marți, 30 iulie 2013

Fragmente Jurnal XXIV Categoriile libertăţii

Freedom categorization...

Let’s go back to freedom – the essence of liberalism [XXIII]:


I have written into another article [III] that we do not have the profound perception of freedom until we do not challenge it and we do not exert it. We can go deeper than that. There are 3 levels of freedom and all of them can be summarized with these 3 following questions:

1. Do I have what to choose? (Basic Freedom). This basic level of freedom it’s easy to explain. No option and no expectation (self-imposed, imposed by external conscientious factors or by accident) means lack of freedom. As simple as that.

2. Do I know what my options are and do I know how to choose? (2 question in one – indeed!) (Discernment freedom) In fact this level, reached by education (I consider that common-sense is also obtained by education), is the one that bring freedom awareness inside individuals and societies and can generate revolts, revolutions, riots. At this level, the notion of freedom – designating, as love, happiness, etc…, a lack and a vacuum in the heart and mind of man - is crystalized. Of course we are aiming for both points (1 & 2) as a perfect situation (freedom), but point 1 without point 2 [III][VIII][XXIII] can look the same as none of the point 1 and 2 and still can bring happiness. Point 2 without point 1 can be described as frustration; that frustration that gave birth to liberalism.

3. Can I avoid the choosing? (Absolut or perfect freedom). This is not a question but an extent of freedom idea and in the same time an avoidance of it. There are voices that preach this attitude as a search of perfect freedom and as a way of living your life (Indus religions). My thought is that in fact here we only have a way of peace and nothing more. In this case you are renouncing to future regrets, (that can appear after you choose one option and loose the others), but also to future happiness.


I can also agree with other (similar) way of categorize freedom – proposed by a friend: materialistic freedom and mentally freedom. And I can take this idea a little bit further in the same way I did with happiness [Fericirea verticală și fericirea orizontală]  and space/spatiality [XXII]. Let’s say that the objects of choosing (even are not touchable) are real, horizontal freedom – we call it basic freedom - and the processes of choosing (with discernment, with cultural programming, with ethics, etc…) are imaginary, vertical, mentally freedom – we call it discernment freedom. To be more specific: freedom is about boundaries and we can interpret external boundaries as real freedom and internal boundaries (see above) as imaginary freedom. The complex freedom is the vectorial sum of these two types of freedom.


There is also an epistemological approach to freedom. The link between freedom and boundaries must be investigated in more depth in order to be with one step closer to understand the nature of freedom. Freedom is in fact not about boundaries but about discovering boundaries and this discovery is made through our own way of thinking and knowing. There is more than one way of thinking (and knowing) and each of them can establish a different level of boundaries and, by extent, can define a different type of freedom.

1.     Sensitive thinking – sensitive knowledge (knowledge with senses) – sensitive boundaries – sensitive freedom
2.     Magical-mythical thinking – revealed knowledge (knowledge by revelation) – revealed boundaries – revealed freedom
3.     Creative thinking – creative knowledge (knowledge by creation) – creative boundaries – creative freedom
4.     Affective thinking – affective knowledge (knowledge with heart) – affective boundaries – affective freedom

5.     Rational thinking – rational knowledge (knowledge with intellect) – rational boundaries – rational freedom

Other articles: [III],[VI],[VII],[XXII],[XXIII,[Fericirea verticală și fericirea orizontală]

luni, 22 iulie 2013

The Christians - Words


În îmbrăţişarea asta ultimă aud
Dureros de clar ecoul tuturor celorlalte
Plecări. Oh, dacă ai ştii că “Te iubesc
Foarte mult!” e mai puţin decât
”Te iubesc!“, ”Te iubesc!“ mai puţin decât
Te-am iubit!“ şi Te-am iubit!“ mai puţin
Decât tăcerea! Am învăţat cum să
Supravieţuiesc tăcerii şi îmbrăţişării:
Îmi închipui că m-ai auzit şi că
Ne aşteaptă o altă îmbrăţişare
La care nu vom mai renunţa  din laşitate!
Doar aşa pot să-ti dau drumul, Iubito!

In this last embrace  I heard
Painfully clear the echo of all the other
Departures. Only if you knew that "I love you
Very much!" is less than
"I love you", "I love you" less than
"I loved you" and "I loved you!" less
Than silence! I learned how to
Survive silence and embrace:
I imagine you heard me too and
We expect another embrace
At which we will not renounce with cowardice!
Only in this way I can let you go, my Love!

duminică, 21 iulie 2013

Fragmente Jurnal XXIII Paradoxul liberalismului

Paradoxul liberalismului: Omul născut în liberalism – în sensul mai larg de toleranţă şi libertăţi democratice – nu (mai) are nici profilul şi nici înclinaţia spre liberalism.

The paradox of liberalism: Man born in liberalism - in the broader sense of tolerance and democratic freedoms - does not have anymore the profile and the inclination towards liberalism.

One comment was that this ubiquitous phenomenon is closely related to a wide spread lack of true self-love. In my opinion is not about spread lack of self-love, but the opposite. Homo occidentalis is too much in love with himself and with the idea that he deserve everything, because he was born into an already democratic and free world and he inherited it. He was not forged into the battle for democracy and liberalism and that's why he does not respect them. He is just a spoiled rebel without a cause, infantilized by wealth, peace and pleasure. Too much pleasure... The liberalism dies into his atrophied hands...

Maybe I am too influenced by the book "Der Untergang des Abendlandes" (O.Spengler) or maybe I am too pessimistic... but my feeling is that liberalism and democracy created a new man (described in few words above) that cannot spiritually continue the liberalism and democracy flame and ideals. The democracy (how to distribute the power?!) and the liberalism (how to limit the power?!) in 21st century are just utopias, because they are making the assumptions that the men are responsible, they are taking rational decisions, they are evaluating the risk, they are looking for social recognition, they are treasure the freedom, they have the cult of work and they are respecting the order and the law. And they are not... Anymore… 

Lord Acton in 1862 wrote that oppression is the school of liberalism. The question is now: the liberalism is the school of what other form of understanding the power and social structure? If we want to see the future we have to take a good look at the actual man typologies from philosophy, anthropology, history and biology point of view. Because, regardless of laws and pathology of civilizations, the ultimate explanations are found in human consciousness /inconsciousness, in the human soul and in the human body...

At this point we recognize in the whole western civilization a terrible disappointment with any type of democratic form of government and if we search deep enough we can find the cause: there is an inflation of freedom. The price of freedom into the hearts and minds of the recent men became lower than the price of other aspects of life. They are ready to bargain with their freedom (for personal comfort, for security, for love, etc…) [VII]  [III]… and even worse than that: freedom (and liberalism) is taken from them imperceptibly, because they forget how to choose and their discernment is decreasing. No need for examples in order to understand the gravity of this situation: without discernment they lose the capacity of exerting their freedom (and freedom you do not have it until you exert it!). These are the perfect premises for going back to that type of government where the power is concentrated into one hand: monarchy, dictatorship, tyranny, cezarism, etc… and start another cycle of history.

sâmbătă, 20 iulie 2013

Fragmente Jurnal XXII Spaţiu şi spaţialitate

Încep prin a introduce noţiunea de spaţialitate – necesară în susţinerea tezei – ca pe o generalizare a spaţiului, după cum spaţiul este o generalizare naturii. Dacă avansul fizicii/matematici şi a viziunilor realiste a transformat mediul înconjurător din viu (din natură) în  forme şi contururi vizibile şi măsurabile, statice şi în mişcare (în spaţiu), înţelegem să-l completăm în modernitate şi cu manifestările ei spirituale (imaginaţie, creaţie) şi cu alte forme pe  care simţurile omului (gustul, mirosul, auzul, nu numai văzul) le pot percepe. Pentru a nu crea confuzie să declarăm că aceasta completare nu face decât să transforme spaţiul real (orizontal) într-un spaţiu complex prin adăugarea unei componente verticale (în acelaşi mod în care am extins/tratat noţiunea de fericire – vezi Fericirea verticală și fericireaorizontală). Este o încercare de a împăca morfologia culturii care înţelege spaţiul ca pe un act creator al sensibilităţii, cu teoria kantiană a spaţiului, unde spaţiul este un apriori absolut şi constant al intuiţiei umane. Înţelegem opinia lui L. Blaga (Cultura şi Spaţiu), însă poziţia morfologiei culturii şi poziţia kantiană nu sunt opozabile, ci complementare, fiindcă obiectele şi subiectele lor sunt diferite. Spiritul uman capătă şi el (atât în adâncimile sale conştiente şi inconştiente, cât şi prin reprezentările/materializările lui) relief, relief care se adaugă reliefului fizic unde se desfăşoară existenţa, dar care ajunge la un moment să nu mai fie o reflexie a reliefului fizic, ci o extensie a sa. (În această interpretare o pictură devine o fereastră spre un orizont interior, o statuie este rezultatul extrageri unei fosile a spiritului prinse în piatra de către inconştient, iar o catedrală este un munte de unde se pot admira întinse orizonturi paradisiace şi care aşteaptă să fie escaladat prin credinţă.). Spaţiul (orizontal, real) este aprioric, pe când spaţialitatea (componenta sa  verticală, spirituală) este aposteriorică; spaţiul (orizontal, real, sensibil) este descoperit de simţuri şi recompus în conştiinţă, pe când spaţialitatea (componenta sa  verticală, spirituală) rămâne apanajul inconştientului. Astfel, cele două direcţii – cu obiecte şi subiecte diferite – reclamă instrumente epistemologice diferite. În final însă suma lor vectorială ne interesează, pentru că, oricare ar fi tendinţele ce se întâlnesc în om, el le însumează în acţiune şi viziune.

Istoria civilizaţiei occidentale este o istorie a expansiunii (verticale şi orizontale) continue, a revărsării peste graniţe, a luării în posesie a spaţialităţii (şi în particular a spaţiului), iar modernitatea în această privinţă nu face decât să continue tradiţia – ce ironie! -, îmbogăţind-o cu dorinţa de a modifica/înnoi spaţialitatea. Desigur, până la descoperirea direcţiei spirituale, obsesia spaţiului a fost brutal satisfăcută prin cuceriri. Fie că ne situăm înainte de Revoluţia Franceză, când în spatele conflictelor armate se aflau regi, prinţi sau împăraţi (adică aristocraţia şi monarhia) a căror forţă, bogăţie şi orgoliu erau măsurate în teritorii, fie că privim în modernitate cum pentru ideea de naţiune-popor (şi cultură naţională, respectiv ţară – leagănul naţiunii) s-au dat lupte ce au atins proporţii planetare, întotdeauna spaţiul revine printre cauze ca un leit-motiv. Amintim toate episoadele conflictuale din perioada civilizației occidentale denumită perioada Statelor Combatante (de către Neagu Djuvara şi alţi istorici): tentativa spaniolă (1520 – 1659, declanşată de Carol Quintul), tentativa franceză (1618 – 1871, cu Ludovic al XIV-lea, Napoleon I şi Napoleon al IIl-lea), tentativa germană (1866 – 1945, cu trei accese de febră: războiul franco-prusac, primul și al doilea război mondial), tentativa americană/rusă (1945 – 1991, Războiul Rece) şi tentativa engleză (sec XVI – 1949) (pe care simţim nevoia să o contorizăm, deşi nu s-a manifestat în cadrul culturii occidentale cât mai degrabă în afara ei, mărindu-i graniţele fără încetare). (Vezi Prăbuşirea civilizaţieioccidentale: Perspectiva filozofiei speculative a istoriei)

Regăsim în aceste manifestări violente ale dorinței de spațiu, una dintre trăsăturile civilizaţiei greco-romane ai cărei fii şi continuatori suntem. (Ne oprim pentru a remarca, dacă nu era deja evident, că dorinţa bolnăvicioasă de spaţiu nu este un element pe care să-l regăsim în diverse stadii de dezvoltare la oricare dintre civilizaţiile actuale sau trecute. Civilizaţia chineză de exemplu a ţinut să rămână prizonieră în propria ei graniţă şi sunt voci (George Friedman – Următorii 100 de ani) care susţin că tocmai această statornicie a ei o împiedică să preia ştafeta luptei pentru hegemonie. Doar dacă China nu s-a îmbolnăvit deja de occidentalism şi modernitate între timp!)  Admiraţia pentru aventurile fulminante ale unui Alexandru cel Mare şi ale unui Cezar (aventuri nejustificate în istorie doar prin evoluția normală a unei civilizatei către un imperiu universal) (Neagu Djuvara – pag 82), dar şi pentru miracolul cultural grecesc şi pentru miracolul civilizațional roman ar putea fi (şi ar trebui) interpretată şi in această cheie. În civilizaţia occidentală însă viziunea asupra spaţiului nu este numai o nevoie politică sau economică, ea a devenit o nevoie în sine, înscrisă în cele din urmă în genele culturale.

Până şi înțelegerea pe care fizica modernă ne-o da asupra universului contribuie la accentuarea acestei trăsături: trăim într-un univers cu o vârstă de 13.84 miliarde de ani ce s-a extins (şi continuă să se extindă accelerat) plecând de o sămânţă de dimensiuni nule şi ajungând la dimensiunile actuale. Şi ca şi cum nici această mărime incredibilă a universului nu ar fi nici ea de ajuns, şi alte speculaţii vin să hrănească dorința occidentalului de spațiu: universuri copii apărute în singularitățile găurilor negre, universuri paralele ce influenţează universul nostru, universuri ciclice. Mai mult: să nu uităm că există nu numai un infinit mare, ci şi un infinit mic ce exercită acelaşi tip de fascinaţie. Calculul infinitezimal, fractaliile, moleculele, atomii, particulele elementare, quarcii sunt exemple situate la celalalt capăt al dimensiunilor matematice şi fizice, exemple ce forţează în acelaşi mod gândirea şi viziunea occidentala asupra spaţiului/spaţialităţii.  Desigur, realităţile fizice nu sunt proiecţia gândirii occidentale (wishfull thinking), însă din interesul manifestat pentru limitele (forma şi alcătuirea) spaţiului (aici într-un sens propriu – de univers) putem înţelege că în gândirea occidentală spaţiul nu (mai) este nici o utilitate şi nici un loc de exercitare a libertăţii. Întărim concluzia paragrafului anterior: spaţiul este o nevoie. O nevoie pe care am putea-o prinde în echivocul unei metafore: nostalgia infinitului (sau nostalgia orizontică – după cum o numeşte Blaga).

Cum se aşează omul occidental în spaţiu/spaţialitate, cum se raportează omul occidental la spațiu/spațialitate şi cum interacționează omul occidental cu spațiul/spațialitate? Desigur, în funcție de perioada la care facem referire, răspunsurile la aceste întrebări capătă accente diferite. Urmărindu-l până în modernitate de-a lungul istoriei sale de 15 secole, occidentalul a dovedit din acest punct de vedere o capacitate extraordinară de adaptare la spațiu, pe lângă pofta de spațiu de care am vorbit mai înainte. L-a descoperit (aventura lui Cristofor Columb  sau a lui Marco Polo sunt iconice în cultura vestică), l-a folosit tot mai eficient şi tot mai mult (paradigma progresului a fost susținută de spațiu) şi şi-a mărit spectrul așteptărilor spațiale până (aproape de) infinit. A inventat apoi (sau a adoptat şi a extins) noțiunea de posesiune/proprietate, noţiune ce a devenit atât de încetățenită încât pare a fi o axiomă, iar noțiunea de proprietate a născut la rândul ei noțiunea – contestabilă (într-un articol viitor) – de moștenire.

Este interesantă însă situația actuală – finalul acestui parcurs al viziunii omului occidental (modern) asupra spațiului. Începând cu prea aclamata relativitate omul occidental (modern) se află în centrul coordonatelor spațiale. Infinitul pornește din el şi tot în el se închide – pentru că el îl imaginează (şi efectuează operații cu el) pentru a-l înțelege. Pe deoparte acest fapt îl face să se simtă important şi plin de sens, dar în același timp îl demoralizează desfăşurându-i în faţă un infinit (nu un vid) inexpugnabil sau, mai exact, înzestrându-l cu dorul de infinit. Aceasta idee este una redescoperită: după Frobenius europeanul trăieşte în sentimentul infinitului, iar Spengler susține ca simbolul spațial al modului faustian (occidental) ar fi infinitul tridimensional. Infinitul, cu diversele lui forme şi direcții specifice de compunere, (de exemplu: unduirea orizontală continuă deal-vale a plaiului romanesc) trăieşte (se construiește şi se revelează) în conștientul/inconștientul occidentalului. De aceea poate uneltele sale epistemologice nu provin numai dintr-un mod de gândire științific (cunoașterea sensibilă) (insuficient pentru a atinge marginile infinitului), ci şi dintr-un mod de gândire magico-mitic (cunoașterea prin revelație) şi dintr-un mod de gândire artistică (cunoașterea prin creație). (Şi poate şi printr-un mod de gândire afectivă – dacă recunoaștem o funcție epistemologică iubirii). Iar odată cu impulsul cunoașterii se naște dorința de certitudine şi de posesiune ca o forma de compensare a anxietății produse de contemplarea infinitului, dorinţă niciodată satisfăcută în condiţiile în care limitele sunt desființate (chiar şi cele fizice) şi se visează la infinit. Tendinţele expansioniste teritoriale sunt astfel doar o expresia atavică şi pervertită a pasiunii faustice pentru infinit. Expresia ei pură se găsește de fapt în artă (în produsul cristalizat al culturii), acolo unde puterea tot mai mare de abstractizare (şi visare)  a spiritului occidental se exprimă liber.

Facem astfel trecerea spre analiza adaptabilităţii şi expansiunii verticale. Regăsim şi în creaţie şi în admiraţia creaţiei acel sentiment al spaţiului de care vorbea Spengler (succesor al lui Frobenius şi antemergător al altor filozofi ai culturii printre care şi Lucian Blaga) şi pe care eu îl denumesc spaţialitate. În context cultural spaţialitatea cuprinde toate dimensiunile simţurilor, nu doar dimensiunile pur spaţiale şi toate dimensiunile creaţiei şi imaginaţiei. Întâlnim o spaţialitate sonoră, cromatică sau olfactivă şi toate acestea împreună determină cadrul unei culturi în directă relaţie simbiotică cu individul care îi aparţine. (Poate că teza spaţiului mioritic a lui Lucian Blaga este totuşi actuală şi profundă)...

(Am fost în urmă cu câţiva ani la Paris. Eram tânăr şi aveam şi sufletul şi mintea pregătite pentru întâlnirea cu oraşul. Am vizitat Champs-Élysée, Luvrul, palatul şi grădinile Versailles, catedrala Notre Dame, am trecut pe Pont Neuf, am urcat prin Montmartre spre la catedrala Sacre Coeur şi am trecut la pas prin Place du Tertre. Nu am regăsit Parisul pe care mi-l imaginasem decât într-o seară, când coborând la metrou, m-au izbit în urechi şi apoi în piept, modulaţiile susţinute ale unui acordeon. Acum înţeleg că din spaţialitatea culturii pariziene lipsea dimensiunea sonoră, lipseau minunatele chansonete sau romanţe, vocea uneori gâjâită şi afectată de accent a vreunei cântăreţe şi timbrul inconfundabil – tandru şi languros – al acordeonului. Parisul fără sonor era prea ancorat şi diluat în  modernitate.)

