sâmbătă, 8 iunie 2013

Fragmente Jurnal XVII Viața ca o artă, viaţa ca o ştiinţă

Modernitatea, prin felul în care respinge spiritul religios şi prin atașamentul său faţă de tehnologie, postulează trei moduri de a trăi. Primul – cel mai simplu şi la îndemână tuturor – rămâne – ca o moștenire de care omul nu se poate dezbăra încă – şi cel mai răspândit. Dintr-o perspectivă poetică – pe care nici măcar nu o merită! – îl putem denumi: uciderea prezentului. Uciderea prezentului nu pentru că recuperează în schimb trecutul sau viitorul; nu!; uciderea trecutului ca legătură dintre cele două direcții ale timpului. Nu viața, ci viețuirea (sau supraviețuirea); viața în care fericirea nu depăşeşte nivelul organicului; discontinuitatea şi atemporalitatea; stadiul intermediar dintre întrebarea şi răspunsul evoluției. Altădată când perspectivele erau mai sumbre pentru natura umană, liniștea pe care o aducea o astfel de viață era unul dintre dezideratele iluministe şi centrul unor utopii macabre. Dar Omul nu este numai atât. Trăind visul de aur al civilizației occidentale, el a aflat că acest mod de viaţă nu îi este de ajuns. A suferit de depresia secolului XX, s-a lăsat amăgit de beția puterii şi s-a trezit angrenat în conflicte planetare, şi-a întors chipul plin de speranță către ideologii șubrede şi către demagogi, a descoperit forța de seducție a noului şi – nu în ultimul rând! – l-a părăsit pe Dumnezeu (deşi Dumnezeu nu merita să fie părăsit cu atâta nepăsare, ci ucis!). Acum la începutul secolului XXI învaţă sau descoperă să trăiască şi altfel. Învaţă viaţa ca o artă (sau viaţa prezentului multiplu) şi descoperă viaţa ca o ştiinţă (sau viaţa prezentului digitalizat). Oamenii obişnuiţi – relicvele ale unui alt val de civilizaţie (Alvin Toffler) –, prinşi fără scăpare sub ruine, nu au însă posibilitatea să evolueze spre aceste noi moduri de viaţă. În primul rând pentru că nu şi-o doresc cu adevărat sau nu recunosc în angoasa existenţială semnele dorinţei de evoluţie şi în al doilea rând pentru că nu pot: ca orice evoluţie (chiar daca nu este una biologică) ea nu se poate produce în timpul unui generaţii, ci la schimbarea ştafetei între generaţii. O generaţie trebuie să moară în amurgul civilizaţiei faustiene – Spenger! – pentru ca alta – sau altele – ce îi urmează să evolueze şi să nască o altă civilizaţie. Din omul obişnuit – homo occidentalis – trebuie să ţâşnească la suprafaţă (şi să cucerească lumea) omul prometeic (omul dispus să-şi trăiască viaţa ca o artă, să îşi multiplice prezentul şi să-şi învingă Dumnezeii, supraomul, omul care alege cultura) sau omul dedalian (omul ancorat în prezentul digital, omul cu extensii tehnologice, omul exact, androidul, omul care alege civilizaţia). Toate tarele modernităţii: atomismul, relativismul, echivocul, conştiinţa colectivă, mercantilismul, specializarea excesivă, fascinaţia pentru distrugere, etc… – atât de blamate de către cei vechi – vor deveni noile calităţi ale noilor oameni, ale noilor moduri de viaţă şi ale noii civilizaţii. Semnele venirii lor se regăsesc în toate cutremurele ce zguduie la momentul actual civilizaţia occidentală. Aceste cutremure anunţă nu numai prăbuşirea ei ci şi venirea unei lumi noi/a unei civilizaţii noi – ce emerge din cenuşa celei vechi – şi a oamenilor capabili să făurească şi să trăiască în aceasta lume/civilizaţie transformând viaţa în arta şi/sau ştiinţă.

Niciun comentariu: