Încep prin a introduce noţiunea de spaţialitate
– necesară în susţinerea tezei – ca pe o generalizare a spaţiului, după cum
spaţiul este o generalizare naturii. Dacă avansul fizicii/matematici şi a
viziunilor realiste a transformat mediul înconjurător din viu (din natură) în forme şi contururi vizibile şi măsurabile,
statice şi în mişcare (în spaţiu), înţelegem să-l completăm în modernitate şi cu
manifestările ei spirituale (imaginaţie, creaţie) şi cu alte forme pe care simţurile omului (gustul, mirosul, auzul,
nu numai văzul) le pot percepe. Pentru a nu crea confuzie să declarăm că
aceasta completare nu face decât să transforme spaţiul real (orizontal) într-un
spaţiu complex prin adăugarea unei componente verticale (în acelaşi mod în care
am extins/tratat noţiunea de fericire – vezi Fericirea verticală și fericireaorizontală). Este o încercare de a împăca morfologia
culturii care înţelege spaţiul ca pe un act creator al sensibilităţii, cu
teoria kantiană a spaţiului, unde spaţiul este un apriori absolut şi constant
al intuiţiei umane. Înţelegem opinia lui L. Blaga (Cultura şi Spaţiu), însă poziţia
morfologiei culturii şi poziţia kantiană nu sunt opozabile, ci complementare, fiindcă
obiectele şi subiectele lor sunt diferite. Spiritul uman capătă şi el (atât în
adâncimile sale conştiente şi inconştiente, cât şi prin reprezentările/materializările
lui) relief, relief care se adaugă reliefului fizic unde se desfăşoară existenţa,
dar care ajunge la un moment să nu mai fie o reflexie a reliefului fizic, ci o
extensie a sa. (În această interpretare o pictură devine o fereastră spre un
orizont interior, o statuie este rezultatul extrageri unei fosile a spiritului
prinse în piatra de către inconştient, iar o catedrală este un munte de unde se
pot admira întinse orizonturi paradisiace şi care aşteaptă să fie escaladat
prin credinţă.). Spaţiul (orizontal, real) este aprioric, pe când spaţialitatea
(componenta sa verticală, spirituală)
este aposteriorică; spaţiul (orizontal, real, sensibil) este descoperit de simţuri
şi recompus în conştiinţă, pe când spaţialitatea (componenta sa verticală, spirituală) rămâne apanajul
inconştientului. Astfel, cele două direcţii – cu obiecte şi subiecte diferite –
reclamă instrumente epistemologice diferite. În final însă suma lor vectorială
ne interesează, pentru că, oricare ar fi tendinţele ce se întâlnesc în om, el
le însumează în acţiune şi viziune.
Istoria civilizaţiei occidentale este o
istorie a expansiunii (verticale
şi orizontale) continue, a revărsării peste graniţe, a luării în posesie a spaţialităţii
(şi în particular a spaţiului), iar modernitatea în această privinţă nu face
decât să continue tradiţia – ce ironie! -, îmbogăţind-o cu dorinţa de a modifica/înnoi
spaţialitatea. Desigur, până la descoperirea direcţiei spirituale, obsesia spaţiului
a fost brutal satisfăcută prin cuceriri. Fie că ne situăm înainte de Revoluţia
Franceză, când în spatele conflictelor armate se aflau regi, prinţi sau împăraţi
(adică aristocraţia şi monarhia) a căror forţă, bogăţie şi orgoliu erau măsurate
în teritorii, fie că privim în modernitate cum pentru ideea de naţiune-popor (şi
cultură naţională, respectiv ţară – leagănul naţiunii) s-au dat lupte ce au
atins proporţii planetare, întotdeauna spaţiul revine printre cauze ca un leit-motiv.
Amintim toate episoadele conflictuale din perioada civilizației occidentale denumită
perioada Statelor Combatante (de către Neagu Djuvara şi alţi istorici): tentativa
spaniolă (1520 – 1659, declanşată de Carol Quintul), tentativa franceză (1618 –
1871, cu Ludovic al XIV-lea, Napoleon I şi Napoleon al IIl-lea), tentativa
germană (1866 – 1945, cu trei accese de febră: războiul franco-prusac, primul
și al doilea război mondial), tentativa americană/rusă (1945 – 1991, Războiul
Rece) şi tentativa engleză (sec XVI – 1949) (pe care simţim nevoia să o contorizăm,
deşi nu s-a manifestat în cadrul culturii occidentale cât mai degrabă în afara
ei, mărindu-i graniţele fără încetare). (Vezi Prăbuşirea civilizaţieioccidentale: Perspectiva filozofiei speculative a istoriei)
Regăsim în aceste manifestări violente ale dorinței
de spațiu, una dintre trăsăturile civilizaţiei greco-romane ai cărei fii şi continuatori
suntem. (Ne oprim pentru a remarca, dacă nu era deja evident, că dorinţa bolnăvicioasă
de spaţiu nu este un element pe care să-l regăsim în diverse stadii de dezvoltare
la oricare dintre civilizaţiile actuale sau trecute. Civilizaţia chineză de
exemplu a ţinut să rămână prizonieră în propria ei graniţă şi sunt voci (George
Friedman – Următorii 100 de ani) care susţin că tocmai această statornicie a ei
o împiedică să preia ştafeta luptei pentru hegemonie. Doar dacă China nu s-a
îmbolnăvit deja de occidentalism şi modernitate între timp!) Admiraţia pentru aventurile fulminante ale
unui Alexandru cel Mare şi ale unui Cezar (aventuri nejustificate în istorie
doar prin evoluția normală a unei civilizatei către un imperiu universal)
(Neagu Djuvara – pag 82), dar şi pentru miracolul cultural grecesc şi pentru
miracolul civilizațional roman ar putea fi (şi ar trebui) interpretată şi in
această cheie. În civilizaţia occidentală însă viziunea asupra spaţiului nu
este numai o nevoie politică sau economică, ea a devenit o nevoie în sine,
înscrisă în cele din urmă în genele culturale.
Până şi înțelegerea pe care fizica modernă ne-o da
asupra universului contribuie la accentuarea acestei trăsături: trăim într-un
univers cu o vârstă de 13.84 miliarde de ani ce s-a extins (şi continuă să se
extindă accelerat) plecând de o sămânţă de dimensiuni nule şi ajungând la
dimensiunile actuale. Şi ca şi cum nici această mărime incredibilă a universului
nu ar fi nici ea de ajuns, şi alte speculaţii vin să hrănească dorința
occidentalului de spațiu: universuri copii apărute în singularitățile găurilor
negre, universuri paralele ce influenţează universul nostru, universuri ciclice.
Mai mult: să nu uităm că există nu numai un infinit mare, ci şi un infinit mic
ce exercită acelaşi tip de fascinaţie. Calculul infinitezimal, fractaliile,
moleculele, atomii, particulele elementare, quarcii sunt exemple situate la
celalalt capăt al dimensiunilor matematice şi fizice, exemple ce forţează în acelaşi
mod gândirea şi viziunea occidentala asupra spaţiului/spaţialităţii. Desigur, realităţile fizice nu sunt proiecţia
gândirii occidentale (wishfull thinking), însă din interesul manifestat pentru
limitele (forma şi alcătuirea) spaţiului (aici într-un sens propriu – de univers)
putem înţelege că în gândirea occidentală spaţiul nu (mai) este nici o
utilitate şi nici un loc de exercitare a libertăţii. Întărim concluzia
paragrafului anterior: spaţiul este o nevoie. O nevoie pe care am putea-o
prinde în echivocul unei metafore: nostalgia infinitului (sau nostalgia orizontică
– după cum o numeşte Blaga).
Cum se aşează omul occidental în spaţiu/spaţialitate,
cum se raportează omul occidental la spațiu/spațialitate şi cum interacționează
omul occidental cu spațiul/spațialitate? Desigur, în funcție de perioada la
care facem referire, răspunsurile la aceste întrebări capătă accente diferite. Urmărindu-l
până în modernitate de-a lungul istoriei sale de 15 secole, occidentalul a
dovedit din acest punct de vedere o capacitate extraordinară de adaptare
la spațiu, pe lângă pofta de spațiu de care am vorbit mai înainte. L-a
descoperit (aventura lui Cristofor Columb
sau a lui Marco Polo sunt iconice în cultura vestică), l-a folosit tot
mai eficient şi tot mai mult (paradigma progresului a fost susținută de spațiu)
şi şi-a mărit spectrul așteptărilor spațiale până (aproape de) infinit. A
inventat apoi (sau a adoptat şi a extins) noțiunea de posesiune/proprietate,
noţiune ce a devenit atât de încetățenită încât pare a fi o axiomă, iar noțiunea
de proprietate a născut la rândul ei noțiunea – contestabilă (într-un articol
viitor) – de moștenire.
Este interesantă însă situația actuală – finalul
acestui parcurs al viziunii omului occidental (modern) asupra spațiului. Începând
cu prea aclamata relativitate omul occidental (modern) se află în centrul
coordonatelor spațiale. Infinitul pornește din el şi tot în el se închide –
pentru că el îl imaginează (şi efectuează operații cu el) pentru a-l înțelege. Pe
deoparte acest fapt îl face să se simtă important şi plin de sens, dar în același
timp îl demoralizează desfăşurându-i în faţă un infinit (nu un vid) inexpugnabil
sau, mai exact, înzestrându-l cu dorul de infinit. Aceasta idee este una
redescoperită: după Frobenius europeanul trăieşte în sentimentul infinitului,
iar Spengler susține ca simbolul spațial al modului faustian (occidental) ar fi
infinitul tridimensional. Infinitul, cu diversele lui forme şi direcții
specifice de compunere, (de exemplu: unduirea orizontală continuă deal-vale a
plaiului romanesc) trăieşte (se construiește şi se revelează) în conștientul/inconștientul
occidentalului. De aceea poate uneltele sale epistemologice nu provin numai
dintr-un mod de gândire științific (cunoașterea sensibilă) (insuficient pentru
a atinge marginile infinitului), ci şi dintr-un mod de gândire magico-mitic (cunoașterea
prin revelație) şi dintr-un mod de gândire artistică (cunoașterea prin creație).
(Şi poate şi printr-un mod de gândire afectivă – dacă recunoaștem o funcție
epistemologică iubirii). Iar odată cu impulsul cunoașterii se naște dorința de
certitudine şi de posesiune ca o forma de compensare a anxietății produse de contemplarea
infinitului, dorinţă niciodată satisfăcută în condiţiile în care limitele sunt desființate
(chiar şi cele fizice) şi se visează la infinit. Tendinţele expansioniste
teritoriale sunt astfel doar o expresia atavică şi pervertită a pasiunii
faustice pentru infinit. Expresia ei pură se găsește de fapt în artă (în
produsul cristalizat al culturii), acolo unde puterea tot mai mare de
abstractizare (şi visare) a spiritului
occidental se exprimă liber.
Facem astfel trecerea spre analiza adaptabilităţii
şi expansiunii verticale. Regăsim şi în creaţie şi în admiraţia creaţiei acel
sentiment al spaţiului de care vorbea Spengler (succesor al lui Frobenius şi antemergător
al altor filozofi ai culturii printre care şi Lucian Blaga) şi pe care eu îl
denumesc spaţialitate. În context cultural spaţialitatea cuprinde toate
dimensiunile simţurilor, nu doar dimensiunile pur spaţiale şi toate
dimensiunile creaţiei şi imaginaţiei. Întâlnim o spaţialitate sonoră, cromatică
sau olfactivă şi toate acestea împreună determină cadrul unei culturi în directă
relaţie simbiotică cu individul care îi aparţine. (Poate că teza spaţiului
mioritic a lui Lucian Blaga este totuşi actuală şi profundă)...
(Am fost în urmă cu câţiva ani la Paris.
Eram tânăr şi aveam şi sufletul şi mintea pregătite pentru întâlnirea cu oraşul.
Am vizitat Champs-Élysée, Luvrul, palatul şi grădinile Versailles, catedrala
Notre Dame, am trecut pe Pont Neuf, am urcat prin Montmartre spre la catedrala
Sacre Coeur şi am trecut la pas prin Place du Tertre. Nu am regăsit Parisul pe
care mi-l imaginasem decât într-o seară, când coborând la metrou, m-au izbit în
urechi şi apoi în piept, modulaţiile susţinute ale unui acordeon. Acum înţeleg
că din spaţialitatea culturii pariziene lipsea dimensiunea sonoră, lipseau minunatele
chansonete sau romanţe, vocea uneori gâjâită şi afectată de accent a vreunei
cântăreţe şi timbrul inconfundabil – tandru şi languros – al acordeonului.
Parisul fără sonor era prea ancorat şi diluat în modernitate.)
…Întâlnim în plus şi o spaţialitatea interiorizată
a imaginaţiei (de care vom vorbi imediat) şi una materializată a creaţiei. Nesătul de spaţiu (ca şi de
timp), omul vestic, îşi extinde, în anumite momente propice din punct de vedere
istoric, spaţialitatea nu numai prin forţarea graniţelor fizice. Arhitectura şi
Artele (nu numai cele vizuale) sunt alimentate (dacă nu justificate) în Occident
şi de nevoia de expansiune a spaţiului cultural (a locului de desfăşurare a
culturii – trăsătură esenţială a oricărei culturi) într-o direcţie spirituală.
Dacă spaţiul este o generalizare a naturii, iar omul a învăţat nu numai să nu
se mai team[ de el şi să îl accepte, dar să şi îl înţeleagă şi să îl modifice,
era de aşteptat ca acesta să îşi satisfacă de-a lungul istoriei şi în acest mod
dorinţa de expansiune, (iar în modernitate dorinţa de nou): modificând prin
artă spaţialitatea.
Grandomania stilistică a arhitecturii actuale, cu
spaţii interioare pur funcţionale tot mai încăpătoare şi înălţimi absurde (de
remarcat că nu occidentul, ci orientul deţine întâietatea în aceasta privinţă),
dă un semnal clar în privinţa modernităţii. Dar, în forme mai subtile, aceeaşi
chemare spre expansiune şi respectiv, la limită, spre infinit se regăseşte şi
în arta/arhitectura anterioară modernităţii. Rezumându-ne tot la arhitectură,
constatăm că după stilul romanic – stil
de trecere, tributar încă apolinicului spenglerian – în stilul gotic regăsim
chiar de la început, complet şi matur spiritul faustic, spiritul occidental.
Neagu Djuvara notează poetic în cartea sa „Civilizaţii şi tipare istorice” că
„arhitectura romanică este încă o arhitectură terestră, unde volumele îşi
păstrează greutatea, trăgându-şi frumuseţea din echilibrul formelor”, pe când
„arhitectura gotica este o arhitectură a spaţiului aerian care îşi caută frumuseţea
în lumina şi elanul lui”. Luminile şi umbrele devin elemente arhitecturale ce
sugerează ascendenţa şi modifică perspectiva şi orizontul. Catedralele (începând
cu cea de la Saint-Denis şi continuând cu cea din Chartes, Notre-Dame, cea din
Amiens, din Ruen şi din Reims) se constituie astfel şi în forme de relief
reale, dar mai ales în forme de relief pregnante în dimensiunea religioasă a
spiritului. Totul în obsesia pentru înălţime. Mai apoi, în Renaştere, clădirile
iau amploare tot mai mare în om – în dimensiunea lui laică – prin exploatarea
proporţiei (şi a frumuseţii şi a echilibrului ce decurg din ea). Nu este o
renunţare la direcţia deja stabilită şi o reîntoarcere spre trecutul artei
greceşti şi romane (deşi asta a fost intenţia), ci poate doar un accent pus pe
om şi pe capacitatea lui de a-şi construi în sine perspectivele spaţiale prin
admiraţia frumuseţii şi a echilibrului. „Marile monumente ale Renaşterii, chiar
şi cele mai antichizante, rămân, cu domurile şi cu decoraţia lor exuberantă, funciar
străine de viziunea antică asupra lumii” (N.D.). După Renaştere, Barocul se reîntoarce
în forţă pe linia descendentă din Gotic, pe linia dimensiunii religioase, cu o
viziune plină de spectacol, de dramatism, de dinamism şi de culoare, viziune
menită, prin impresia creată, să apropie sau să simuleze infinitul. Începând de
aici, aventura modernităţii (cu perioade de radicalizare şi perioade de
recesiune) s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă sub aceleaşi auspicii.
Aceste considerații dezvăluie însă doar o parte
infimă a problemei spaţialităţii privite ca o îmbinare de realităţi spaţiale
(accesibile tuturor simţurilor) si de creaţii (ce pot fi şi elemente de relief
în sine, dar în acelaşi timp pot deschide o nouă perspectivă spirituală). Arhitectura
singură are totuşi un rol limitat (de natură şi legile fizicii) în ascensiunea îndrăzneaţă
spre infinit a occidentului. Altfel stau lucrurile dacă adăugam – de exemplu –
în catedra Notre-Dame muzica reverberantă a unei orgi, o serie de picturi murale detaliate, un
miros stăruitor de lumânări şi de tămâie într-o atmosfera rece şi jilavă si o
serie de enoriaşi ce îngenunchează şi îşi împreunează mâinile. Ne întrebăm dacă
impresia pătrunzătoare de sacralitate pe care o simţim are legătură cu apartenenţa
noastră – a vizitatorilor accidentali – la o anumită cultură. Oare acelaşi
sentiment de nimicnicie îl au şi asiaticii când intră pentru prima dată în
catedrala Notre-Dame? Probabil că nu, deoarece tindem cu toţii să fim solidari (doar)
cu aspecte ale culturii(culturilor) de care aparţinem, inclusiv cu spaţialitatea
lor! Tindem să ne integram în spaţialitate şi să o percepem cu noi şi cu
trăirile noaste în ea, iar percepţia spaţialităţii tine tot de spaţialitatea
unei culturi. Mai exact consider că tot in cadrul culturii se circumscrie şi trăirea umană – ce validează
o cultură – în faţa spaţialităţii (în faţa naturii, dar şi a creaţilor), trăire
ce ţine de structura intimă a individului, de sensibilitatea, de imaginaţia şi de bagajul său de
simboluri. În cazul culturii/civilizaţiei occidentale arta sugerează şi
reprezintă infinitul însă este posibil ca reflexul infinitului în faţa ei să nu
fie o constantă universală ci să apeleze la mecanisme interne şi la simboluri
inconştiente formate şi respectiv achiziţionate ca urmare a apartenentei la
cultura/civilizaţia occidentală… Iată
deci că expansiunea spaţialităţii occidentale se (poate) face şi prin culturalizarea
membrilor ei. În consecinţa cultura occidentală pierde spaţiu (spaţialitate)
prin accentul prea mare pus pe civilizaţie în detrimentul culturii…
Tragem concluzia, în încheiere, că nici spațiul
(componenta reală) şi nici spațialitatea (componenta imaginară) nu au fost
vreodată statice în civilizaţia vestică, ci au curs şi si-au unit albiile sub
pornirea şi viziunea expansionistă a occidentalilor. Spațiul în civilizaţia occidentală curge spre infinit…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu