi înşine, nevoia de iubire (plus); putem lăsa la o parte dăunătoarea paradigmă moderna a zâmbetului social – ipocrizia ca formă de protecţie este o armă cu două tăişuri; şi tocmai din acest punct zero se poate construi un mediu sufletesc propice dezvoltării naturale a unui sentiment de iubire.

joi, 8 august 2013

Fragmente Jurnal XXVII – Păcatul (în modernitate)

Greşeala faţă de (şi în faţa lui) Dumnezeu – păcatul – apărut ca un cadavru la graniţa dintre raţiune şi simţire, se cere tratată în modernitate cu toată seriozitatea, câtă vreme, odată cu închiderea cerului şi moartea lui Dumnezeu, nu mai exista nimeni care să-l îngroape. Pare ciudat ca dispariția legiuitorului Dumnezeu nu atrage după sine şi abrogarea legilor sale morale, iar biserica încearcă cu disperare să păstreze şi să actualizeze noțiunea de păcat. Trebuie însă înţeles că sentimentul de vină cu care este asociat păcatul este de fapt liantul dintre suflet şi biserică; păcatul este izvorul credinței; credința vine în urma păcatului ca o ofertă de eliberare; credința începe şi se termină cu o serie de păcate: fie că este vorba de păcatul originar, fie că este vorba de păcatele pe care Isus le ia asupra Lui. Istoria credinței este o lungă istorie a păcatului; Biblia însăşi este un compendiu de păcate; iar Biserica – capul de pod spre iluzoria Împărăție a Cerurilor -  o instituție de tranzacționat şi de gestionat păcate.  

(Iată că mi se întăreşte o dată în plus convingerea că Isus a fost de fapt un supraom, un om prometeic apărut pentru noi şi printre noi prea devreme. A încercat să elibereze lumea de păcatele cu care credința a împovărat-o, însă a sfârșit prin a împovăra lumea cu încă un păcat – păcatul uciderii Sale. Identificându-L pe Isus cu Dumnezeu facem greșeala de a transfera păcatul spre Dumnezeu. Ar fi momentul să-I cerem iertare Lui, coborându-L pe Dumnezeu de pe piedestal.)

Vinovăţia – fie că este reală, fie că este închipuită – câtă vreme se circumscrie preceptelor biblice,  este direct legată de Dumnezeu şi devine Păcat; suntem încredinţaţi că ne îndepărtăm în primul rând de divinitate şi de rai, nu de semeni sau de noi înșine în momentul în care îl făptuim. Ni se răpește dorința şi posibilitatea de a ne îndrepta greșelile şi, acolo, unde nu este posibil acest lucru, de a plăti pentru ele faţă de cei care am greșit: faţă de semenii noștri sau de faţă de noi înşine. Prea puțin legile oamenilor (derivate şi ele din cele divine) rectifică acest lucru. Plătim în primul rând către Dumnezeu, iar Dumnezeu iartă prea uşor.  Parcă îl aud pe Dumnezeu spunând: „Păcătuiţi ca să aveți nevoie de Mine şi de iertarea Mea!”, iar pentru că Dumnezeu este cel care iartă, exercițiul smerit al iertării ni se pare tot mai greu. Avem nevoie de mult mai multă iertare decât suntem dispuşi să oferim. Ca şi în cazul Binelui, Dumnezeu a confiscat Iertarea. Puteam în modernitate să ducem povara Iertării în acelaşi fel în care Isus şi-a dus crucea? Înclin să cred că Nu!, atâta vreme cât nu suntem oameni prometeici. Iertarea nu poate veni din interior şi nu poate lucra în sufletele încă tributare moralei creştine. Închipuiţi-vă efortul de a înţelege că suferinţa provocată nu se plăteşte cu o altă suferinţă, de aceeaşi dimensiune barbară ca legea talionului doar că îndreptată împotriva conştiinţei. Propria suferinţa nu invalidează suferinţa celor faţă de care am greşit; cel mult ne asurzeşte sufletul şi ne face incapabili să o mai auzim. Cât de mult s-a perpetuat în creştinism sub toate formele posibile suferinţa, paralizându-ne propria bunătate şi propriul reflex al obţinerii şi al oferirii iertării… Toate aceste lucruri pot fi însă înţelese doar dacă ieşim din cadrul moralei şi eliminăm din vocabular şi din ceremoniile psihicului noţiunea de păcat.


Dacă predicăm abolirea moralei şi a păcatului nu se va prăbuşi însă totul în anarhie? Cum vor mai putea fi alegerile îngrădite? Cum s-ar putea reglementa viața modernității fără o lege morală? Răspunsul este simplu: prin discernământ! Libertatea ca să rămână libertate trebuie să fie auto-îngrădită, iar acest lucru se poate petrece doar la nivelul libertăţii de discernământ, nu la nivelul libertății de bază. Suferința trebuie suprimată, iar empatia – ce nu aduce prin sine însăşi  confort nimănui – trebuie folosită doar pentru a ne antrena discernământul. Un principiu de autoreglare există în cadrul societăţilor şi al indivizilor, iar el trebuie folosit şi stimulat. Legile şi morala se descoperă, nu se învaţă. Altfel modernitatea va eșua în haos, fiindcă deja Dumnezeu este mort şi doar morala sa mai supraviețuiește din inerție. 

marți, 6 august 2013

Înaintea crucii

Pentru cele care
Au îngenunchiat în faţa mea
Ca înaintea cerului;
Pentru cele care
Mi-au îmbrăţişat picioarele,
Mi le-au spălat cu mir şi lacrimi
Şi apoi le-au uscat
Cu răsuflarea răcoroasă
A pletelor;
Pentru cele care
M-au sărutat pe frunte, pe obraz şi pe buze
Şi mi-au fost
Mame, fiice şi iubite;
Pentru ele toate
Nu pot fugi de pe cruce. 

For those
Who knelt in front of me
As before heaven;
For those
Who embraced my feet,
Washed them with chrism and tears
And dried them
With the cool breath
Of tresses;
For those
Who kissed my forehead, my cheeks and my lips
And were
Mothers, daughters and lovers to me;
For all of them,
I can not run from the cross.

Fragmente Jurnal XXVI – Rațiune şi simțire (în modernitate)

Separat, preaplinul de rațiune sau de simțire poate conduce ființa umană – cuibarul lor intim – spre punctele cardinale ale fericirii verticale şi orizontale fără piedici. Fiecare dintre ele are valenţe epistemologice şi gnoseologice; fiecare dintre ele descriu lumea, ne oferă o viziune asupra limitărilor ei şi asupra libertăţii noastre şi ne face apți să trăim în ea; fiecare din ele este un sistem închis cu propriile lui reguli rezonabile. La limită – pentru a le trata rațional – le putem îngloba în conceptul de cultură: avem o cultură a rațiunii şi o cultură a simțirii, cu identitatea pe care o conferă ființei, cu modul de apartenenţă, cu spațialitatea ei şi cu modul de comunicare propriu. Ne putem bucura că suntem oameni compleți în ambele ipostaze exclusive; devenim însă umani în momentele fulgurante şi definitorii în care cele două se întâlnesc. Este posibil ca aceste întâlniri să nu fie cauzatoare de dezastre? 

În actualitate, între cele două forţe încordate şi înverşunate una împotriva celeilalte, ne cufundăm de fapt în cloaca incestuoasă din care se nasc marile depresii şi marile tragedii. Sufletul nu este altceva decât o parte a minţii ce a renunţat la raţiune; sentimentele au şi ele o logică de polaritate inversă. Rațiunea şi simțirea - componente ale aceleaşi minţi - se atrag şi se distrug precum materia şi antimateria. Compromisul/înțelegerea  dintre ele este mai degrabă un armistițiu ce dă prilej armatelor să se regrupeze şi să-şi îmbogăţească efectivele în spatele cortinei. Finalul nu poate fi decât suferinţa şi paralizia totală pentru că omul occidental a investit cu aceeaşi putere ambele părţi ale psihicului său bipolar. Să îl înveţi căile prin care poate fi restituit armoniei vieţii, căile prin care poate fi alinat, să îi dărâmi zidurile de morală cu care şi-a încercuit simţirea şi zidurile de formalism preconceput cu care şi-a încercuit raţiunea, într-un cuvânt să-l eliberezi, este un efort titanic de început de lume ce implică o suferinţă din al cărei creuzet prea putini pot ieşi întregi. 

Poate că aici – în adâncul iadului – vom găsi cheia opririi dezastrului civilizaţiei noastre: apelând la focul sacru şi purificator al profetului disperării – Emil Cioran. Golirea sufletului şi a minţii de firmituri de sentiment şi de prejudecăți şi umplerea lor cu o sevă nouă. Un moment de suspensie, de moarte clinică, de gol absolut şi apoi o viață nouă cu o logică nouă, cu o etică nouă şi cu o morală nouă în care cele două concepte dihotomice îşi găsesc sensul originar, de schelet al fiinţei, îşi pierd din puterea de distrugere a interiorului şi se întorc spre exterior. Se va pierde acea tensiune esenţială ce exista în fiecare dintre noi, acea tiranie a gândurilor întinse între cele două porniri şi la un moment dat îi vom duce poate lipsă pentru ca corzile sufletului şi ale mintii nu vor mai putea scoate sunetele înalte şi prelungi de iubire sau cele joase şi grave de înțelepciune. Sau poate că mintea omului va deveni un cu totul alt instrument capabil de o muzică contrapunctică celestă. Un umanism de tip nou se va naşte, un umanism în care oamenii nu vor fi doar oameni, ci mai mult decât atât: vor deveni fie oameni dedalici – ai raţiunii, fie oamenii prometeici – ai simţirii. Se va pierde ceva? Da! Se va pierde şansa de a repeta minunile unei civilizaţii şi ale unor culturi ce au umplut mai bine de un mileniu. Dar vor fi create altele noi. Avem nevoie de reînnoire nu ca un principiu al modernității schizofrenice, ci ca un principiu al transfigurării şi transcendenţei: nu vrem să fim tot noi – noi, cu aceleași elemente (rațiune şi simțire) rearanjate şi curăţite, ci vrei să fim cu totul alții… Inclin să cred că schimbarea va venii indiferent dacă o vom chema sau nu; scriem despre ea fiindcă deja o presimţim sau poate fiindcă a început deja să lucreze… 

*** 

Remarcam nu de mult că în modernitate o parte din modurile identificate de gândire (şi respectiv de cunoaştere) eşuează: 

- gândirea şi cunoașterea magico-mistică – bazată pe revelaţie – pentru că Dumnezeu a murit, iar miracolele au rămas sechestrate în lumea mincinoasă a filmelor şi a cărţilor;

 - gândirea şi cunoașterea creativă – bazată pe creaţie – deoarece nu mai este nevoie să evadăm în cultură, câtă vreme civilizaţia se ocupă plenar de fericirea noastră (orizontală);

- gândirea şi cunoașterea rațională pentru că legile naturii (ştiinţa) şi legile oamenilor (instituţiile) au ajuns să fie acceptate fără împotrivire ca pe un dat firesc ce protejează libertatea.

Doar modul simplist şi animalic de gândire şi cunoaștere sensibilă supraviețuiește fiindcă este legat direct de organic. (Iată că modernitatea trăieşte sub imperiul senzaţiilor şi-şi îngustează opţiunile (basic freedom) şi facultăţile cu care poate înţelege limitele (discernment freedom) din dorul ei prea mare de distrugere şi negare. Şi – ce ironie! – din dorul de eliberare de trecutul care a produs-o.) 

Dacă avansăm însă în această direcție descoperim că toate modurile de gândire enumerate mai sus corespund (din punct de vedere morfologic) raţiunii, căci raţiunea este, dintr-o perspectivă metaforizată – un balaur ce îşi creşte propriile capete. În faţa acestei constatări se pune întrebarea legitimă: ce mai rămâne din raţiune în urma acestui fenomen de auto-decapitare. Poate veni primenirea pe fondul destrămării proceselor rațiunii? Da! Pentru că rațiunea – container al obiectelor şi proceselor rațiunii – rămâne de fapt intactă, aşteptând un alt mod – superior – de gândire şi de cunoaștere (cel mai probabil unul combinat!). Focul în acest caz este o critică profundă şi neiertătoare de dimensiuni kantiene la adresa rațiunii. Kant a definit omul modern; omul postmodern, nou sau recent, de care ne leagă atâtea speranțe şi dezamăgiri are nevoie de schimbare. Rațiunea are nevoie de un tip de gândire dedalic. 

Dar simțirea? În acest recipient al simţirii – parte a psihicului uman – intră gândirea şi cunoaşterea afectivă (dacă recunoaştem inimii un rol epistemologic şi gnoseologic) şi anumite părți din cunoașterea creativa (cel puțin ca impuls). Astfel poziţia simțirii în modernitate este de fapt poziția cunoașterii afective, poziţie privilegiată şi ingrată în acelaşi timp. Chiar dacă trăim într-o lume în care afectele se pot exprima tot mai liber în toate direcţiile, gândirea afectivă s-a îmbolnăvit şi ea de temporalitate şi a ajuns să fie asociată şi uneori confundată cu gândirea şi cunoaşterea sensibilă (cu simţurile). Așteptăm mai mult de la gândirea afectivă, nu doar întoarcerea ei la momentele în care era prețuită la justa ei valoare însă era îngrădită şi terorizată de orice formă de morală (şi cel mai tare de morala creştină). În cele din urmă, daca s-ar stabili o ierarhie a adevărurilor dezvăluite de diversele moduri de cunoaştere, adevărul gândirii afective ne-ar fi cel mai drag. Poate că gândirea afectivă – de tip nou, prometeic – ar trebui să întregească orice alt tip de gândire (dedalică)pe care raţiunea îl va adopta. 

*** 

Concluzie: Există pace între simţire şi raţiune doar acolo unde nu există morală şi preconcepţii.

sâmbătă, 3 august 2013

Fragmente Jurnal XXV – Liberalism paradox - demonstration







The previous article [XXIV] – a short intermezzo about the freedom categorization – was built as an argument for demonstrating the validity of liberalism paradox[XXIII]. In order to reach my goal, I will start simple by following the evolution of the idea of freedom, because there is a powerful link between this idea and the man (who embrace it) and I want to reveal it.


1.     During the early stages of his long and savage history, man was only confronted with survival decisions and this, from the point-of-view of his modern and educated children, was not freedom. Driven by instincts, that – barbaric – man used only his senses to discover the world in which he lived. So:
a.     he didn’t had the luxury of the absolute freedom, [XXIV](no point I.3)
b.    his basic and discernment freedoms were reduced by his lack of power (over nature – his spatiality) and, respectively, by his lack of imagination [XXIV](no point I.1 and I.2) and
c.     he was imprisoned into the dimension of senses [XXIV](III.1 – sensitive thinking/sensitive freedom)  

2.     At some moment in time, man extended the boundaries of the sky and life (and found the location of God(s)) with his mind through revelation [XXIV](III-2 - Magical-mythical thinking/). This added a new (fake) option on his table [XXIV](point I.1) and made him happy (or at least serene), but the same modern educated children can argue that the – religious – man (past, actual and future) does not have any kind of discernment freedom [XXIV](no point I.2), because they believe that God does not exist.

3.     In modernity, when God died by the hand of the modern Iuda – Nietzsche – Gott ist tot [XXI], the rational thinking prevailed [XXIV](III.5 rational thinking/rational freedom). All the laws of nature and the social inequities [XXIV](no point I.1) – at that time – were in fact the rational boundaries established by the rational thinking of man – daedalian – man [XXVI]. And this was the miraculous moment when man discovered the discernment [XXIV](point I.2) and the discernment freedom and he challenged (by revolts, revolutions, riots) the rational boundaries.

4.     In parallel, a different type of man – prometheus – man [XXVI], also lost for God – forged for himself new options in life through Creation [XXIV](point I.1) and finally escaped into another beautiful (but not real) world.
a.     This way of thinking [XXIV](III.3 creative or cultural thinking/creative boundaries) enriched the cultural spatiality with new dimensions and new boundaries.
b.    Basic Freedom [XXIV](point I.1) was changed, because the expectations were changed;
c.     Because of 4.b (Western) culture(s) changed, the Discernment Freedom (point I.2) changed also in perfect synchronicity with it.  

5.     After Basic Freedom [XXIV] (point I.1) was secured, the options began to grow like cancer and this (with the help of officials - the Institution of Administration) put a great pressure on the mind of man born in modernity (or postmodernity). The beginning of the end was when he had, not too less, but too much. The man lost (one by one) all his ways of thinking:
a.     Magical-mythical thinking [XXIV](III.2) – because God is dead and miracles are only happening in movies/(books)
b.    Creative thinking [XXIV](III.3) – there is no need to go/(escape) into cultural dimension when civilization is offering everything (before you are using the imagination to think to everything)
c.     Affective thinking [XXIV](III.4) – emotions and sensibility are lost, so the heart (of the braves) are wandering through a desolate desert
d.    Rational thinking [XXIV](III.5) – laws of nature and laws of man are taken for granted because they are bent and, respectively, imposed (so they say!) in order to protect the basic freedom. There is no need to use it anymore…
except
e.     Sensitivity thinking [XXIV](III.1) – the attribute of barbarians survived in the end (1).


This is the paradox: with his lack of discernment freedom (I.2) [XXIV] the modern man – even he is not seeing this – is in the same situation with the barbarian (1) he judged at point (1) and with the believer he judged at point (2). (Basic freedom in not everything). He does not know what freedom is anymore, he does not need freedom, but he is talking about it a lot.

Notă din 4.VIII.2013: Am găsit şi la Cioran un paradox al libertăţii, similar celui propus de mine... "Paradox tragic al libertăţii: mediocrii, singurii ce-i fac existenţa posibilă, nu pot să-i garanteze dăinuirea." (Emil Cioran, Istorie si utopie, 1960, pag. 55)

vineri, 2 august 2013

Mâzgălituri XIV – Plumb de George Bacovia

Când ploile finale
Cad noaptea peste lume,
De parcă moartea însăşi
E tot ce am mai scump,
Rechem în burg poetul
Cu care-mpart un nume,
Un dor de marş funebru
Şi-o inimă de plumb.


1 VIII 2013