…Întâlnim în plus şi o spaţialitatea interiorizată a imaginaţiei (de care vom vorbi imediat) şi una materializată a creaţiei. Nesătul de spaţiu (ca şi de timp), omul vestic, îşi extinde, în anumite momente propice din punct de vedere istoric, spaţialitatea nu numai prin forţarea graniţelor fizice. Arhitectura şi Artele (nu numai cele vizuale) sunt alimentate (dacă nu justificate) în Occident şi de nevoia de expansiune a spaţiului cultural (a locului de desfăşurare a culturii – trăsătură esenţială a oricărei culturi) într-o direcţie spirituală. Dacă spaţiul este o generalizare a naturii, iar omul a învăţat nu numai să nu se mai team[ de el şi să îl accepte, dar să şi îl înţeleagă şi să îl modifice, era de aşteptat ca acesta să îşi satisfacă de-a lungul istoriei şi în acest mod dorinţa de expansiune, (iar în modernitate dorinţa de nou): modificând prin artă spaţialitatea.

Grandomania stilistică a arhitecturii actuale, cu spaţii interioare pur funcţionale tot mai încăpătoare şi înălţimi absurde (de remarcat că nu occidentul, ci orientul deţine întâietatea în aceasta privinţă), dă un semnal clar în privinţa modernităţii. Dar, în forme mai subtile, aceeaşi chemare spre expansiune şi respectiv, la limită, spre infinit se regăseşte şi în arta/arhitectura anterioară modernităţii. Rezumându-ne tot la arhitectură, constatăm că după  stilul romanic – stil de trecere, tributar încă apolinicului spenglerian – în stilul gotic regăsim chiar de la început, complet şi matur spiritul faustic, spiritul occidental. Neagu Djuvara notează poetic în cartea sa „Civilizaţii şi tipare istorice” că „arhitectura romanică este încă o arhitectură terestră, unde volumele îşi păstrează greutatea, trăgându-şi frumuseţea din echilibrul formelor”, pe când „arhitectura gotica este o arhitectură a spaţiului aerian care îşi caută frumuseţea în lumina şi elanul lui”. Luminile şi umbrele devin elemente arhitecturale ce sugerează ascendenţa şi modifică perspectiva şi orizontul. Catedralele (începând cu cea de la Saint-Denis şi continuând cu cea din Chartes, Notre-Dame, cea din Amiens, din Ruen şi din Reims) se constituie astfel şi în forme de relief reale, dar mai ales în forme de relief pregnante în dimensiunea religioasă a spiritului. Totul în obsesia pentru înălţime. Mai apoi, în Renaştere, clădirile iau amploare tot mai mare în om – în dimensiunea lui laică – prin exploatarea proporţiei (şi a frumuseţii şi a echilibrului ce decurg din ea). Nu este o renunţare la direcţia deja stabilită şi o reîntoarcere spre trecutul artei greceşti şi romane (deşi asta a fost intenţia), ci poate doar un accent pus pe om şi pe capacitatea lui de a-şi construi în sine perspectivele spaţiale prin admiraţia frumuseţii şi a echilibrului. „Marile monumente ale Renaşterii, chiar şi cele mai antichizante, rămân, cu domurile şi cu decoraţia lor exuberantă, funciar străine de viziunea antică asupra lumii” (N.D.). După Renaştere, Barocul se reîntoarce în forţă pe linia descendentă din Gotic, pe linia dimensiunii religioase, cu o viziune plină de spectacol, de dramatism, de dinamism şi de culoare, viziune menită, prin impresia creată, să apropie sau să simuleze infinitul. Începând de aici, aventura modernităţii (cu perioade de radicalizare şi perioade de recesiune) s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă sub aceleaşi auspicii. 

Aceste considerații dezvăluie însă doar o parte infimă a problemei spaţialităţii privite ca o îmbinare de realităţi spaţiale (accesibile tuturor simţurilor) si de creaţii (ce pot fi şi elemente de relief în sine, dar în acelaşi timp pot deschide o nouă perspectivă spirituală). Arhitectura singură are totuşi un rol limitat (de natură şi legile fizicii) în ascensiunea îndrăzneaţă spre infinit a occidentului. Altfel stau lucrurile dacă adăugam – de exemplu – în catedra Notre-Dame muzica reverberantă a unei orgi, o serie de picturi murale detaliate, un miros stăruitor de lumânări şi de tămâie într-o atmosfera rece şi jilavă si o serie de enoriaşi ce îngenunchează şi îşi împreunează mâinile. Ne întrebăm dacă impresia pătrunzătoare de sacralitate pe care o simţim are legătură cu apartenenţa noastră – a vizitatorilor accidentali – la o anumită cultură. Oare acelaşi sentiment de nimicnicie îl au şi asiaticii când intră pentru prima dată în catedrala Notre-Dame? Probabil că nu, deoarece tindem cu toţii să fim solidari (doar) cu aspecte ale culturii(culturilor) de care aparţinem, inclusiv cu spaţialitatea lor! Tindem să ne integram în spaţialitate şi să o percepem cu noi şi cu trăirile noaste în ea, iar percepţia spaţialităţii tine tot de spaţialitatea unei culturi. Mai exact consider că tot in cadrul culturii  se circumscrie şi trăirea umană – ce validează o cultură – în faţa spaţialităţii (în faţa naturii, dar şi a creaţilor), trăire ce ţine de structura intimă a individului, de sensibilitatea, de imaginaţia şi de bagajul său de simboluri. În cazul culturii/civilizaţiei occidentale arta sugerează şi reprezintă infinitul însă este posibil ca reflexul infinitului în faţa ei să nu fie o constantă universală ci să apeleze la mecanisme interne şi la simboluri inconştiente formate şi respectiv achiziţionate ca urmare a apartenentei la cultura/civilizaţia occidentală…  Iată deci că expansiunea spaţialităţii occidentale se (poate) face şi prin culturalizarea membrilor ei. În consecinţa cultura occidentală pierde spaţiu (spaţialitate) prin accentul prea mare pus pe civilizaţie în detrimentul culturii…   

Tragem concluzia, în încheiere, că nici spațiul (componenta reală) şi nici spațialitatea (componenta imaginară) nu au fost vreodată statice în civilizaţia vestică, ci au curs şi si-au unit albiile sub pornirea şi viziunea expansionistă a occidentalilor. Spațiul în civilizaţia occidentală curge spre infinit

marți, 16 iulie 2013

Pagini despre sufletul românesc de Constantin Noica

Constat, citind aceste rânduri, că sufletul romanesc are forma şi apucăturile unei ciudate dihanii a apelor. Smerit şi tăcut, se lasă dus de curgerea vieții cu o împăcare atât de adâncă cu sensul ei, încât trece într-un registru păgân. Are înțelepciunea de a refuza plasa filozofiei cu întrebările ei morale, etice sau epistemologice şi totodată slăbiciunea – sau forța – de a împinge răbdarea şi nădejdea dincolo de el însuși. Orizontul său intim în care se regăsește este orizontul unduitor al apelor, ritmic şi indefinit, alcătuit din deal si vale – orizontul plaiului. Trăiește acum, la început de sfârșit, drama alienării, drama culturilor minore, drama imposibilităţii de a lăsa urme în istorie – ce poți construi oare din apă? – şi îşi aduce scuza şi acuza marginalității, a lipsei de voința şi a echivocului (de la Dimitrie Cantemir si pana la Lucian Boia). Să nu-l lepădam înlocuindu-l cu sufletul atât de teluric şi de neliniștit al europenilor, fiindcă doar el ne poate salva. Ne vom pierde – dacă îl vom pierde! – rădăcina plină de sevă prin care trec în faptele şi în gândurile noastre pornirile şi trăirile unor veacuri de românism, de înțelegere cu natura, de dor născut în lumea păstorilor – acolo unde singurătatea şi despărțirea sunt experiențele cele mari. Să rămânem acvatici!

vineri, 12 iulie 2013

Fragmente Jurnal XXI - Dincolo de Nietzsche

Dincolo de Nietzsche: Dumnezeu a murit! Trăiască Dumnezeu!

Beyond Nietzsche: God is dead! Long live God!

Jenseits Nietzsche: Gott ist tot! Es lebe Gott!

Creștinismul l-a anunțat şi l-a așteptat pe Nietzsche (Omul recent [18] – pag. 91), iar dincolo de Nietzsche – în particular – şi de modernitatea pe care el ne-a adus-o – în general – se află tot creștinismul. Contrazicem astfel afirmația lui H.R. Patapievici conform căreia singurul mod de a depăși modernitatea este să te situezi în negarea principului ei fondator: „Gott ist tot!” (Omul recent [32] – pag 125). De altfel întoarcerea către creștinism nu se poate face decât prin validarea teologică (şi istorică) a lui Dumnezeu, prin învierea acestuia în spiritul uman. Dar pentru asta trebuie ca Dumnezeu să fi murit înainte de mâna (sau spiritul) unui seducător şi modern Iuda – Nietzsche. Reflexul „lazarian” al oamenilor va rămâne întotdeauna principala oprelişte în calea supraomului – mirabilul ucigaş de dumnezei.

miercuri, 10 iulie 2013

Fragmente Jurnal XX - Paradoxul democraţiei

Paradoxul democraţiei: Democrația postulează relații simetrice orizontale, dar nu este guvernabilă decât cu ajutorul relațiilor verticale, ierarhice…

The paradox of democracy: Democracy postulates horizontal and symmetric relations, but is governed only with vertical and hierarchical relations

Anacronismele din Scrisoarea III de Mihai Eminescu

În Scrisoarea III de Mihail Eminescu (precizarea autorului este un act de penibilă recunoaștere a faptului ca nivelul cultural general a scăzut sub un nivel rezonabil) întâlnim două anacronisme. Primul – cel mai cunoscut – este legat de vârsta personajului istoric Mircea cel Bătrân. În momentul în care cele două armate se întâlnesc „la Rovine în câmpii”, fie pe 10 octombrie 1394, fie pe 17 mai 1395 – după unele studii recente ambele date sunt corecte (Neagu Djuvara) – Mircea nu este (încă) Bătrân. „Domnul Ţării Româneşti” nu este un deloc „un moșneag”; are aproape 40 de ani şi este plin nu numai de înțelepciune, ci şi de vigoare. Cel Bătrân, cu sensul de Cel Vechi sau Cel din Vechime, va deveni abia în cronici, pentru a fi deosebit de alți domnitori cu același nume ce i-au mai urmat sau pentru fi trecut într-un timp şi statiu mitic, de legendă. (În fond Istoria nu este altceva decât o Mitologie a civilizației occidentale). Al doilea anacronism este mai subtil. În discursul său orgolios, Baiazid pomenește de catastrofala – pentru Occident – cruciadă de la Nicopole, la care şi Mircea a participat. (Cei interesați pot găsi mai multe informații aici: Doar că acestă cruciadă a avut loc în 1396 – mai exact pe 25 septembrie 1396 –, la cel puțin un an după întâlnirea (dacă nu a conducătorilor – posibilă istoric, dar improbabilă - cel puțin a) celor dou[ oștiri (conduse de ei). Nu cred că este nevoie să adaug – o fac însă din aceleași considerente pentru care am precizat autorul poeziei – că aceste inexactităţi istorice nu lezează în nici un fel valoarea creației literare eminesciene.  

Alte informații: