Constat, citind
aceste rânduri, că sufletul romanesc are forma şi apucăturile unei ciudate
dihanii a apelor. Smerit şi tăcut, se lasă dus de curgerea vieții cu o împăcare
atât de adâncă cu sensul ei, încât trece într-un registru păgân. Are înțelepciunea
de a refuza plasa filozofiei cu întrebările ei morale, etice sau epistemologice
şi totodată slăbiciunea – sau forța – de a împinge răbdarea şi nădejdea dincolo
de el însuși. Orizontul său intim în care se regăsește este orizontul unduitor
al apelor, ritmic şi indefinit, alcătuit din deal si vale – orizontul plaiului.
Trăiește acum, la început de sfârșit, drama alienării, drama culturilor minore,
drama imposibilităţii de a lăsa urme în istorie – ce poți construi oare din apă?
– şi îşi aduce scuza şi acuza marginalității, a lipsei de voința şi a
echivocului (de la Dimitrie Cantemir si pana la Lucian Boia). Să nu-l lepădam înlocuindu-l
cu sufletul atât de teluric şi de neliniștit al europenilor, fiindcă doar el ne
poate salva. Ne vom pierde – dacă îl vom pierde! – rădăcina plină de sevă prin
care trec în faptele şi în gândurile noastre pornirile şi trăirile unor veacuri
de românism, de înțelegere cu natura, de dor născut în lumea păstorilor – acolo
unde singurătatea şi despărțirea sunt experiențele cele mari. Să rămânem
acvatici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu