sâmbătă, 20 iulie 2013

Fragmente Jurnal XXII Spaţiu şi spaţialitate

Încep prin a introduce noţiunea de spaţialitate – necesară în susţinerea tezei – ca pe o generalizare a spaţiului, după cum spaţiul este o generalizare naturii. Dacă avansul fizicii/matematici şi a viziunilor realiste a transformat mediul înconjurător din viu (din natură) în  forme şi contururi vizibile şi măsurabile, statice şi în mişcare (în spaţiu), înţelegem să-l completăm în modernitate şi cu manifestările ei spirituale (imaginaţie, creaţie) şi cu alte forme pe  care simţurile omului (gustul, mirosul, auzul, nu numai văzul) le pot percepe. Pentru a nu crea confuzie să declarăm că aceasta completare nu face decât să transforme spaţiul real (orizontal) într-un spaţiu complex prin adăugarea unei componente verticale (în acelaşi mod în care am extins/tratat noţiunea de fericire – vezi Fericirea verticală și fericireaorizontală). Este o încercare de a împăca morfologia culturii care înţelege spaţiul ca pe un act creator al sensibilităţii, cu teoria kantiană a spaţiului, unde spaţiul este un apriori absolut şi constant al intuiţiei umane. Înţelegem opinia lui L. Blaga (Cultura şi Spaţiu), însă poziţia morfologiei culturii şi poziţia kantiană nu sunt opozabile, ci complementare, fiindcă obiectele şi subiectele lor sunt diferite. Spiritul uman capătă şi el (atât în adâncimile sale conştiente şi inconştiente, cât şi prin reprezentările/materializările lui) relief, relief care se adaugă reliefului fizic unde se desfăşoară existenţa, dar care ajunge la un moment să nu mai fie o reflexie a reliefului fizic, ci o extensie a sa. (În această interpretare o pictură devine o fereastră spre un orizont interior, o statuie este rezultatul extrageri unei fosile a spiritului prinse în piatra de către inconştient, iar o catedrală este un munte de unde se pot admira întinse orizonturi paradisiace şi care aşteaptă să fie escaladat prin credinţă.). Spaţiul (orizontal, real) este aprioric, pe când spaţialitatea (componenta sa  verticală, spirituală) este aposteriorică; spaţiul (orizontal, real, sensibil) este descoperit de simţuri şi recompus în conştiinţă, pe când spaţialitatea (componenta sa  verticală, spirituală) rămâne apanajul inconştientului. Astfel, cele două direcţii – cu obiecte şi subiecte diferite – reclamă instrumente epistemologice diferite. În final însă suma lor vectorială ne interesează, pentru că, oricare ar fi tendinţele ce se întâlnesc în om, el le însumează în acţiune şi viziune.

Istoria civilizaţiei occidentale este o istorie a expansiunii (verticale şi orizontale) continue, a revărsării peste graniţe, a luării în posesie a spaţialităţii (şi în particular a spaţiului), iar modernitatea în această privinţă nu face decât să continue tradiţia – ce ironie! -, îmbogăţind-o cu dorinţa de a modifica/înnoi spaţialitatea. Desigur, până la descoperirea direcţiei spirituale, obsesia spaţiului a fost brutal satisfăcută prin cuceriri. Fie că ne situăm înainte de Revoluţia Franceză, când în spatele conflictelor armate se aflau regi, prinţi sau împăraţi (adică aristocraţia şi monarhia) a căror forţă, bogăţie şi orgoliu erau măsurate în teritorii, fie că privim în modernitate cum pentru ideea de naţiune-popor (şi cultură naţională, respectiv ţară – leagănul naţiunii) s-au dat lupte ce au atins proporţii planetare, întotdeauna spaţiul revine printre cauze ca un leit-motiv. Amintim toate episoadele conflictuale din perioada civilizației occidentale denumită perioada Statelor Combatante (de către Neagu Djuvara şi alţi istorici): tentativa spaniolă (1520 – 1659, declanşată de Carol Quintul), tentativa franceză (1618 – 1871, cu Ludovic al XIV-lea, Napoleon I şi Napoleon al IIl-lea), tentativa germană (1866 – 1945, cu trei accese de febră: războiul franco-prusac, primul și al doilea război mondial), tentativa americană/rusă (1945 – 1991, Războiul Rece) şi tentativa engleză (sec XVI – 1949) (pe care simţim nevoia să o contorizăm, deşi nu s-a manifestat în cadrul culturii occidentale cât mai degrabă în afara ei, mărindu-i graniţele fără încetare). (Vezi Prăbuşirea civilizaţieioccidentale: Perspectiva filozofiei speculative a istoriei)

Regăsim în aceste manifestări violente ale dorinței de spațiu, una dintre trăsăturile civilizaţiei greco-romane ai cărei fii şi continuatori suntem. (Ne oprim pentru a remarca, dacă nu era deja evident, că dorinţa bolnăvicioasă de spaţiu nu este un element pe care să-l regăsim în diverse stadii de dezvoltare la oricare dintre civilizaţiile actuale sau trecute. Civilizaţia chineză de exemplu a ţinut să rămână prizonieră în propria ei graniţă şi sunt voci (George Friedman – Următorii 100 de ani) care susţin că tocmai această statornicie a ei o împiedică să preia ştafeta luptei pentru hegemonie. Doar dacă China nu s-a îmbolnăvit deja de occidentalism şi modernitate între timp!)  Admiraţia pentru aventurile fulminante ale unui Alexandru cel Mare şi ale unui Cezar (aventuri nejustificate în istorie doar prin evoluția normală a unei civilizatei către un imperiu universal) (Neagu Djuvara – pag 82), dar şi pentru miracolul cultural grecesc şi pentru miracolul civilizațional roman ar putea fi (şi ar trebui) interpretată şi in această cheie. În civilizaţia occidentală însă viziunea asupra spaţiului nu este numai o nevoie politică sau economică, ea a devenit o nevoie în sine, înscrisă în cele din urmă în genele culturale.

Până şi înțelegerea pe care fizica modernă ne-o da asupra universului contribuie la accentuarea acestei trăsături: trăim într-un univers cu o vârstă de 13.84 miliarde de ani ce s-a extins (şi continuă să se extindă accelerat) plecând de o sămânţă de dimensiuni nule şi ajungând la dimensiunile actuale. Şi ca şi cum nici această mărime incredibilă a universului nu ar fi nici ea de ajuns, şi alte speculaţii vin să hrănească dorința occidentalului de spațiu: universuri copii apărute în singularitățile găurilor negre, universuri paralele ce influenţează universul nostru, universuri ciclice. Mai mult: să nu uităm că există nu numai un infinit mare, ci şi un infinit mic ce exercită acelaşi tip de fascinaţie. Calculul infinitezimal, fractaliile, moleculele, atomii, particulele elementare, quarcii sunt exemple situate la celalalt capăt al dimensiunilor matematice şi fizice, exemple ce forţează în acelaşi mod gândirea şi viziunea occidentala asupra spaţiului/spaţialităţii.  Desigur, realităţile fizice nu sunt proiecţia gândirii occidentale (wishfull thinking), însă din interesul manifestat pentru limitele (forma şi alcătuirea) spaţiului (aici într-un sens propriu – de univers) putem înţelege că în gândirea occidentală spaţiul nu (mai) este nici o utilitate şi nici un loc de exercitare a libertăţii. Întărim concluzia paragrafului anterior: spaţiul este o nevoie. O nevoie pe care am putea-o prinde în echivocul unei metafore: nostalgia infinitului (sau nostalgia orizontică – după cum o numeşte Blaga).

Cum se aşează omul occidental în spaţiu/spaţialitate, cum se raportează omul occidental la spațiu/spațialitate şi cum interacționează omul occidental cu spațiul/spațialitate? Desigur, în funcție de perioada la care facem referire, răspunsurile la aceste întrebări capătă accente diferite. Urmărindu-l până în modernitate de-a lungul istoriei sale de 15 secole, occidentalul a dovedit din acest punct de vedere o capacitate extraordinară de adaptare la spațiu, pe lângă pofta de spațiu de care am vorbit mai înainte. L-a descoperit (aventura lui Cristofor Columb  sau a lui Marco Polo sunt iconice în cultura vestică), l-a folosit tot mai eficient şi tot mai mult (paradigma progresului a fost susținută de spațiu) şi şi-a mărit spectrul așteptărilor spațiale până (aproape de) infinit. A inventat apoi (sau a adoptat şi a extins) noțiunea de posesiune/proprietate, noţiune ce a devenit atât de încetățenită încât pare a fi o axiomă, iar noțiunea de proprietate a născut la rândul ei noțiunea – contestabilă (într-un articol viitor) – de moștenire.

Este interesantă însă situația actuală – finalul acestui parcurs al viziunii omului occidental (modern) asupra spațiului. Începând cu prea aclamata relativitate omul occidental (modern) se află în centrul coordonatelor spațiale. Infinitul pornește din el şi tot în el se închide – pentru că el îl imaginează (şi efectuează operații cu el) pentru a-l înțelege. Pe deoparte acest fapt îl face să se simtă important şi plin de sens, dar în același timp îl demoralizează desfăşurându-i în faţă un infinit (nu un vid) inexpugnabil sau, mai exact, înzestrându-l cu dorul de infinit. Aceasta idee este una redescoperită: după Frobenius europeanul trăieşte în sentimentul infinitului, iar Spengler susține ca simbolul spațial al modului faustian (occidental) ar fi infinitul tridimensional. Infinitul, cu diversele lui forme şi direcții specifice de compunere, (de exemplu: unduirea orizontală continuă deal-vale a plaiului romanesc) trăieşte (se construiește şi se revelează) în conștientul/inconștientul occidentalului. De aceea poate uneltele sale epistemologice nu provin numai dintr-un mod de gândire științific (cunoașterea sensibilă) (insuficient pentru a atinge marginile infinitului), ci şi dintr-un mod de gândire magico-mitic (cunoașterea prin revelație) şi dintr-un mod de gândire artistică (cunoașterea prin creație). (Şi poate şi printr-un mod de gândire afectivă – dacă recunoaștem o funcție epistemologică iubirii). Iar odată cu impulsul cunoașterii se naște dorința de certitudine şi de posesiune ca o forma de compensare a anxietății produse de contemplarea infinitului, dorinţă niciodată satisfăcută în condiţiile în care limitele sunt desființate (chiar şi cele fizice) şi se visează la infinit. Tendinţele expansioniste teritoriale sunt astfel doar o expresia atavică şi pervertită a pasiunii faustice pentru infinit. Expresia ei pură se găsește de fapt în artă (în produsul cristalizat al culturii), acolo unde puterea tot mai mare de abstractizare (şi visare)  a spiritului occidental se exprimă liber.

Facem astfel trecerea spre analiza adaptabilităţii şi expansiunii verticale. Regăsim şi în creaţie şi în admiraţia creaţiei acel sentiment al spaţiului de care vorbea Spengler (succesor al lui Frobenius şi antemergător al altor filozofi ai culturii printre care şi Lucian Blaga) şi pe care eu îl denumesc spaţialitate. În context cultural spaţialitatea cuprinde toate dimensiunile simţurilor, nu doar dimensiunile pur spaţiale şi toate dimensiunile creaţiei şi imaginaţiei. Întâlnim o spaţialitate sonoră, cromatică sau olfactivă şi toate acestea împreună determină cadrul unei culturi în directă relaţie simbiotică cu individul care îi aparţine. (Poate că teza spaţiului mioritic a lui Lucian Blaga este totuşi actuală şi profundă)...

(Am fost în urmă cu câţiva ani la Paris. Eram tânăr şi aveam şi sufletul şi mintea pregătite pentru întâlnirea cu oraşul. Am vizitat Champs-Élysée, Luvrul, palatul şi grădinile Versailles, catedrala Notre Dame, am trecut pe Pont Neuf, am urcat prin Montmartre spre la catedrala Sacre Coeur şi am trecut la pas prin Place du Tertre. Nu am regăsit Parisul pe care mi-l imaginasem decât într-o seară, când coborând la metrou, m-au izbit în urechi şi apoi în piept, modulaţiile susţinute ale unui acordeon. Acum înţeleg că din spaţialitatea culturii pariziene lipsea dimensiunea sonoră, lipseau minunatele chansonete sau romanţe, vocea uneori gâjâită şi afectată de accent a vreunei cântăreţe şi timbrul inconfundabil – tandru şi languros – al acordeonului. Parisul fără sonor era prea ancorat şi diluat în  modernitate.)

…Întâlnim în plus şi o spaţialitatea interiorizată a imaginaţiei (de care vom vorbi imediat) şi una materializată a creaţiei. Nesătul de spaţiu (ca şi de timp), omul vestic, îşi extinde, în anumite momente propice din punct de vedere istoric, spaţialitatea nu numai prin forţarea graniţelor fizice. Arhitectura şi Artele (nu numai cele vizuale) sunt alimentate (dacă nu justificate) în Occident şi de nevoia de expansiune a spaţiului cultural (a locului de desfăşurare a culturii – trăsătură esenţială a oricărei culturi) într-o direcţie spirituală. Dacă spaţiul este o generalizare a naturii, iar omul a învăţat nu numai să nu se mai team[ de el şi să îl accepte, dar să şi îl înţeleagă şi să îl modifice, era de aşteptat ca acesta să îşi satisfacă de-a lungul istoriei şi în acest mod dorinţa de expansiune, (iar în modernitate dorinţa de nou): modificând prin artă spaţialitatea.

Grandomania stilistică a arhitecturii actuale, cu spaţii interioare pur funcţionale tot mai încăpătoare şi înălţimi absurde (de remarcat că nu occidentul, ci orientul deţine întâietatea în aceasta privinţă), dă un semnal clar în privinţa modernităţii. Dar, în forme mai subtile, aceeaşi chemare spre expansiune şi respectiv, la limită, spre infinit se regăseşte şi în arta/arhitectura anterioară modernităţii. Rezumându-ne tot la arhitectură, constatăm că după  stilul romanic – stil de trecere, tributar încă apolinicului spenglerian – în stilul gotic regăsim chiar de la început, complet şi matur spiritul faustic, spiritul occidental. Neagu Djuvara notează poetic în cartea sa „Civilizaţii şi tipare istorice” că „arhitectura romanică este încă o arhitectură terestră, unde volumele îşi păstrează greutatea, trăgându-şi frumuseţea din echilibrul formelor”, pe când „arhitectura gotica este o arhitectură a spaţiului aerian care îşi caută frumuseţea în lumina şi elanul lui”. Luminile şi umbrele devin elemente arhitecturale ce sugerează ascendenţa şi modifică perspectiva şi orizontul. Catedralele (începând cu cea de la Saint-Denis şi continuând cu cea din Chartes, Notre-Dame, cea din Amiens, din Ruen şi din Reims) se constituie astfel şi în forme de relief reale, dar mai ales în forme de relief pregnante în dimensiunea religioasă a spiritului. Totul în obsesia pentru înălţime. Mai apoi, în Renaştere, clădirile iau amploare tot mai mare în om – în dimensiunea lui laică – prin exploatarea proporţiei (şi a frumuseţii şi a echilibrului ce decurg din ea). Nu este o renunţare la direcţia deja stabilită şi o reîntoarcere spre trecutul artei greceşti şi romane (deşi asta a fost intenţia), ci poate doar un accent pus pe om şi pe capacitatea lui de a-şi construi în sine perspectivele spaţiale prin admiraţia frumuseţii şi a echilibrului. „Marile monumente ale Renaşterii, chiar şi cele mai antichizante, rămân, cu domurile şi cu decoraţia lor exuberantă, funciar străine de viziunea antică asupra lumii” (N.D.). După Renaştere, Barocul se reîntoarce în forţă pe linia descendentă din Gotic, pe linia dimensiunii religioase, cu o viziune plină de spectacol, de dramatism, de dinamism şi de culoare, viziune menită, prin impresia creată, să apropie sau să simuleze infinitul. Începând de aici, aventura modernităţii (cu perioade de radicalizare şi perioade de recesiune) s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă sub aceleaşi auspicii. 

Aceste considerații dezvăluie însă doar o parte infimă a problemei spaţialităţii privite ca o îmbinare de realităţi spaţiale (accesibile tuturor simţurilor) si de creaţii (ce pot fi şi elemente de relief în sine, dar în acelaşi timp pot deschide o nouă perspectivă spirituală). Arhitectura singură are totuşi un rol limitat (de natură şi legile fizicii) în ascensiunea îndrăzneaţă spre infinit a occidentului. Altfel stau lucrurile dacă adăugam – de exemplu – în catedra Notre-Dame muzica reverberantă a unei orgi, o serie de picturi murale detaliate, un miros stăruitor de lumânări şi de tămâie într-o atmosfera rece şi jilavă si o serie de enoriaşi ce îngenunchează şi îşi împreunează mâinile. Ne întrebăm dacă impresia pătrunzătoare de sacralitate pe care o simţim are legătură cu apartenenţa noastră – a vizitatorilor accidentali – la o anumită cultură. Oare acelaşi sentiment de nimicnicie îl au şi asiaticii când intră pentru prima dată în catedrala Notre-Dame? Probabil că nu, deoarece tindem cu toţii să fim solidari (doar) cu aspecte ale culturii(culturilor) de care aparţinem, inclusiv cu spaţialitatea lor! Tindem să ne integram în spaţialitate şi să o percepem cu noi şi cu trăirile noaste în ea, iar percepţia spaţialităţii tine tot de spaţialitatea unei culturi. Mai exact consider că tot in cadrul culturii  se circumscrie şi trăirea umană – ce validează o cultură – în faţa spaţialităţii (în faţa naturii, dar şi a creaţilor), trăire ce ţine de structura intimă a individului, de sensibilitatea, de imaginaţia şi de bagajul său de simboluri. În cazul culturii/civilizaţiei occidentale arta sugerează şi reprezintă infinitul însă este posibil ca reflexul infinitului în faţa ei să nu fie o constantă universală ci să apeleze la mecanisme interne şi la simboluri inconştiente formate şi respectiv achiziţionate ca urmare a apartenentei la cultura/civilizaţia occidentală…  Iată deci că expansiunea spaţialităţii occidentale se (poate) face şi prin culturalizarea membrilor ei. În consecinţa cultura occidentală pierde spaţiu (spaţialitate) prin accentul prea mare pus pe civilizaţie în detrimentul culturii…   

Tragem concluzia, în încheiere, că nici spațiul (componenta reală) şi nici spațialitatea (componenta imaginară) nu au fost vreodată statice în civilizaţia vestică, ci au curs şi si-au unit albiile sub pornirea şi viziunea expansionistă a occidentalilor. Spațiul în civilizaţia occidentală curge spre infinit

Niciun comentariu: