marți, 16 iulie 2013

Pagini despre sufletul românesc de Constantin Noica

Constat, citind aceste rânduri, că sufletul romanesc are forma şi apucăturile unei ciudate dihanii a apelor. Smerit şi tăcut, se lasă dus de curgerea vieții cu o împăcare atât de adâncă cu sensul ei, încât trece într-un registru păgân. Are înțelepciunea de a refuza plasa filozofiei cu întrebările ei morale, etice sau epistemologice şi totodată slăbiciunea – sau forța – de a împinge răbdarea şi nădejdea dincolo de el însuși. Orizontul său intim în care se regăsește este orizontul unduitor al apelor, ritmic şi indefinit, alcătuit din deal si vale – orizontul plaiului. Trăiește acum, la început de sfârșit, drama alienării, drama culturilor minore, drama imposibilităţii de a lăsa urme în istorie – ce poți construi oare din apă? – şi îşi aduce scuza şi acuza marginalității, a lipsei de voința şi a echivocului (de la Dimitrie Cantemir si pana la Lucian Boia). Să nu-l lepădam înlocuindu-l cu sufletul atât de teluric şi de neliniștit al europenilor, fiindcă doar el ne poate salva. Ne vom pierde – dacă îl vom pierde! – rădăcina plină de sevă prin care trec în faptele şi în gândurile noastre pornirile şi trăirile unor veacuri de românism, de înțelegere cu natura, de dor născut în lumea păstorilor – acolo unde singurătatea şi despărțirea sunt experiențele cele mari. Să rămânem acvatici!

Niciun comentariu: